Publicat în Creatie proprie, Nuvele

Amantul

(nuvelă erotică)

a1-Măgarul !

Ăsta a fost ultimul cuvânt pe care l-am strigat din urma fostului soț înainte ca el să închidă definitiv ușa în viața mea. Mă părăsise pentru una mai tânără (de două ori), hărțuindu-mă insistent o săptămână ca să–i dau urgent divorțul pentru că domnișoara nu poate să se culce cu un bărbat însurat, mă-sa nu-i dă voie. Așa că soțul meu (surprinzător de tâmpit) intrase într-o familie de ladies cu manuși albe. Și uite așa, în mai puțin de o lună de la întâlnirea lor fatală, am ramas singură cuc, la ai mei 40 de ani.

Mi-am luat un concediu de o săptămână ca să fac doliul. Am tras perdelele, încuiat ușa, deconectat telefonul portabil și am dormit câteva zile. În a patra zi a venit Lina, colega mea de serviciu, să mă scoată din « murătură ». M-a dus la shopping, la coafor și la esteticiană. Pe drumul de întoarcere am trecut pe la un sex-shop. Seara m-a depus la prag încărcată până în gât cu pachete. Așa și le-am lăsat la intrare, unde au stat intacte până la sfârșitul săptămânii. De fapt, stați să mă uit. Da, stau și acum.

Peste încă o săptămână m-am trezit că scriu articole zburlite pe un site feminist. Îmi descărcam veninul circa trei ori pe săptămână. Aveam succes. Se vede că e plină pânza virtuală de femei lepădate pentru altele mai tinere. Eu știam cum să le consolez și să le impresionez. Băteam unde doare cel mai tare : respectul de sine trântit la pământ. Le îndemnam să fie mai deștepte ca mine, mai egoiste, mai libere, mai zbânțuite. Din victimă am devenit un soi de guru. Îmi plăcea noul meu rol de schimbător de destine. Femeile mă citeau cu turma, dădeau like și eu mă credeam importantă. Până într-o zi.

Citește în continuare „Amantul”

Anunțuri
Publicat în Nuvele, Povestea de vineri

Noapte bună !

Am avut cu Zina Zen o discuţie la Bucureşti (ca între două femei care scriu) despre cum se naşte un text.  De unde vine ideea pentru un text anume ? În care circumstanţe apare inspiraţia ? Cum profităm de încântarea sau emoţia distinctă care pune stăpânire pe noi când scriem? Şi ce iese din toată alchimia asta tainică care se numeşte creaţie.

Mai jos puteţi urmări o « naştere ».  Ideea, inspiraţia şi produsul final.

Aşadar, să zicem că-l citesc pe Caragiale şi dau de următorul citat, pe care l-aţi întâlnit în postul precedent.

Mă rog, între o insectă care trăieşte o singură zi la umbra unei piramide eghiptene şi piramida aceea, care este deosebirea cea mai adâncă? Dimensiunile? Densitatea şi soliditatea structurii materiale? Durabilitatea în timp? Desigur nu. Deosebirea cea mai adâncă între ele e că insecta e vie, iar piramida nu.

Subliniez cuvântul vie. Păstrez decorul şi las imaginaţia s-o ia razna.

Mai jos aveţi „produsul” final.

Notă: e doar un exemplu. Fiecare naştere e diferită.

***

După o zi dogoritoare de vară, o musculiţă zvăpăiată căuta loc de hodină lângă un zid încălzit de piramidă:

-Ce fierbinte e, hhhm, şi totuşi e moartă.

-Neclintită, ai vrut să zici, replică maiestuos piramida.

-Fie. Dar oare nu-i totuna?

-Ba deloc. Mare e deosebirea, muscă. Tu, bunăoară, vei muri curând, iar eu am să stau aici veşnic. Cui îi pasă de tine şi de viaţa ta?

-Nimănui, e adevărat. Dar şi existenţa ta e doar un decor pentru vieţi străine. Tu aparţii tuturor. O veşnicie. Ţie însă nu-ţi aparţii nici măcar cât o viaţă de muscă.

-Ce-i asta viaţa?

-Iubire.

-Hmmm, nu cumva bâzâiala ta necontenită o numeşti iubire?

Citește în continuare „Noapte bună !”

Publicat în Creatie proprie, Nuvele

Amantul

(Nuvelă)

„O jumătate de  oră e prea mult pentru o femeie ca mine. Nu mai sunt adolescentă ca să-l aştept cu sufletul la gură oricât şi-ar dori. Mai zăbovesc cinci minute. Nici o secundă mai mult ! „. În scuarul mic, plouat cu frunze arămii, nu mai rămase nimeni. În afară de o femeie şi un parfum de femeie. Un amestec delicios de paciuli şi vanilie, încălzit de aburii unei respiraţii fierbinți.

Se însera vertiginos. Femeia oftă adânc, îşi îndreptă fularul alb şi se apucă să scormonească frunzele cu călcâiul escarpenului. Îi părea că fiecare clipă de aşteptare o umileşte. Mai presus ca orice nu-i plăcea să întârzie şi, cu atât mai mult, să aştepte. Nu le-o ierta nici amanţilor. Dar, stai, care amanţi ? Că doar cuvântul a mai rămas. Numai cel pe care îl aştepta acum putea cu adevarat face faţă statutului. Alessandro Cerretti. În afară de nume (ireal şi ăsta probabil), nu mai ştia nimic despre el. Nici nu căuta. Discreţia, împinsă până la clandestinitate, îi aranja pe ambii. La 38 de ani ştia bine că cele mai picante aventuri de alcov sunt cele despre care nu poţi spune din ce s-au născut şi când s-au sfârşit. Nimic nu-i lega în afară de dorinţa dezlanţuită a corpurilor. Nici măcar un număr de telefon. Orice întâlnire putea fi ultima, dacă nu se înţelegeau pentru o dată viitoare. În alt loc, la alt ceas…

Nu-i cunoştea meseria, dar îi (re)cunoştea talentul. Era un bărbat care ştia să facă dragoste. O specie tot atât de rar întâlnită ca Ailuropoda melanoleuca.

” Alessandro… ” Când îi pronunţa prenumele încerca un fior de voluptate. Şi de fiecare dată trebuia să caute un sprijin ca să-şi proptească ameţeala dulce…

Citește în continuare „Amantul”

Publicat în Creatie proprie, Nuvele

L-am iubit

Dragostea nu-i câine-n lanț, s-o tragi după tine. Și totuși toată viața ne-o petrecem căutând lanțuri de nădejde. *(ROB)

(nuvelă poliţistă)

Doamna Pelin, o septuagenară şarmantă, dar prudentă, nu-mi spune niciodată pe nume, Simon Dor, deşi ne cunoaştem de ceva timp şi ne leagă niște confidențe:

-Tinere, mă învălui o voce calmă din receptor, am nişte lucruri vechi pentru magazinul dumitale. Cert, nu sunt valoroase,  dar ţin să le ofer cuiva care a cunoscut istoria lor afectivă. Dacă te interesează…

Evident că mă interesează. Lucrurile vechi fac parte din meseria şi patima vieţii mele. Eu reprezint un caz patologic. N-aş vrea să ajung până la genul de confidenţă : « ştiţi, lucrurile mă inspiră mai abitir ca oamenii şi taratata », însă recunosc  în faţa ta, cititorule, că uneori cad în acest păcat. Lucrurile nu m-au rănit niciodată. Dacă nu au fost mânuite de oameni. Şi dacă ar fi de capul meu, nu le-aş vinde niciodată, dar am adunat atâtea că nu mai dispun de spaţiu. Aşa că am deschis un magazin de antichităţi « Epoque D’or » unde măcar pot schimba o vorbă cu potenţialii proprietari ai lucrurilor « mele ». Am avut cazuri când renunţam să vând un lucru pentru că omul nu avea aerul  că-l merită. Aşa ziceam şi eu mai sus. Sunt un caz patologic.

În seara aceleeaşi zile, Doamna Pelin mă servea cu biscuiţi crocanţi şi ceai cu aromă de bergamotă. În salonul sombru, plin de mobilă veche, stăruia un miros de patchuli, încă de pe vremea umbreluţelor de dantelă… Mă simţeam ca acasă, sau chiar mai bine, ca în magazinul meu plin de lucruri cu farmec demodat. Ceasul cu pendulă bătu ora şapte. Doamna Pelin îmi puse în faţă, alături de două sfeşnice de argint şi un set de porţelan chinezesc, un cufăraș argintat. Borurile lucrate manual, cu migala secolului trecut, te duceau cu gândul la danteluță fină. L-a mângâiat cu mâna uscată, atent, de parcă se desprindea de niște rămâşiţe de amintiri, apoi îl deschise.

Citește în continuare „L-am iubit”

Publicat în Creatie proprie, Nuvele

„Pentru tine, iubirea mea …”

Timp de două zile, cât am scris textul, m-am observat în oglindă. Neașteptate senzații.

* * *

L’amour… 

C’est compliqué.

 (nuvelă poliţistă)

Azi am aflat că suferinţa nu are limită şi că cea mai mortală dintre toate armele este cuvântul.

Inspectorul Greg Maes, dragul meu prieten, m-a rugat să nu-l mai aştept dacă nu ajunge la locul întâlnirii noastre până mi se răceşte a doua cafeluţă. Eu însă îl mai aşteptam. Unu, pentru că ploaia parcă îşi agăţase fusta anume de colţul cafenelei « Au bon vieux temps » şi doi, pentru că era o vineri după masă şi eu nu mai aveam treburi.

Priveam prin geamul granulat de picături măşcate şi număram oamenii care îşi uitaseră umbrela acasă. La al doisprezecelea om am zâmbit : Greg !

-Îmi pare rău, Simon, că te-am făcut să aştepţi, rosti răguşit un bărbat bine clădit, cu umeri masivi, reacţii controlate, ochi de cafea şi tâmple arămii, udate de ploaie.

-Nu te justifica şi ia loc, îi zâmbesc. Ştii, amice, nu ne-am văzut de vreo trei luni. De la afacerea ceea stranie şi morbidă …

-Îmi amintesc, surâse Greg. Poştasul asasinat în salonul familiei Pelerin. Ce coincidenţă, chiar azi am încheiat dosarul.

Aici ar trebui să mă opresc şi să mă prezint. Eu nu sunt medic şi nici măcar poliţist ca să mă  intereseze un asasinat. Sunt un banal vânzător de anticariat şi mă numesc Simon Dor. Meseria mea are totuşi legătură cu moartea. Cel puţin, cu amprentele ei. Aşa l-am cunoscut pe Greg. Prin amprentele unui obiect vândut de mine unui nenorocit. O colaborare scurtă, dar fructuoasă. „Simon, deseori glumeşte Greg, tu eşti tot atât de demodat ca şi obiectele tale, dar şi preţios, tu ştii?” Ştiu, Greg, rareori mai întâlneşti azi pe străzile Bruxelles-ului un bărbat de vârstă medie, cu pălărie de fetru alb, ceas pe lănţişor la brâu şi o garoafă dalbă în butonieră. Mereu. Dar nu detaliile vestimentare mă deosebesc de mulţime, ci aerul meu paşnic şi domol. Eu … nu mă grăbesc nicăieri. Niciodată. Am timp pentru fiecare obiect demodat din buticul meu, dar şi pentru fiecare om care mă caută sau are nevoie de mine.

-Simon, mă căută într-o zi Greg, n-ai putea să vii cu mine pe vreo oră? Am nevoie de ochiul tău expert.

Era vorba de un covor vechi, cu motive traditionale și simboluri care te duceau cu gândul la un cod secret. În mijlocul acestui cod fusese depus cadavrul… Deşi pista, până la urmă era falsă, cazul mi-a atras atenţia.

Citește în continuare „„Pentru tine, iubirea mea …””

Publicat în Creatie proprie, Nuvele

O moarte de cinci stele

La 8:13 am trecut pe lângă un poliţist cu o căldare de apă în mână. Alt poliţist strângea niste resturi însângerate de pe dalele umede din faţa unei case din cărămidă roşie. Foarte mult roşu umed. Am înţeles că moartea păşise pe ele cu doar câteva minute înaintea mea.

Nu era să descriu asta pe blog dacă nu aştepta tot azi dimineaţă în draft prima mea nuvelă poliţistă.

***

Giulia Fasoletto, intendenta hotelului, a reperat îndată tânăra care tocmai intrase în bar şi luă loc lângă Justin Jacobs, cel mai bogat client al hotelului. Fără urmă de îndoială, fata era seducătoare. Purta o rochie albă, scurtă, cu umerii dezgoliţi, etalând un contrast voluptuos cu pielea bronzată şi sidefie. Totuşi era departe de a avea un aer vulgar. Dimpotrivă, degaja o candoare periculoasă. « Periculoasă chiar şi pentru un milionar de 50 de ani » gândi Giulia Fasoletto, zăbovind lângă postul său de observare, un dulap de lemn negru din colţul încrustat al barului.

Zece ani de lucru în hotelul de cinci stele au făcut-o să înţeleagă bine natura umană şi poftele ei. Ştia de 2 minute ce intenţii croşeta fătuca.

Îi făcu un semn discret lui George, barmanul, un tânăr energic ca un cintezoi. Tocmai primise comanda tinerei. În scurt timp fata mai solicitase ceva la care barmanul reacţionă cu o politeţe rece :

-Domnişoară, îmi pare rău, dar accesul la reţea îl au doar clienţii hotelului.

-Vă rog mult ! îşi săltă vocea fata. E vorba de o urgenţă !

-Îmi pare rău, i-a tăiat-o scurt barmanul.

Nu gălăgia din preajmă îl determină pe Justin Jacobs să-şi ridice privirea de pe ecranul iPad-ului. Nu. Justin Jacobs era deosebit de receptiv la glasurile oamenilor. Vocea nemeritat de aspră a barmanului îl irită instantaneu.

-Fiţi simpatic, tinere.  Ajutaţi-o pe domnişoară să se conecteze. Servicul îl transferaţi pe contul meu.

Fata se lumină toată de recunoştinţă ca o veioză conectată la sursă.

-Ah, domnule, ciripi melodios, de-ar fi toţi ca dumneata, n-am mai căuta raiul în ceruri.

« Mon Dieu, ce prostii nostime debitează fetiţa asta » gândi bărbatul, zâmbindu-i absent şi mutându-şi privirea pe tabletă. Memoria vizuală însă reuşise să realizeze un copy al gambelor bronzate şi să le întindă cu un paste pe tot ecranul. Se debarasă de imagine printr-un click tactil.

Citește în continuare „O moarte de cinci stele”