Cititorul pervers

-Lilia! gemu directoarea, stergandu-mi fruntea de sange, tu doar esti eminenta, mama ta lucreaza in scoala, de ce ?! De ce imi faci probleme chiar tu? Oare nu-mi ajung huliganii si banditii din clasa  X-cea si problemele cu militia? Acum si de eminenti trebuie sa-mi bat capul? Larisa Vladimirovna, cheama odata ambulanta, ca nu se mai opreste sangele! Unde-i Mariachimovna?

-Mama e plecata dupa manuale, am bolborosit sub nas, fara vlaga.

Sangele curgea suvoi. Apa curgea suvoi in chiuveta. Galina Petrovna ma stergea mai mult cu palma, caci in loc de degete avea bile rotunde de carne – amintire de la mama vitrega, care i le topise in foc pentru nu stiu ce boroboata de copil. Pedeapsa mai crunta nu cred ca exista, pe vremuri, pentru o fata, viitoare gospodina. Cum sa cosi, cum sa tai o ceapa? Mana dreapta. Se intrebau multi, o vreme: amu cine s-o ia de nevasta cu asa handicap? Dar s-a gasit un suflet bun care i-a scos ochii o viata intreaga ca a cinstit-o. El a ramas mehanizator pana la moarte, ea a lucrat o viata directoare de scoala. O femeie zdravana si autoritara. Nu  caracter, ci acid sulfuric. La careuri nu vorbea, ci tuna. Strigatul ei se auzea pana la tufarii de langa terenul sportiv, unde se adunau, toti exhibitionistii de la Ciocana. Era modelul de femeie sovietica, devenita puternica din nevoie si mizerie, nu de placere.

Eu cunosc doar cateva detalii din cariera ei profesionala post-sovietica, suficiente, pentru ca o femeie (nascuta dupa ‘80) sa-si iasa din minti sau, cel putin, sa faca o depresie pe sapte vieti, dar… se pare ca pe ea o calise mama vitrega, razboiul, foametea…

Scoala noastra avea de toate, ca orice scoala cu buget sovietic gras alocat pentru educatie: profesori buni, activitati extrascolare de care vrei, sala sportiva ultraechipata, cor cu dirijor emerit, cantina, caldura cu geamuri deschise iarna, vestiar cu numere, ca la teatru, biblioteca doldora de carti si teatru de papusi (in frunte cu mama mea), concursuri, olimpiade. Galina Petrovna tinea bine in palma ei cu degete topite, o scoala de capitala sovietica.

Apoi, odata cu capul meu spart langa bustul lui Lenin a venit si perestroika, haosul, libertatea fara raspundere. De unde sa stie Galina Petrovna ca o frunte sparta de eminenta poate fi semn rau? Militia si ambulanta veneau tot mai des la scoala. Batai, furturi, cateva violuri… Salarii retinute, profesori cu mentalitate de Cehov, Gorki, Dostoievski, plecati sa vanda bulendre la piata… Eu am trecut la o scoala gimnaziala, mama a mai ramas cativa ani in biblioteca scolii, din respect pentru ea… Galina Patrovna se tinea stoic, ca un capitan de corabie in fata naufragiului. Vedea cu ochii ei cum zboara scandurile, panzele, totul o ia haisa, peste bord… la fund. Stia ca nu mai are cu cine conduce vasul, dar nici sa lase pasagerii in voia soartei nu se indura? Daca profesorii plecau, copiii continuau sa vina la scoala. Ograda scolii mai era inca plina de zburdalnici, chiar daca deja nu mai stiau ce e o scoala incalzita, dejun pentru familii social-vulnerabile, cinema in sala festiva, scoala de vara gratuita… etc.

Apoi, intr-o dimineata de iarna, Galina Petrovna a vazut cu proprii ochi pana unde poate ajunge mizeria umana. De multe ori am incercat sa mi-o inchipui, cum merge spre scoala, in dimineata ceea devreme, cand nici macar paznicul nu se desprindea la langa caloriferul lui abia cald…

Ce a simtit ea atunci? Avea ochii mari si plini de oroare, fruntea lata, mainile tremurande ?… a tipat? I s-a oprit inima? S-a apucat de par? I s-a deformat fata? Ori poate doar s-a asezat, pe pragul inghetat al scolii, cu capul prins intre maini… langa cele doua trupuri goale de fetite… vinete, tepene, despletite… aruncate pe scarile scolii, cu ghiozdanele alaturi… 8-9 ani. Violate si aruncate ca doua terfe, pe pragul templului cunostintelor, acolo unde Galina Petrovna era preoteasa, pe timpul sovieticilor. Pe pragul cela, cand odata canta fanfara solemna, zburau baloane, flori, hulubasi.

Despre ziua ceea blestemata de iarna… oare cine s-ar apuca sa scrie o povestire «24 de ore din viata directoarei mele»? Femeia pe care nimeni n-a vazut-o plangand vreodata.

Galina Petrovna nu a plecat. Avea doua fete de crescut.

Galina Patrovna a orbit. Traieste la Moscova, langa un ginere violent, care n-o lasa sa vorbeasca cu nimeni la telefon. Toate contactele s-au pierdut. Ce-i ramane unui om fara vedere, inchis intr-o cameruta straina? Zile, luni, ani. Amintirile. Care amintiri anume? Sovietice? Post-sovietice?  

Asta nu e literatura, nu e fictiune… E un monolog de facebook. Pentru oameni care adora sa citeasca despre vieti dure, mizerabile, socante. Reale, nu inchipuite. Desi eu as prefera sa fie fictiune. Sa ma convinga cineva ca e vorba doar de o imaginatie bolnava, patologica, exhibitionista. Fara nume reale, strazi reale, an, anotimp, zi…