Curând, vor dispărea și ultimii martori

De ziua comemorării victimelor Holocaustului, discutăm cu unul dintre puținii scriitori români contemporani care au scris despre paginile negre ale sec. XX., Cătălin MIHULEAC, autorul romanelor „America de peste pogrom” (Cartea Românească, 2014), „Deborah” (Humanitas, 2019) și al cărții de proză scurtă „Ultima țigară a lui Fondane”, Istorii de Holocaust (Cartea Românească, 2016)

Ce v-a făcut să abordați tema Holocaustului în cărțile dvs.?

C.M. Întrucât am căpătat cu timpul o maturitate în scris și o cristalizare a stilului, prin 2012 am socotit că a venit momentul pentru o temă grea, cu impact atât național, cât și internațional. Au rezultat, așadar, trei cărți iubite pătimaș de unii, urâte pătimaș de alții: America de peste pogrom, Ultima țigară a lui Fondane și Deborah.

Cât de importantă este documentarea pentru o ficțiune istorică? Cum alegeți haina artistică?

C.M. Trebuie să cunoști bine epoca despre care vei scrie, începând cu contextul ei istoric, altfel nu poți înțelege mentalitatea personajelor. Pentru asta, e nevoie de o muncă de salahor intelectual.
M-am împrietenit la cataramă cu toate bacteriile de prin arhive. Ca haina artistică să se așeze bine, ai nevoie de trupuri bine clădite.
Abia apoi vine inspirația, cu șepteluri de diavoli și zei, care se combină în cele mai smintite feluri.

Victimele Holocaustului vorbesc puțin sau deloc despre degradarea și umilința la care au fost supuse. Curând, vor dispărea și ultimii martori. Ați avut ocazia să interacționați cu vreunul?

C.M. Am cunoscut supraviețuitori ai Holocaustului. Cu Ioan Gottlieb – fost profesor de fizică la Universitatea din Iași, supraviețuitor al lagărului de la Mauthausen – am fost chiar bun prieten.
Cu alții, relația a fost mai complicată. De pildă, cea care mi-a inspirat-o pe eroina din Deborah, a refuzat să mai discute cu mine, după apariția romanului.

Cu ce ați supărat-o?

C.M. A considerat că am trădat-o, fiindcă nu am scris cum a dorit ea. Dar, dacă i-aș fi făcut pe plac, n-aș fi adunat nici o sută de cititori.
Apoi, a considerat că eroina inspirată de ea a fost prezentat prea libertin… Nu a înțeles că Deborah nu e copia ei, ci are doar câteva trăsături ale sale.
Vedeți, eu doar împrumut una și alta de la unele ființe reale, pentru a-mi plămădi propriul personaj. O ființă reală îmi slujește drept bază de plecare, dar ceea ce rezultă în final e un amestec de realitate și închipuire.

Mie mi s-a părut că Deborah nu e libertină din fire, ci e libertină pentru a
supraviețui, fiindcă nu are de ales.

C.M. Așa e. Și rămâne o ființă fragilă, delicată, charismatică.

Holocaustul fiind un subiect greu și complex, n-am întâlnit decât la Edgar Hilsenrath umorul negru ca ingredient al narațiunii. Nu v-a fost teamă că cititorul va interpreta greșit tonul, într-un context atât de sensibil și tragic?

C.M. Mi-a fost, dar frica scriitorului face parte și ea din concept. Dacă vrei un trai comod, vâră-te în politică.
Și-apoi, am considerat că doar în acest stil – alert și comic uneori, tragic alteori – se cuvine să-ți alunece azi condeiul pe hârtie, dacă vrei să câștigi un public cât mai larg, de toate categoriile de vârstă.

Țineți mult la ideea că un război nu are eroi. Îndrăznesc să adaug, în contextul cărților dumneavoastră, că un război nu poate fi pudic. Ați fost cutremurător de explicit pe unele pagini. Ați descris adevăruri istorice, pentru care scriitorii riscau cândva să facă pușcărie sau să fie trimiși în lagăr.

C.M. Unii scriitori – ca Isaac Babel sau Daniel Harms – au plătit cu viața pentru scrierile lor, nu-i așa? Ce bine că Stalin nu mai e viu!

Totuși, nu vă este teamă de vremurile schimbătoare? Libertățile de azi nu sunt garantate pentru totdeauna.

C.M. Nici carcasa noastră nu ne ține o veșnicie. Îmi aduc aminte de o replică a mamei lui Jorge Luis Borges, când a fost amenințată la telefon cu moartea: ”Vă rog mult să vă grăbiți, fiindcă am deja 90 de ani!”

Apropo, să fie acesta unul din motivele pentru care scriitorii evită să abordeze subiectul? De ce și-ar risca liniștea, confortul, viața? Merită curajul?

C.M. Întotdeauna am visat să duc viața mea pe o orbită superioară, iar literatura mi-a oferit această șansă. Restul nu contează. Toate au un preț.
Vorba lordului Keynes, marele economist: ”Pe termen lung, toți vom fi morți”. Adevărat, numai că unii vor fi mai puțin morți ca alții.

Cercetând tema Holocaustului, am observat asumarea trecutului de către urmașii poporului german. În muzeul lagărului de exterminare din Treblinka, am găsit o broșură realizată de studenți germani. Cu documente, mărturii și imagini din arhive, ei le explicau vizitatorilor ce s-a întâmplat la Treblinka în anii 1942-1943. E posibil să ajungem și noi să ne asumăm astfel pogromul de la Iași, masacrele de la Visterniceni și Ghidighici, deportarea evreilor din ghetoul din Chișinău către Est, în lagărele din Transnistria etc.?

C.M. Asumarea în România e doar așa, de fațadă, ca să fie bifate la nivel oficial comemorările acestor tragedii. Dă bine pe ecranele televizoarelor, impactul internațional e asigurat.

A propos, ați remarcat că toate personalitățile politice își citesc discursurile (pline de platitudini) de pe fițuică? Dacă le-ai confiscat fițuica, rămân niște personaje de film mut.

În cărțile dumneavoastră apar personaje feminine memorabile de toate vârstele: Golda, Suzy, Deborah. Se simte sensibilitatea și afecțiunea scriitorului față de fiecare. De ce ați zăbovit la condiția femeii din timpul războiului?

C.M. Ca fiecare estet, le omagiez și eu cum pot pe femei. Și fiindcă nu-s stilist vestimentar să le îmbrac în ținute șic, nu-mi rămâne decât să le îmbrac în pagini de proză. E mai puțin spectaculos pe termen scurt, dar e spectaculos pe termen lung.

M-am bucurat să aflu că „America de peste Pogrom” (ce urmează să fie reeditată la Humanitas), a fost tradusă în germană și franceză…

C.M. În germană, a apărut cu titlul Oxenberg & Bernstein, iar în franceză cu Les Oxenberg & les Bernstein.

Traducerile au adunat multe cronici excepționale. Cartea a fost selecționată
pentru Prix du Roman Coiffard 2021. Cum explicați interesul cititorilor francezi, germani, elvețieni ori belgieni, mult mai viu decât cel al românilor?

C.M. În țările respective, se citește mai mult.
În țările respective, nu există temă literară tabu.
În țările respective, librarul e prietenul cititorului, nu inamicul lui.
În țările respective, scriitorii de valoare sunt respectați.

În țările respective…

V-ar plăcea să știți că și cărțile dumneavoastră au încurajat autori tineri să scrie pe tema Holocaustului?

C.M. De plăcut, nu mi-ar displăcea. Dar aș prefera ca autorii tineri să se aplece spre tema asta din proprie convingere, fără influența mea.
Știți, sunt lucruri care vin din adâncurile noastre… Și tocmai de aceea au o frumusețe aparte.

Interviu realizat de Lilia CALANCEA
Imagine Shutterstock.com

„Unicul lucru care mă bucură când revin acasă sunt oamenii”

Interviu cu scriitoarea Lilia Calancea, stabilită la Bruxelles

Lilia Calancea a absolvit Facultatea de Limbi Străine a Universităţii Libere Internaționale din Chişinău, Institutul de Înalte Studii Europene şi Internaţionale de la Nisa, Institutul Superior pentru Traducători şi Interpreţi. În 2003 s-a stabilit la Bruxelles. Revine deseori la Chișinău, unde la începutul acestei luni şi-a lansat o nouă carte, „Bocete de nuntă. Schițe și povestiri”, Editura Arc, 2018.

Dragă Lilia, într-un interviu ai menționat că „Bocete de nuntă” este o carte despre viață, despre trăirile ascunse în spatele unor tradiții. În ce circumstanțe ai simțit că se plânge la o nuntă?

La o nuntă nu ai dreptul să plângi și lucrul acesta e știut de toată lumea, or, anume la un astfel de eveniment îți vine cel mai tare să bocești, pentru că în fața ta se schimbă destine.

Numai Dumnezeu ştie ce e în sufletul invitaţilor care joacă, chiuie și glumesc cu paharul de vin în mână. Pe mine lucrul acesta m-a fascinat de mică, pentru că deseori mergeam pe la nunți, ascultam atent forfota, mă băgam acolo unde fotograful nu avea cum să ajungă și descopeream lucruri uimitoare. Adulții îmi păreau stranii. După ușă se ciondăneau și înjurau, iar la masa mirilor, brusc, își schimbau timbrul vocii și rosteau cuvinte mieroase.

Chiar în prima povestire din cartea „Bocete de nuntă”, personajul este un copil uimit să descopere realitatea ascunsă în spatele unei astfel de veselii.

Continuarea o puteți citi AICI

Interviuri, reportaje, articole despre lansarea romanului „Regina nopții” la Chișinău

Lectură ușoară !

Interviu: „O scenă erotică rar se scrie făcând borș cu leuștean…”

Într-o zi, voi face cu Țărăncuța Veselă și o poză ca asta, dar până atunci vă poftesc să citiți un interviu cu întrebări incandescente și răspunsuri la limita decenței. Ca între două femei cu imaginație neastâmpărată.

***

Ești născută în Moldova. Locuiești în Belgia. Vacanțele le petreci în Grecia. Cartea o lansezi…în Moldova. Unde ești „acasă”?

„Acasă” e acolo unde sunt așteptată.

În cartea ta descrii tare senzual și fierbinte scenele erotice. Cum ești TU(autoarea) în pat? Cine vine cu inițiativa și cine este dominatorul? (Special îți adresez aceste întrebări pentru a înțelege dacă autoarea este la fel de deschisă ca personajele sale)

(Special răspund la speciala întrebare:) ) Într-un interviu recent spuneam că personajul trebuie să fie foarte sincer, nu și autorul. Cel din urmă poate fi un mincinos sau un prefăcut. Treaba lui. Nu autorul, ci personajul creat de el trebuie să fie carismatic, autentic. Inclusiv în pat. Așadar, personajul nu trebuiește confundat cu scriitorul.

Scenele erotice. Cum le-ai scris? Ți le-ai imaginat sau ai descris o scenă din dormitorul tău?

Pe unele le-am scris la plimbare, călcând pe frunze moarte și molfăind un sandwish cu carne crudă, pe altele, cu ochii în largul mării, sorbind dintr-un pahar de vin roșu de „după”. Scenele erotice nu sunt scoase din dormitorul meu. În romanul „Regina nopții” nu  e vorba de mine și de soțul meu, ci de personaje diferite, cu caractere diferite, temperamente diferite, preferințe și context psihologic diferit.

Când îți imaginezi…scrii…scenele erotice…cât de intensiv le trăiești? Cum îți dai seama dacă scena erotică este una reușită sau dacă mai este nevoie de lucrat la ea?

În timpul scrierii (prima scriere, nu redactare) intru în pielea personajului și trăiesc emoția exact cum o trăiește el. Cu respirația precipitată, puls zvâcnind în buze, obrajii aprinși. O scenă erotică reușită este cea care se amplifică în crescendo, cu verbe puternice, stimulând cele cinci simțuri. La redactare (la cea de-a zecea sau douăzecea), intensitatea scade, desigur, dar tot nu trebuie să treacă în lectură mecanică. Dacă trece, e semn rău.

Cartea „Regina nopții” e o declarație de dragoste…

Vă invit să citiți un interviu publicat în revista „15 minute”

***

Ești unul dintre cele mai populare personaje ale blogosferei din Moldova. Chiar dacă ai ieșit din anonimat și te-ai expus destul de mult în ultima vreme, ești, în continuare, o sursă de enigme și controverse, mai mult sau mai puțin controlate chiar de tine. Acum, a venit timpul să ne oferi chiar tu povestea unor personaje. Nu este un debut literar propriu-zis, pentru că scrii de câțiva ani, dar este prima ta experiență clasică, scrisă, tipărită. Cartea ta va avea miros de cerneală și, evident, o poveste. De-abia așteptăm să o aflăm.

Ai avut până acum câteva experiențe literare. Ai scris nuvele și chiar un roman, dar nu ai tipărit până acum nimic. Care a fost traseul spre prima ta carte reală, adevărată?

N-am avut niciodată ambiția să devin scriitoare. „Hai să fim serioși, care scriitoare ?” ar spune mulți care m-au cunoscut acum 5-10 ani. Nici acum nu-mi vine să cred că discut despre o carte pe care o public. Am început să scriu texte scurte pe blog, ca mulți alți bloggeri. Texte despre mine, despre observațiile mele, despre familia mea, despre amintirile mele din copilărie. Când am văzut că în afară de mine mai sunt oameni care îmi citesc însemnările, am încercat să scriu texte mai serioase: povești, schițe, nuvele în care lăsam imaginația să zburde pe colinele albe ale ecranului. Când au apărut primii cititori cu îndemnul: ” Lilia, scrie o carte ! ” Am răspuns în glumă cu mini-romanul “Comoara verișoarelor” , publicat în fragmente, pe blog.  A avut succes. Nu succesul cela de care huruie facebook-ul cu mii de aprecieri. A avut succes printre cititorii mei fideli. Romanul “Regina nopții” era deja scris, dar eu încă nu eram hotărâtă să-l public pe hârtie. Am ezitat mult. Aveam de gând să-l public pe blog. Într-o zi totuși mi-am spus că ar trebui să încerc și experiența romanului tipărit. O ocazie rară să-mi văd cititorul la față.

 Ai început să scrii pe blogul tău, alegând anonimatul și pseudonimul Soacra Mică. Cum a fost trecerea la numele tău, Lilia Calancea, cu care semnezi și prima ta carte? Nu ți-e dor de perioada de anonimat?

Pseudonimul Soacra Mică rima pe vremuri foarte bine cu textele mele provocatoare, pipărate, pline de nerv și de critică. Trei ani pentru anonimat e foarte mult. Era firesc să cresc și să depășesc o anumită etapă. Recent, soră mea m-a întrebat : De ce nu semnezi romanul cu pseudonimul Soacra Mică ?  I-am spus ca „Regina nopții” e alt nivel de scriitură. Aș putea semna ca personaj folcloric o culegere de povești sau peripeții, expusă într-un limbaj arhaic, umoristic, dar nu un roman, care îmi pare mai elaborat decat tot ce-am scris până acum. Deci îl semnez cu numele meu real.

De anonimat mi-e dor din ce în ce mai rar, așa cum ți-e dor de copilăria din clasele primare. De copilul cela, un pic naiv, cu mult timp de pierdut, căutând peripeții și încredințat că poate schimba lumea.