Ofalili

Eu cu mâca mă sfădeam așa, uneori, că Bobic se băga în cușcă, cu tot cu hlanțug și înceta să răsufle (cu hămăitul Liliei nu te pui). Uneori înseamnă după mâncare, când ajungeam la spălat blidele.

Vă aduc aminte cum se spăla vesela în sat. Cari apă de la fântână, în două căldări (fântâna din deal la 60 de metri (aller-retour) sau cea de la vale, la 80 de metri (dus-întors), orice femeie avea libertate de a alege), încălzești apă pe plită, gătești ligheanul, potrivești apa fierbinte cu cea rece (așa făceau alintăturile de-alde mine, femeile din sat nici nu mai așteptau să se încălzească, numai s-a dezghețat oleacă – hai repejor ca avem altele de făcut). Spălatul în prima apă era cel mai important. Scopul aici nu-i să-ți iasă blidul curat, dar să lași cât mai multă grăsime în apă și să i-o duci lui Bobic, că să-și încălzească mațul pe gerul ista, sărăcuțul de el. Și te cari cu ligheanul, plin de unsoare pe pereți, până la ușă, încerci să deschizi cu o mână clanța turcească, cu alta o închizi, altă ușă te așteaptă în tindă, altă clanță… schimbi șoșonii, mergi încet cu ligheanul să nu verși zoile, să nu te luneci pe cărărușa de omăt… Bobic nu iese din cușcă, puturosul și lașul, simte că poți să-i tragi cu ligheanul peste bot, așteaptă stoic să te cari în casă pentru a doua rundă cu spălatul… Îl lași cu aburii în fața cuștii.

Dacă se nimereau vreo doi-trei bărbați fumând la colțul casei (nanii, unchii sau verii), făceau și ei ca Bobic. Gura mica, ochii jos! când trece Lilia. Deja fără lighean se fereau de mine… dar cu lighean… ochii în patru, mai băieți! Nebuna de la oraș are apă fierbinte la robinet, chiar în casă. De la așa femei te aștepți la orice! Vârsta nu contează.

Culmea era când îi întâlneam cu mătura în prag și îi puneam să se descalțe la intrare, LÂNGĂ ȚOL nu PE ȚOL! Intrați în grajd, măi, sau cum?! hămăiam eu în semn de bun venit.

– Fa Lili, tu n-ai să te măriți, să ții minte de la mine, spunea cu frica (de gura mea) mâca.

– Să te audă Maica Domnului!

– Nu se poate așa.

– Dacă nu se poate cum zici, de ce nu-i pui la spălat blidele? Măcar o dată! Măcar duminica! Ce au de făcut? De împuțit botul cu tutun, așa-i?

– Ei, au ei ale lor.

– Ce mai au? Paharul?

Mâca era din rândul femeilor cu bărbați pierduți în război, foamete sau deportări. Un crac de izmană se aranja cu grijă la icoane, nu mai jos. Oricât de puturos era. Cracul cela. Despre dragostea ei pentru feciori, mai bine să nu pomenesc, că mă umflu iar de oftică. Bucata de la gură o lua și le-o dădea, fără să crâcnească. Iar când își făcea cruce, după mâncare, cu ochii în icoane – Mulțumesc, Doamne, pentru pâine, apă și sare (soare auzeam când eram mai surdă) – apoi nici atunci nu spunea minciuni. Cu pâine și apă trăia. Și-i părea mult. Numai piele și os era. Mâinile ei, râuri albastre. Când eram mai mică, îmi plăcea să mă joc cu ele. Apăsam pe vine. Îmi plăcea să-i opresc sângele. Se umflau. Dar mâca nu spunea nimic. Mâca și tăcerea erau surori gemene. Ofalili.

Fata mea de 16 ani nu știe pe unde se scoate apa din fântână. Stai, dar ce e o fântână? Colac, toartă, hlanțug, căldare… Din care lume vii, mama?

Din lumea femeilor fericite când aveau după cine spăla un blid. Dacă aveau de cărat un lighean de unsoare la câine, însemna că familia a mâncat bine. Că nimeni nu geme de foame pe un cuptor neîncălzit. Că n-au de cărat la poarta încă un copil. Încă un bătrân mort.

Dintre nepoate, tocmai eu am moștenit mâinile mâcăi. Cu vine proeminente.

Mâinile mele nu mai spală blide. Nu mai leagă via. Nu mai aprind focul în sobă. Nu mai cârpesc. Nu mai toarnă gaz în lampă.

Uneori, mă opresc din scris, le privesc lung și apăs pe o vână.

Mă joc cu sângele.