Publicat în Cimitirul albastru

Ușa cu cleampă turcească

Ea demult a fost aruncată pe apa Nistrului, pentru că, o casă batrânească, când ajunge pe mâna unui gospodar cu ambiții moderne, e ca și cum condamnată.

Adunase mai mult un veac în spate, fiind cioplită din lemn trainic de stejar și nu cunoscuse niciodată o altă culoare decât albastră. Mai avea și o cleampă turcească, ce semăna cu un bot de rață sălbatică. Când crescusem și eu ca s-o pot deschide și închide, ajunsese să aibă chiar și un glas al ei. Un scârțâit prelung, de ziceai că ofta ca om bâtrân, care văzuse și auzise multe la viața lui. Și așa era.

Ușa ceea a știut mai multe despre neamurile mele decât tot ce-aș fi putut găsi eu prin arhive. Dar îi veni într-o zi sorocul și cu ea au plecat pe apa sâmbetei toate tainele, toate oftaturile, cantecele de leagăn și bocetele casei.

Poate tocmai din cauza asta sunt aruncate ușile vechi, devenite o povară, un martor nedorit, de care vor sa scape unii urmași.

Reclame
Publicat în Cimitirul albastru, Copilărie sovietică

Mâca Rândunica

randunica1

Cum intram pe poarta bunicii, prima întrebare după bună ziua era:

-Mâca, da cuibul e plin?

Cuibul cela… of, cuibul cela! De câte ori îmi încălzea el visurile, în lungile și geroasele nopți de iarnă. De câte ori îmi apărea el, așa, din senin, într-un colțișor de suflet, ca norocul nesperat, ce te binecuvântează cu belșug de lumină, seninătate și căldură. Ș-apoi, nu era el chiar un cuib ca celelalte, ci făcut parcă din două părți gemene. Două leagăne, împletite și întărite cu movilițe de glod amestecate cu apa Nistrului, apa ceea curgătoare, mișcătoare, dulce, venită de departe, de pe tâmpla unui munte și care-mi cunoștea atât de bine pielea și harțagul.

Cum vedeam baticul alb al mâcăi, topindu-se în ramurile de viță-de-vie din gradină, ce se cereau mereu legate și priponite de haragi, eu mă mutam de la colțul meu de joacă și mă puneam la pândă, sub cuib,  lângă alți trei concurenți. Trei motani scărmănați din mahala noastră mică și voinică: motanul babei Manea, pisica babei Marușca și cotoiul babei Vasilița. Dar lasă că nici rândunica ceea nu se trăgea dintr-un neam prost, căci își făcu cuibul pe cel mai înalt perete al casei. Un lucru totuși nu l-a prevăzut, sărmana. Pragul. Of, pragul cela albastru ce împărțea peretele în două și pe care-l ridicau oamenii cuminți și de treabă. De unde să știe, biata, că și oamenii au pui, iar puii ceia, chiar dacă nu pot zbura până la cuibul ei, fac ce fac și se apucă de nebunii, crescute și dospite în căpșoare lor, cu mai mulți creți decât minte.

Un scaun îmi trebuia, nu mai mult. Un scaun pe care să mă sui și să-mi împlinesc pofta.

Citește în continuare „Mâca Rândunica”

Publicat în Cimitirul albastru

Cimitirul albastru 5. Roșcatul

Peppi

-Lilia, unde ai ascuns țigările?! Spune repejor c-o să ne ia Roșcatul la bătaie pe amândouă.

-Nu-ți spun.

Un copil nebătut nu știe de frică.

Portița gemu, împinsă de o labă roșcată, vânjoasă. După care apăru și capul: roșcat, cu doi ochi roșii, aburiți.

„Uite-l, șopti îngrozită mătușa. Vai de capul nostru. Fugi, Lilia!”

De fugit reușeam eu oricând, căci copilăria are picioare sprintene, tocmai pentru a salva capul fără minte. Până una alta, eu îmi legănam imperturbabil picioarele, pe patul de sub nuc.

-Clavă, ai cumpărat țigări? răcni Roșcatul.

Bărbia mătușii începu să tremure.

-Ți-o cumpărat, răspund eu în locul ei, cu un deget în nas. Numai că eu le-am ascuns.

Citește în continuare „Cimitirul albastru 5. Roșcatul”

Publicat în Cimitirul albastru

Cimitirul albastru 4. Vasea

71
Fragment La Primavera, Botticelli

Sfârșitul lui tragic s-a tras de la un kilogram de pătlăgele, crescute chiar de el, în sera lui (noi ziceam tepliță, pe vremuri). Eu, în schimb, aveam amintiri spumoase în teplița lui, din simplu motiv că mama avea obiceiul să mă scalde acolo, printre pătlăgele, când veneam la mâca în vacanța și era încă răcoare afară. Așa că îmi stă și acum în nas mirosul intens de pământ umed și cald, de răsadul de pătlăgică și de bule parfumate de la șamponul pentru copii Crea-crea.

Dar să ne întoarcem la flăcăul care avea grijă de teplița în care creșteau cele mai dulci și cărnoase roșii din mahala și pe care le ducea la Soroca, la piață, cu bicicleta.

Nu mai era chiar tinerel și nici nu prea se gândea la fete, căci tocmai trecuse printr-o nuntă destrămată și-i ieșise pe ochi toată socoteala. În plină zi de cununie, brusc, fu parcă înțepat de un bondar drept de fund. Îi lăsă pe toți în fața altarului și fugi la Nistru să se înece. Scurt, clar și convingător pentru toți nuntașii, care alergau din urma lui cu lumânările, prosoapele și icoana, ca să-l scoată, pe prost, din păcat. Mireasa plângea de se hurducau toate florile din coroniță, nănașa se crucea, nănașul îl trăgea din apă.

-Nu mă-nsor și gata! Mă-nec! Striga mirele, fără 5 minute cununat.

-D-apoi cine te-a pus cu de-a sila, măi nebunule?

Citește în continuare „Cimitirul albastru 4. Vasea”

Publicat în Cimitirul albastru

Cimitirul albastru 3. Sofia

b1cbd0657f6efa1b084803d8fc30a557--concha-manuel

Când mâca Panaghița era încă vie, eu plecam în sat încă din joia Paștelui. Autobuzul spre Soroca pornea la 5 dimineața, din Chișinău. Și asta era unica dimineață în care mă trezeam fără deșteptător și fără părinți, căci numai gândul că până la amiază voi vedea Nistrul mă făcea să părăsesc fără regret așternutul cald. La gară, cumpăram repejor un Bounty sau Mars și mă cuibăream lângă o fereastră, de dorit în partea stângă a Ikarusului, ca să nu ratez cumva priveliștea de lângă podul lui Bechir.

Până ajungeam să intru pe poarta mâcăi, în mahala cea mai apropiată de Nistru (de la unele case puteai pescui chiar de pe prag), eram deja pătrunsă toată de o liniște, pe care numai în sat o poți găsi. Într-un sat de pe malul Nistrului. Pentru că și liniștele sătești sunt diferite după consistență. Iar stația terminus ai acestei liniști era casa mare a mâcăi, încremenită într-un miros de covrigei și busuioc. Lăsam geanta jos și mă apucam îndată să scot țolurile din casă.

-Ce-i cu tine, fată hai, mai trage-ți sufletul, poate mănânci ceva?

-Nu vreu, mâca.

Citește în continuare „Cimitirul albastru 3. Sofia”

Publicat în Cimitirul albastru

Cimitirul albastru 2. Fevronia și Panaghița

Hans Zatzkas
Hans Zatzkas, Charming the animals

Străbunica Natalia, din Cosăuți, născuse doar două fete. Soarele și Luna. Cerul și Pământul. Nu găseai în tot satul surori mai diferite decât Fevronia și Panaghița. Puteai jura că vorba cum ți-e caracterul așa ți-e și soarta, se născuse odată cu ele.

Povestea începu chiar din ziua botezului. Sau mai bine zis cu numele lor de botez. Nu cred să fi știut străbunica vreo vorbă în greacă, dar să-i fi spus cineva, tot nu era să creadă cât de bine nimerise cu alegerea numelor pentru fete.

Prima fată, bunica mea, a fost numită Panaghița, ceea ce în greacă înseamnă cea mai mare peste toate sfintele, Sfânta sfintelor. Comit o paranteză ca să mai fac o precizare. Mama soacra (a mea, din Grecia) tare s-a mirat să afle că în Moldova unele femei poartă acest prenume, căci în Grecia (cel puțin pe insula Chios) acest prenume se întâlnește doar în biserică și e atribuit Fecioarei Maria. Nici într-un caz creștinelor de rând. Dar străbunica mea n-avea de unde să știe lucrurile astea și așa m-am pomenit eu cu o mâcă Panaghiță. Cuminte, firavă, slabă, obijduită de cei mai puternici, fricoasă, blajină și veșnic cu ochii în lacrimi. Dacă înainte de tot șiragul de epitete veți pune un PREA, chiar și asta va fi puțin.

A doua și ultima fată, a fost numita Fevronia, varianta slavă, provenită din numele grecesc Eufrosinia, ce însemna bucuria lăuntrică și poftă de viață. Și eu n-am întâlnit în viața mea o femeie mai liberă, mai capricioasă și mai impermeabilă față de gura lumii, decât sora mâcăi. A făcut în viață numai ce a poftit. Iar lucrul ăsta nu și-l putea permite chiar orice boț de femeie, mai ales, în vremurile sovietice. A fost un tipaj gen Faina Ranevskaya, doar că s-a măritat de câte ori a poftit, a făcut copii cu cine a poftit și nu a depins ABSOLUT de nimeni.

Citește în continuare „Cimitirul albastru 2. Fevronia și Panaghița”

Publicat în Cimitirul albastru, Copilărie sovietică

Cimitirul albastru 1. Clava

1

Cuptorul mâcăi era tapetat cu afișe de filme sovietice. Asta pentru că sora mai mare a mamei, tio’ Clava, lucra la club și proiecta filme, în fiecare sâmbătă.

În toiul verii și al vacanței, cuptorul era al meu, cu tot cu afișele sale și cu mirosul lor special de tipografie, pe care, dacă l-aș adulmeca acum, aș izbucni în plâns. Aromele copilăriei mele de pe Nistru cunosc cele mai scurte cărărușe către inima mea.

Pe atunci încă nu știam că pereții cuptorului formau anticamera culturii mele generale. Încă nu știam că mulți actori de pe afișe, care-mi păreau de-a dreptul caraghioși în desenele celea sărace în culori, au ridicat premii internaționale, printre care și Oscarul. Că veni vorba de cultură, curios îmi pare că într-o casă bătrânească, de pe malul Nistrului, pe lângă icoane, se mai găsea și câte o reproducere de-a lui Vasnețov, încadrată în ramă grea, de lemn. Și pentru că era spânzurată chiar pe peretele din fața bufetului, orice farfurie de borș era mâncată cu ochii înfipți în destinul tragic al Alionușkăi. Iar mai jos, prinse în piuneze, se perindau, rând pe rând, destine muzicale, în frunte cu ABBA…

Citește în continuare „Cimitirul albastru 1. Clava”