Bocete de nuntă (lansarea cărții la Chișinău)

Și mult timp nu înțelegeam de ce, înainte de a mă lua cu el prin sat, badea îmi spăla bine pistruii și-mi descâlcea frumos creții și de ce fetele își schimbau deodată vocea când ne întâlneau, de parcă le punea cineva în palme un bobocel proaspăt ouat, petrecându-ne de fiecare dată cu un oftat dulce, de le simțeam încă multă vreme privirea din urma noastră. Atunci îl apucam pe badea mai strâns de mână, ca nu cumva să-l pierd, pe lângă vreo fântână.

-Badea Vasea, cântă-mi și mie ceva.

(fragment din „Bocete de nuntă”, Lilia Calancea, Editura Arc, 2019)

Ușa cu cleampă turcească

Ea demult a fost aruncată pe apa Nistrului, pentru că, o casă batrânească, când ajunge pe mâna unui gospodar cu ambiții moderne, e ca și cum condamnată.

Adunase mai mult un veac în spate, fiind cioplită din lemn trainic de stejar și nu cunoscuse niciodată o altă culoare decât albastră. Mai avea și o cleampă turcească, ce semăna cu un bot de rață sălbatică. Când crescusem și eu ca s-o pot deschide și închide, ajunsese să aibă chiar și un glas al ei. Un scârțâit prelung, de ziceai că ofta ca om bâtrân, care văzuse și auzise multe la viața lui. Și așa era.

Ușa ceea a știut mai multe despre neamurile mele decât tot ce-aș fi putut găsi eu prin arhive. Dar îi veni într-o zi sorocul și cu ea au plecat pe apa sâmbetei toate tainele, toate oftaturile, cantecele de leagăn și bocetele casei.

Poate tocmai din cauza asta sunt aruncate ușile vechi, devenite o povară, un martor nedorit, de care vor sa scape unii urmași.

Mâca Rândunica

Cum intram pe poarta bunicii, prima întrebare după bună ziua era:

-Mâca, da cuibul e plin?

Cuibul cela… of, cuibul cela! De câte ori îmi încălzea el visurile, în lungile și geroasele nopți de iarnă. De câte ori îmi apărea el, așa, din senin, într-un colțișor de suflet, ca norocul nesperat, ce te binecuvântează cu belșug de lumină, seninătate și căldură. Ș-apoi, nu era el chiar un cuib ca celelalte, ci făcut parcă din două părți gemene. Două leagăne, împletite și întărite cu movilițe de glod amestecate cu apa Nistrului, apa ceea curgătoare, mișcătoare, dulce, venită de departe, de pe tâmpla unui munte și care-mi cunoștea atât de bine pielea și harțagul.

Cum vedeam baticul alb al mâcăi, topindu-se în ramurile de viță-de-vie din gradină, ce se cereau mereu legate și priponite de haragi, eu mă mutam de la colțul meu de joacă și mă puneam la pândă, sub cuib,  lângă alți trei concurenți. Trei motani scărmănați din mahala noastră mică și voinică: motanul babei Manea, pisica babei Marușca și cotoiul babei Vasilița. Dar lasă că nici rândunica ceea nu se trăgea dintr-un neam prost, căci își făcu cuibul pe cel mai înalt perete al casei. Un lucru totuși nu l-a prevăzut, sărmana. Pragul. Of, pragul cela albastru ce împărțea peretele în două și pe care-l ridicau oamenii cuminți și de treabă. De unde să știe, biata, că și oamenii au pui, iar puii ceia, chiar dacă nu pot zbura până la cuibul ei, fac ce fac și se apucă de nebunii, crescute și dospite în căpșoare lor, cu mai mulți creți decât minte.

Un scaun îmi trebuia, nu mai mult. Un scaun pe care să mă sui și să-mi împlinesc pofta.

Cimitirul albastru 5. Roșcatul

-Lilia, unde ai ascuns țigările?! Spune repejor c-o să ne ia Roșcatul la bătaie pe amândouă.

-Nu-ți spun.

Un copil nebătut nu știe de frică.

Portița gemu, împinsă de o labă roșcată, vânjoasă. După care apăru și capul: roșcat, cu doi ochi roșii, aburiți.

„Uite-l, șopti îngrozită mătușa. Vai de capul nostru. Fugi, Lilia!”

De fugit reușeam eu oricând, căci copilăria are picioare sprintene, tocmai pentru a salva capul fără minte. Până una alta, eu îmi legănam imperturbabil picioarele, pe patul de sub nuc.

-Clavă, ai cumpărat țigări? răcni Roșcatul.

Bărbia mătușii începu să tremure.

-Ți-o cumpărat, răspund eu în locul ei, cu un deget în nas. Numai că eu le-am ascuns.

Cimitirul albastru 4. Vasea

Fragment La Primavera, Botticelli

Sfârșitul lui tragic s-a tras de la un kilogram de pătlăgele, crescute chiar de el, în sera lui (noi ziceam tepliță, pe vremuri). Eu, în schimb, aveam amintiri spumoase în teplița lui, din simplu motiv că mama avea obiceiul să mă scalde acolo, printre pătlăgele, când veneam la mâca în vacanța și era încă răcoare afară. Așa că îmi stă și acum în nas mirosul intens de pământ umed și cald, de răsadul de pătlăgică și de bule parfumate de la șamponul pentru copii Crea-crea.

Dar să ne întoarcem la flăcăul care avea grijă de teplița în care creșteau cele mai dulci și cărnoase roșii din mahala și pe care le ducea la Soroca, la piață, cu bicicleta.

Nu mai era chiar tinerel și nici nu prea se gândea la fete, căci tocmai trecuse printr-o nuntă destrămată și-i ieșise pe ochi toată socoteala. În plină zi de cununie, brusc, fu parcă înțepat de un bondar drept de fund. Îi lăsă pe toți în fața altarului și fugi la Nistru să se înece. Scurt, clar și convingător pentru toți nuntașii, care alergau din urma lui cu lumânările, prosoapele și icoana, ca să-l scoată, pe prost, din păcat. Mireasa plângea de se hurducau toate florile din coroniță, nănașa se crucea, nănașul îl trăgea din apă.

-Nu mă-nsor și gata! Mă-nec! Striga mirele, fără 5 minute cununat.

-D-apoi cine te-a pus cu de-a sila, măi nebunule?