Publicat în Recomandare de film

Femeile unui scriitor

31014„Tu mă iubești pe mine, eu pe Yan, Yan pe Galea, iar Galea pe Marga”.

Săptămâna trecută am terminat de citit cartea « Femeile care scriu trăiesc periculos », de Laure Adler și Stefan Bollmann. Deși constat nu pentru prima oară, curios îmi pare faptul că multe dintre femeile scriitoare, care au lăsat opere valoroase în literatura universală, fie că nu au fost căsătorite, fie că au trăit în cuplu cu o femeie (amantă cu caracter protector, cu funcții de secretară, infirmieră, psiholog, contabil, bonă etc). Rareori când scriitoarele se bucurau de o viață de familie clasică. Scrisul și familia greu se îmbină într-o viață de scriitoare activă.

Bărbații scriitori, dimpotrivă. Au avut alături o soție fidelă, răbdătoare, devotată, care rareori îi împărțea patul conjugal, în schimb, împărțea toate mizeriile, neplăcerile, isteriile, bolile, capriciile, crizele etc. De unele soții de scriitori, omenirea își mai aduce aminte, de altele nu se știe nimic, nici măcar cum arătau. S-au dizolvat în negura vremurilor, de parcă nici n-au existat, deși tocmai datorită sacrificiului uriaș al acestor femei anonime, literatura universală este mai bogată în opere geniale.

Am privit aseară filmul « Jurnalul soției sale » despre femeile lui Ivan Bunin, primul scriitor rus premiat cu Nobel, pentru romanul „Viata lui Arseniev”. E o ecranizare delicioasă, cu decoruri paradisiace din sudul Franței (orășelul Grasse) și decoruri omenești. Actori excelenți, scenariu savuros. O plăcere estetică, vizuală și emoțională.

Privid filmul tot mă întrebam : oare chiar viața lângă un scriitor nu poate fi altfel decât cu mari și dureroase sacrificii ? Până unde poate merge o femeie cu sacrificiile ? Cine e mai fericit : cel care le face sau cel care le acceptă ?

Viața unor scriitori poate fi mai interesantă decât opera lor. În cazul lui Ivan Bunin, amândouă au fost pe potrivă, dar curios, cu mici, foarte mici blițuri de fericire. Pentru că au fost prea multe sacrificii și prea puțină dragoste împărtășită.

Anunțuri
Publicat în Recomandare de film

Romanticii trebuie să mănânce bine. Altfel nu rezistă !

De la 2:18, mă apucă niște fiori ce mă scutură ca pe o petală de cireș.
Ce deliciu e filmul ăsta pentru suflet.Te transportă atât de departe că nu mai vrei să revii înapoi.

Îmi pare rău că nu pot cumpăra filmul în calitate bună și să-l privesc pe ecran mare, cu sunet bun, cu o ceașcă de cafea fierbinte și în liniște deplină. Să nu mă deranjeze nicio adiere străină.
O deconectare deplină de toamnă de afară, de frig, de ploi.
La mine pe ecran e primăvara într-o livadă înmiresmată. Și ploaie de cireși înfloriți.

Un film în care îmi place TOTUL. Fiecare umbră, voce, respirație, cuvânt, personaj, lumânare, notă muzicală… Fiecare clipă are sens.

Mihai Eminescu – Vasile Zubcu-Codreanu

Veronica Micle – Svetlana Toma

Episod din filmul “Luceafărul” (1986), de Emil Loteanu

Publicat în Autopsia cuplului, Recomandare de film

Despre fricile de azi ale amantelor de ieri

fluturiSau … despre fluturi.

Cum pică frunza la geam, pe blog răsar din nou vizualizări și comentarii sub articolul Psihologie de amantă. Probabil că melancolia tomnatică gâdilă niște răni mai vechi.

E un subiect pe care îl veți întâlni discutat pe forumuri anonime sau la bucătărie. Femeile știu bine de ce. Trăim vremuri când e imposibil să faci parte doar dintr-o tabără, căci altfel rămâi fără prietene. Nu cred că mai există vreo femeie care n-are în cercul ei de gagici, neveste și amante care au împărțit același bărbat banii și sexul. Hai să nu vorbim în articolul ăsta de dragoste, bun? că-mi vine a râde. În orice love story cu trei participanți, numai dacă nu e o orgie, toți sunt penibili. Mai ales, când afacerea este scoasă în public.

Pe mine nu m-au convins niciodată nici nevestele fericite și înțelepte care au cedat (asta e dragoste!), nici amantele care au luptat pentru fericirea lor (asta e dragoste!). Eu, pur și simplu, mă hurduc de râs când văd bărbatul dintre ele. Dacă e unul de vreo 25 de ani, mă opresc peste cinci minute. Dacă e unul trecut de 40-50, pot râde trei zile la rând. De ceva, eu am râs și de nunta lui George Clooney – clovn, parol. Dar să lăsăm, știți că eu am gânduri mai baroce față de erecții moi între țâțe vârtoase (natura își bate joc de noi cum poate).

Săptămâna trecută priveam filmul The Other Boleyn Girl și mi-am adus aminte de o discuție între amante, discuție veche de acum doi ani, pe un forum anonim. Habar n-am cum am ajuns în citesc topicul lor, dar nu mă miră, eu pot să mă bag în toate cotloanele, pentru că sunt un om care scrie, deci îmi antrenez empatia. Mă bag ca să înțeleg relațiile complicate dintre oameni vii (nu numai din cărți sau filme).

Citește în continuare „Despre fricile de azi ale amantelor de ieri”

Publicat în Recomandare de film

Iubirea nu sfarseste atunci cand vrei tu

46f8bce28e614Cand eram mai tanara, nu-mi placeau filmele franceze. Imi pareau exagerat de intinse in timp, cu decor banal si previzibil, mereu la Paris, cu personaje departe de stralucirea Hollywood-ului, plisctisitoare. Filmul Une Vie à t’attendre este exact unul dintre acele filme care incep sa-ti placa numai de la o anumita varsta. Ne place numai ceea ce intelegem, ceea pentru care deja ne-am copt.

Cu vremea incepi sa pui omul in centrul universului. Nu decorul, nu hainele, nu replicile istete, dar omul tacut. Sunt in viata asa circumstante in care nu mai ai ce spune. Totul e clar si inutil. Nu-ti ramane decat sa accepti sau nu.

Pentru a juca o tragedie cu oameni tacuti, care au inteles totul, iti trebuiesc actori excelenti.

Nathalie Baye e o femeie cu un potential nebun de tacere. Poate ca datorita varstei, poate caracterului, poate talentului. Ca sa nu planga tot filmul, zambeste. Un zambet pe care nu-l uiti usor, pentru ca e sfasietor de trist, si, ironie, aproape mereu in fata unei cupe de sampanie.

Nathalie Baye joaca o femeie care se framanta dureros intre regretul « ce proasta am fost » si speranta « poate mai reusesc sa fiu fericita ».

Patrick Bruel e un barbat pe care multe femei si l-ar dori la brat. Sa se sprijine, nu sa defileze. La inceput apare foarte hotarat, incantat de intoarcerea femeii iubite, prins de fiorul dragostei pe care il reprimase zece ani ; numai ca in momentul in care cei doi hotarasc sa deschida un nou capitol al dragostei lor, apare un obstacol ; pe care nici chiar o dragoste mare nu intotdeauna il poate depasi. Pentru ca, vorba eterna a cantecului :

Voi spune trist ca c’est la vie

(Stefan Petrache)

Scena finala e foarte intensa. Intelegi in cateva secunde ce inseamna o privire care sfasie pe dinauntru. Dar nici macar cu asa o privire, iubirea nu sfarseste. Ea se transforma. In durere.

Publicat în Recomandare de film

Țineți-vă pălăriile, domnilor !

melina-Unde ați învățat atâtea limbi ?

-În pat !

(„Niciodată duminica”, 1960)

***

Filmul  « Niciodată Duminica »  (1960) durează 1 oră și 32 minute. Mie mi-a luat vreo 3 ore ca să-l privesc.

De la primul până la ultimul cadru eu am vrut să cercetez TOTUL, dar, mai ales,  profilul personajului principal, jucat de Melina Mercouri, o femeie, considerată de mult o legendă în Grecia. O legendă care în filmul acesta a jucat rolul unei  curve « cu inimă de aur » dintr-un port grecesc. Și iată așa, de vreo câteva săptămâni, încă mă mai aflu sub farmecul unui personaj feminin care m-a făcut să pun pauză după fiecare gest, replică, apariție, privire, cântec, dans sau haină. După ce vezi cât de elegant se îmbracă o curvă în filmul ăsta, expresia « a se îmbrăca ca o curvă » poate fi considerat un compliment.

Câteva cadre din film m-au dus cu gândul la Hitchcock. Nu puteam să înțeleg de ce îmi aduce aminte de tehnici cunoscute. Vrika ! Regizorul filmului a fost asistentul lui Hitchcock. Totul se explică. Dacă lucrezi cu un profesionist n-ai cum să nu te molipsești de la el. Numai dacă ești o mediocritate. Dar Jules Dassin nu e. A făcut un film excelent.

Despre profesioniști. Când o persoană e profesionistă în meseria ei, apoi ți-e dragă s-o privești din toate părțile. Chiar dacă e prostituată. Ilya e o prostituată care cucerește fără strategii, fără tehnici speciale. Ea inspiră și seduce prin pofta ei de viață. Un soi aparte de poftă pe care numai în Grecia o poți întâlni.

Melina Mercouri are 40 de ani când joacă rolul Ilyei și asta explică sursa farmecului ei. O femeie poate fi atât de savuroasă, senzuală, suculentă și delicioasă într-un cadru, numai dacă are un capital experiență de feminitate trăită în toată gama de emoții, de la cele mai parșive la cele mai înălțătoare. E cea mai frumoasă curvă de 40 de ani pe care am văzut-o într-un film.

Cântecul « Ta pedia tou Pirea », interpretat de Ilya în film, a luat Oscarul în 1961.

Puteți viziona filmul pe linkul de mai jos (în rusă).

Publicat în Recomandare de film

Despre ipocrizia strategică între femei

 

Annex - Davis, Bette (All About Eve)_03

 

Cred că orice femeie care a văzut filmul « Totul despre Eva » s-a oprit să reflecteze asupra scenei pe care a trăit-o cel mai intens în viaţă. Una se opreşte la cadrele somptuoase cu rochii, flori şi decor, alta la scenele de gelozie, a treia la monologul lui Margo din maşină (tipic crizei de 40 de ani), a patra la diferenţa de vârstă între femei şi bărbaţi, a cincea la ipocrizie etc. Eu sunt a cincea. Filmul are atâtea straturi şi substraturi, genial expuse, încât scenaristul m-a făcut să mă gândesc la nuvela lui Tolstoi « Sonata lui Kreutzer ». Aşa cum el descrie acolo (superbissim !) gelozia, pas cu pas, gând cu gând, aşa şi filmul « Totul despre Eva » construieşte etapele unei strategii feminine ipocrite. Totul în nuanţe şi note atât de mici, ca pixelii într-o fotografie. Puţini le simt dacă n-au avut de a face în viaţă cu ipocrizie feminină, curată că cristalul. Te farmecă şi te dezgustă în acelaşi timp.

Margo e un personaj cu care m-am identificat cel mai bine. I-am simţit şi trăit gândurile şi indignarea cu toţi porii. Nu pentru că are statut de vedetă, ci pentru că e o femeie care reacţionează la fel că mine la ipocrizie. Mult mai devreme decât toată lumea. În general, sunt o femeie calmă, blanda şi chiar nepermis de indiferentă faţă de o anumită categorie de femei, dar… reacţionez îndată ce adulmec prima notă falsă. Reacția merge în screscendo chiar dacă nu am încă niciun argument şi nu pot formula niciun reproş adecvat (ca în cazul lui Margo) faţă de persoana pe care o suspectez (o persoană blândă, pâinica lui Dumnezeu şi care îi farmecă pe toţi cu aerul de mucenică). Şi când omul nu poate explica, dar simte, începe să devină nervos şi insuportabil. Mai ales, când şi ceilalţi îi pun presiune pe cap: « Cum poţi să fii atât de insensibilă şi răutăcioasă la atâta bunătate, servitudine, respect. Ie-te-n mâini ! Uite cum te admira, te copie, îţi înregistrează fiecare cuvânt ». Şi atunci oamenii au parte de prima mea ieşire isterică, absolut identică cu a lui Margo. Numai că fără lacrimi şi fum de ţigară, dar cu un « ia mai duceţi-vă în mamele voastre de tâmpiţi ce sunteţi ».

Asta nu e o reacţie care rupe ovaţii, dar îmi salvează timp. Foarte mult timp. Cât ceilalţi îşi dădăcesc mucenica blajină, eu realizez alte lucruri în viaţă, cu oameni care merită atenţie. Şi nu deseori s-a întâmplat ca peste ani să mă întâlnesc cu oameni cu care m-am hârâit care să-mi spună, ca printre altele, că « mucenica » şi-a dat în sfârşit arama pe faţă. Cum i-ai simţit şmecheria din prima?

Pentru că sunt femeie ! Uneori, un pic mai diferită ca altele. Vorbesc puţin, observ lung. Pe urmă, în tinereţe vroiam să fiu actriţa şi, să mă iertați pentru sinceritate spontană, mi-am ascuţit măiestria pe unii oameni. Ipocriţi ca mine. Practic, am făcut un schimb de ipocrizii drăguţe și rafinate. Atunci încă nu realizam ce experiență prețioasă trăiam.

Acum evoluez în alt mediu. Sunt doar ceea ce sunt şi rareori când las pe cineva să-mi joace un spectacol sub nas. Am şi mai puţin timp de pierdut ca la prima tinereţe…

Publicat în Recomandare de film

Iubirea ca o rapsodie

Am umblat toata saptamana cu unghii albastru turcoaz. Stau asa si ma uit la ele: mai, parca-i fleac, dar tot iti trebuieste ceva curaj sau nebunie sa umbli asa prin oras cand faci de doua ori varsta de adolescent. Pe urma, ai o senzatie de ticneala delicioasa, desi temporara (o sa ma inteleaga doar femeile care au purtat unghii rosii sau french toata viata lor). M-am gandit la asta mult mancand rasarita, toate unghiile fiind implicate in proces.

M-am gandit la asta si in metrou cand am scos bani din buzunar, in premiera absoluta, pentru niste muzicienii ambulanti romani. Pentru contrabas am contribuit. El m-a apucat de suflet.

M-am gandit la unghii si cand priveam filmul « Rhapsody » cu Elizabeth Taylor. Sa privesti asa un clasic cu unghii albastre e aproape de mauvais ton. Dar eu sunt o perversa sarmanta asa ca am savurat. Bine, sa nu dramatisam, sa va povestesc cate ceva despre film.

Am pus titlul Iubirea ca o rapsodie ca da frumos, pentru ca daca e ca sa fiu sincera, n-am inteles de ce filmul poarta titlul „Rhapsody”. Un student de la conservator poate o sa rada copios de mine, dar eu, recunosc, ca ma pricep in muzica clasica ca delfinul in portocale. Cand nici google-ul nu stie sa ma lamureasca deslusit il strig indata pe sotul meu.

-Auzi ?! Rapsodie e cantec ?!!!

-Nu, striga inapoi. E un fragment. Un fel de capitol recitat din opere vechi, asa ca in Iliada si Odiseea lui Homer.

-Nu inteleg, bolborosesc iritata sub nas. Dar il cred. E firesc sa crezi un om nascut pe aceeasi insula cu Homer.

Filmul are 60 de ani (nascut intr-un an cu mama) asa ca eu nu-mi iau curajul sa-l recomand in stanga si in dreapta, mai ales, generatiei nascute in epoca televiziunii si internetului. E o lumea aparte, un univers cu personaje care evolueaza intr-un mediu cu totul diferit de cel pe care il traim azi. Unicul lucru care ramane neschimbat e … iubirea. Personaje ca Louise Durant (Elizabeth Taylor) puteti intalni usor si azi, unde vreti, cert, imbracate diferit, coafate diferit, in fata TV sau ecranelor digitale, dar cu aceleasi ganduri si sentimente, acelasi fel de a iubi.

Cand un barbat are talent, el nu-l sacrifica de dragul iubirii. Femeile intotdeauna pun dragostea mai presus ca orice talent. Mai presus ca viata, uneori. « Poate ca unicul meu talent este cel de a iubi. » (Rhapsody)

Citește în continuare „Iubirea ca o rapsodie”