Category Archives: Recomandare de film

Femeile unui scriitor

31014„Tu mă iubești pe mine, eu pe Yan, Yan pe Galea, iar Galea pe Marga”.

Săptămâna trecută am terminat de citit cartea « Femeile care scriu trăiesc periculos », de Laure Adler și Stefan Bollmann. Deși constat nu pentru prima oară, curios îmi pare faptul că multe dintre femeile scriitoare, care au lăsat opere valoroase în literatura universală, fie că nu au fost căsătorite, fie că au trăit în cuplu cu o femeie (amantă cu caracter protector, cu funcții de secretară, infirmieră, psiholog, contabil, bonă etc). Rareori când scriitoarele se bucurau de o viață de familie clasică. Scrisul și familia greu se îmbină într-o viață de scriitoare activă.

Bărbații scriitori, dimpotrivă. Au avut alături o soție fidelă, răbdătoare, devotată, care rareori îi împărțea patul conjugal, în schimb, împărțea toate mizeriile, neplăcerile, isteriile, bolile, capriciile, crizele etc. De unele soții de scriitori, omenirea își mai aduce aminte, de altele nu se știe nimic, nici măcar cum arătau. S-au dizolvat în negura vremurilor, de parcă nici n-au existat, deși tocmai datorită sacrificiului uriaș al acestor femei anonime, literatura universală este mai bogată în opere geniale.

Am privit aseară filmul « Jurnalul soției sale » despre femeile lui Ivan Bunin, primul scriitor rus premiat cu Nobel, pentru romanul „Viata lui Arseniev”. E o ecranizare delicioasă, cu decoruri paradisiace din sudul Franței (orășelul Grasse) și decoruri omenești. Actori excelenți, scenariu savuros. O plăcere estetică, vizuală și emoțională.

Privid filmul tot mă întrebam : oare chiar viața lângă un scriitor nu poate fi altfel decât cu mari și dureroase sacrificii ? Până unde poate merge o femeie cu sacrificiile ? Cine e mai fericit : cel care le face sau cel care le acceptă ?

Viața unor scriitori poate fi mai interesantă decât opera lor. În cazul lui Ivan Bunin, amândouă au fost pe potrivă, dar curios, cu mici, foarte mici blițuri de fericire. Pentru că au fost prea multe sacrificii și prea puțină dragoste împărtășită.

Romanticii trebuie să mănânce bine. Altfel nu rezistă !

De la 2:18, mă apucă niște fiori ce mă scutură ca pe o petală de cireș.
Ce deliciu e filmul ăsta pentru suflet.Te transportă atât de departe că nu mai vrei să revii înapoi.

Îmi pare rău că nu pot cumpăra filmul în calitate bună și să-l privesc pe ecran mare, cu sunet bun, cu o ceașcă de cafea fierbinte și în liniște deplină. Să nu mă deranjeze nicio adiere străină.
O deconectare deplină de toamnă de afară, de frig, de ploi.
La mine pe ecran e primăvara într-o livadă înmiresmată. Și ploaie de cireși înfloriți.

Un film în care îmi place TOTUL. Fiecare umbră, voce, respirație, cuvânt, personaj, lumânare, notă muzicală… Fiecare clipă are sens.

Mihai Eminescu – Vasile Zubcu-Codreanu

Veronica Micle – Svetlana Toma

Episod din filmul “Luceafărul” (1986), de Emil Loteanu

Despre fricile de azi ale amantelor de ieri

fluturiSau … despre fluturi.

Cum pică frunza la geam, pe blog răsar din nou vizualizări și comentarii sub articolul Psihologie de amantă. Probabil că melancolia tomnatică gâdilă niște răni mai vechi.

E un subiect pe care îl veți întâlni discutat pe forumuri anonime sau la bucătărie. Femeile știu bine de ce. Trăim vremuri când e imposibil să faci parte doar dintr-o tabără, căci altfel rămâi fără prietene. Nu cred că mai există vreo femeie care n-are în cercul ei de gagici, neveste și amante care au împărțit același bărbat banii și sexul. Hai să nu vorbim în articolul ăsta de dragoste, bun? că-mi vine a râde. În orice love story cu trei participanți, numai dacă nu e o orgie, toți sunt penibili. Mai ales, când afacerea este scoasă în public.

Pe mine nu m-au convins niciodată nici nevestele fericite și înțelepte care au cedat (asta e dragoste!), nici amantele care au luptat pentru fericirea lor (asta e dragoste!). Eu, pur și simplu, mă hurduc de râs când văd bărbatul dintre ele. Dacă e unul de vreo 25 de ani, mă opresc peste cinci minute. Dacă e unul trecut de 40-50, pot râde trei zile la rând. De ceva, eu am râs și de nunta lui George Clooney – clovn, parol. Dar să lăsăm, știți că eu am gânduri mai baroce față de erecții moi între țâțe vârtoase (natura își bate joc de noi cum poate).

Săptămâna trecută priveam filmul The Other Boleyn Girl și mi-am adus aminte de o discuție între amante, discuție veche de acum doi ani, pe un forum anonim. Habar n-am cum am ajuns în citesc topicul lor, dar nu mă miră, eu pot să mă bag în toate cotloanele, pentru că sunt un om care scrie, deci îmi antrenez empatia. Mă bag ca să înțeleg relațiile complicate dintre oameni vii (nu numai din cărți sau filme).

Citește în continuare

Iubirea nu sfarseste atunci cand vrei tu

46f8bce28e614Cand eram mai tanara, nu-mi placeau filmele franceze. Imi pareau exagerat de intinse in timp, cu decor banal si previzibil, mereu la Paris, cu personaje departe de stralucirea Hollywood-ului, plisctisitoare. Filmul Une Vie à t’attendre este exact unul dintre acele filme care incep sa-ti placa numai de la o anumita varsta. Ne place numai ceea ce intelegem, ceea pentru care deja ne-am copt.

Cu vremea incepi sa pui omul in centrul universului. Nu decorul, nu hainele, nu replicile istete, dar omul tacut. Sunt in viata asa circumstante in care nu mai ai ce spune. Totul e clar si inutil. Nu-ti ramane decat sa accepti sau nu.

Pentru a juca o tragedie cu oameni tacuti, care au inteles totul, iti trebuiesc actori excelenti.

Nathalie Baye e o femeie cu un potential nebun de tacere. Poate ca datorita varstei, poate caracterului, poate talentului. Ca sa nu planga tot filmul, zambeste. Un zambet pe care nu-l uiti usor, pentru ca e sfasietor de trist, si, ironie, aproape mereu in fata unei cupe de sampanie.

Nathalie Baye joaca o femeie care se framanta dureros intre regretul « ce proasta am fost » si speranta « poate mai reusesc sa fiu fericita ».

Patrick Bruel e un barbat pe care multe femei si l-ar dori la brat. Sa se sprijine, nu sa defileze. La inceput apare foarte hotarat, incantat de intoarcerea femeii iubite, prins de fiorul dragostei pe care il reprimase zece ani ; numai ca in momentul in care cei doi hotarasc sa deschida un nou capitol al dragostei lor, apare un obstacol ; pe care nici chiar o dragoste mare nu intotdeauna il poate depasi. Pentru ca, vorba eterna a cantecului :

Voi spune trist ca c’est la vie

(Stefan Petrache)

Scena finala e foarte intensa. Intelegi in cateva secunde ce inseamna o privire care sfasie pe dinauntru. Dar nici macar cu asa o privire, iubirea nu sfarseste. Ea se transforma. In durere.

Țineți-vă pălăriile, domnilor !

melina-Unde ați învățat atâtea limbi ?

-În pat !

(„Niciodată duminica”, 1960)

***

Filmul  « Niciodată Duminica »  (1960) durează 1 oră și 32 minute. Mie mi-a luat vreo 3 ore ca să-l privesc.

De la primul până la ultimul cadru eu am vrut să cercetez TOTUL, dar, mai ales,  profilul personajului principal, jucat de Melina Mercouri, o femeie, considerată de mult o legendă în Grecia. O legendă care în filmul acesta a jucat rolul unei  curve « cu inimă de aur » dintr-un port grecesc. Și iată așa, de vreo câteva săptămâni, încă mă mai aflu sub farmecul unui personaj feminin care m-a făcut să pun pauză după fiecare gest, replică, apariție, privire, cântec, dans sau haină. După ce vezi cât de elegant se îmbracă o curvă în filmul ăsta, expresia « a se îmbrăca ca o curvă » poate fi considerat un compliment.

Câteva cadre din film m-au dus cu gândul la Hitchcock. Nu puteam să înțeleg de ce îmi aduce aminte de tehnici cunoscute. Vrika ! Regizorul filmului a fost asistentul lui Hitchcock. Totul se explică. Dacă lucrezi cu un profesionist n-ai cum să nu te molipsești de la el. Numai dacă ești o mediocritate. Dar Jules Dassin nu e. A făcut un film excelent.

Despre profesioniști. Când o persoană e profesionistă în meseria ei, apoi ți-e dragă s-o privești din toate părțile. Chiar dacă e prostituată. Ilya e o prostituată care cucerește fără strategii, fără tehnici speciale. Ea inspiră și seduce prin pofta ei de viață. Un soi aparte de poftă pe care numai în Grecia o poți întâlni.

Melina Mercouri are 40 de ani când joacă rolul Ilyei și asta explică sursa farmecului ei. O femeie poate fi atât de savuroasă, senzuală, suculentă și delicioasă într-un cadru, numai dacă are un capital experiență de feminitate trăită în toată gama de emoții, de la cele mai parșive la cele mai înălțătoare. E cea mai frumoasă curvă de 40 de ani pe care am văzut-o într-un film.

Cântecul « Ta pedia tou Pirea », interpretat de Ilya în film, a luat Oscarul în 1961.

Puteți viziona filmul pe linkul de mai jos (în rusă).