Publicat în C'est la vie, Povestea de vineri

Cutremur de icoane

Edward_Poynter_-_The_Visions_of_Endymion,_1913

Intr-o noapte de vara, ramasa singura acasa – buneii chiuiau la o nunta -, sora tatei dormea linistit si harnic, sforaind pe-o nara, printre perne din pene de gasca. Brusc, in crucea noptii, dinspre casa cea mare se auzi o explozie.

In tacerea casei, plantata intr-o vale adanca de sat, departe de forfota oraseneasca, bubuitura capatase ecouri strasnice. Cazuse, facandu-se tandari, cea mai mare icoana din casa.

In timp ce matusa imi povestea intamplarea, cu sufletul si ochii bulbucati de emotie, doar un gand se zbatea in craniul meu: si daca cadea in capul cuiva? Pentru ca, colac peste potarniche, sub icoana se afla un scaun. Nu-i asa ca-i ridicol sa mori de o icoana ranita?

Uitasem cu totul de spovedania ei pana am ajuns sa fiu martora unei patanii asemanatoare, intr-o biserica din Grecia.

Citește în continuare „Cutremur de icoane”

Anunțuri
Publicat în Autopsia cuplului, C'est la vie

Inegalitate

Scène-érotique-Figure-rouge-430-av.JC-peintre-Shuvalov-DetailCica, intr-o dupa-amiaza senina din eterul vesnic, Zeus si Hera au pornit o cearta pe viata si pe moarte, intrucat nu puteau nicidecum stabili care dintre muritori, barbatii sau femeile, au orgasme mai dense, mai multe si mai cornute. Hera batea cu pumnisorul in nori, strigand ca barbatii. Zeus se opunea din calcai, afirmand ca femeile, fapt ce o scotea si mai mult din balamale pe Hera, caci nu o data il gabjise pe sotul ei in toiul derapajelor extraconjugale, cu torsul vartos, proptit intre coapsele mustoase ale pamantencelor.

Si s-au inteles asa: sa-l aduca in fata lor pe Tiresias, cel care, hoinarind odata prin padure si vazand un cuplu de serpi care tocmai faceau amor, hotari sa-i zadare cu un baston. Drept rasplata fu pe loc transformat in femeie. 7 ani a trait in pielea unei femei, pana isi recapatase chipul de barbat, asadar, era cea mai indicata persoana pentru a fi consultata, in privinta placerilor trupesti.

Tiresias le-a raspuns ca daca ar fi sa judece pe o scara de zece unitati, apoi femeile s-ar alege cu 9, iar barbatii cu una singura.

Adevarul a pocnit in fata zeitatilor ca un bec ars, fapt ce a determinat-o pe Hera furioasa sa-i ia nefericitului lumina ochilor. Zeus, ca sa dreaga un pic fapta nevestii, l-a miluit pe Tiresias cu darul profetiei.

Ce reiese din povestea sus-pomenita?

  1. Nu zadarati serpii care fac amor.
  2. Nu va umflati in pene nici cand zeii coboara sa va consulte pentru a stabili un adevar pamantesc.
  3. Invidiati femeile care au timp sa-si procure orgasme mai puternice decat ale zeitelor.
  4. Cine crede ca stie prea multe, la un moment dat orbeste.
  5. Nici zeii atotputernici n-au fost in stare sa echilibreze lucrurile intre femei si barbati.
Publicat în C'est la vie

Superioritate

Eu nu prea imi lungesc drumurile de Craciun, ca port pe umeri cap nu oala, si stiu care e situatia prin gari, in ajunul sarbatorilor de iarna, dar cand stai prea mult cu nasul in carti, paradoxal, iti pierzi la un moment dat contactul cu realitatea. Si atunci cand capul o ia haisa, locul ii ia buricul, iar buricul meu cauta peripetii.

Mi s-a desteptat ochiul luciditatii doar cand al doilea zbor a fost anulat, chiar in timp ce ma pregateam sa pasesc pragul avionului, si nimeni nu imi mai garanta nimic. Nici macar Lufthansa. Nici al doilea zbor, nici amanare, nici cazare, nici…nici… intr-un musuroi de oameni cu valizele cat carul, cu familii cu cate 3-4-5 puradei, zvarcoleala, tipete si Jingle Bells neobosit.

Cand am inteles ca s-ar putea sa fac 5 ore de drum in picioare, intr-un tren aglomerat de suftele candide ca al meu, mi s-a deschis si al doilea ochi al luciditatii. Iar ochii luciditatii sunt reci.

Intr-un moment dat, in vagon – deja ca o cresa de copii, dar nu cu educatori, care isi stiu meseria, dar parinti care ii lasa de capul lor -, a urcat o femeie cu o fetita de vreo 3 ani si eu nici n-am bagat de seama cum mi-a sarit de pe buze „Doamne, nu mai suport atata copchilaraie”. In urmatorul moment am auzit: „Ne scuzati, va rog”.

Citește în continuare „Superioritate”

Publicat în C'est la vie

Despre un biscuit cu zahar

Uneori, traim o viata langa oameni, dar nu si in sufletul lor. Alteori, sufletul nostru poate fi ocupat de oameni care n-au trait niciodata langa noi.

In mine continua sa traiasca oameni, cu care am impartit doar cateva ore de vara. Demult. Azi, nimeni nu cunoaste macar mormantul lor, nici macar eu. Atat de anonimi si neinsemnati au fost pentru apropiatii lor.

Ma socheaza si ma fascineaza in acelasi timp regulile jocului care se numeste viata. Poti avea familie, copii, frati, surori, cumetri, fini, nanasi, prieteni… dar vine timpul cand nimeni din ei n-o sa te mai caute, dupa ce cobori in mormant. Sau or sa vina, dar din datorie crestineasca si sa astupe gura satului. Apoi, din ce in ce mai rar, apoi… deloc.

Dar vor exista si oameni… straini, care, paradoxal, te vor pomeni mai des. Isi vor aduce aminte ce flori iti placeau, ce mirosuri te faceau sa-ti pierzi capul, ce visuri ascunse purtai, ce carti citeai, ce filme te rascoleau…

Eu scriu uneori despre oameni la crucea carora nu se mai aduna demult, nici copiii, nici nepotii. Scriu despre oameni pe care nu a avut nici macar cine sa-i petreaca pe ultimul drum. Doar eu una imi mai aduc aminte ce povesti preferau, ce ocupatii aveau cand nu-i vedea nimeni, ce biscuiti rontaiau si ce cantecel fredonau in timp ce culegeau flori sau adunau fan.

Citește în continuare „Despre un biscuit cu zahar”

Publicat în C'est la vie

Și cât mai sunt…

Balada

De când am vorbit marți, la telefon, cu Nina Crulicovschi, nu încetez să fredonez în minte și în glas « Am bătut în poarta grea, nu ați deschis », fragment din noua ei piesă. Și o țin duios până în momentul de față.

De fiecare dată când îi aud vocea la telefon, tresar. Greu îmi vine să cred că vorbesc cu o voce legendară, dar… de fiecare dată mă curemur la gândul că într-o zi s-ar putea să nu-mi mai răspundă. Să dispară, vă închipuiți ? Nu numai pentru mine, ci pentru întreaga țară. O voce inegalabilă. O a doua voce ca a ei n-a fost și nici nu va exista în întreaga lume. Ea există acum. În Moldova. Ea mai este vie, dar atât de puțin căutată, valorificată și apreciată.

Din păcate, aprecierea vine prea târziu. Noi avem timp doar pentru discursuri de adio, noi găsim flori numai pentru ultimul drum și ascultăm pe facebook piesele marilor artiști numai în zilele când trebuie să scriem rip. Cât sunt în viață, nu prea avem nevoie de ei. Noi ascultăm, discutăm, distribuim frenetic piese de sezon.

« Am fost mâhnită o perioadă că nu sunt integrată în proiecte, dar am înţeles că nu doar eu sunt dată la o parte – oamenii de cultură ajung să fie ignorați din incultură. E simplu, foarte simplu ! Știți cum se întâmplă: când un om când iese la pensie e ca şi cum ar pleca din viață”, ne spune Nina Crulicovschi.

« Am multe probleme, dar asta este situația noastră, a tuturor celor care locuiesc în R.Moldova. Economisesc şi eu cum pot: nu-mi cumpăr haine. Ultima dată am fost la shopping cu vreo doi ani în urmă, când mi-am cumpărat o fustă”, mai spune Nina Crulicovschi.
În perioada în care avea probleme grave de sănătate, biserica şi rugăciunile i-au dat puteri să meargă înainte.

De dragul muzicii a făcut multe sacrificii, însă ni s-a confesat că cele mai multe au fost de dragul ţării. A avut numeroase propuneri de a pleca în afară, însă le-a refuzat, iar astăzi, când o apasă singurătatea, îi pare rău şi se întreabă de ce, totuşi, n-a plecat. (Sursa Apropo Magazin)

Noua piesă a Ninei Crulicovschi « Balada umbrelor » a fost lansată luna trecută.

Publicat în C'est la vie

Tăcerea ce dezumanizează

tacereO femeie reporteriță s-a pornit să facă un reportaj despre o altă femeie profesoară, cea din urmă fiind victima unei răzbunări pornografice. Nu subiect, ci cozonac cu nucă !

Pentru că profesoara lipsea, fiind la cursul de masterat, reporterița de la PROTV și-a făcut îndată un plan strategic. A căutat-o pe mama victimei, a adus-o până la lacrimi cu vestea bombă și s-a pus repejor pe filmat reacția șocată a mamei. Asta însă nu a fost de ajuns. S-a dus la locul de muncă a victimei și a filmat pe  ascuns discuția profesorilor despre viață sexuală a colegei lor de breaslă. Apoi a adus reportajul falnic la PROTV pentru a fi difuzat pe post. Și … Minune de Sfântul Vasile !, în cuibul redacției PROTV, roi de jurnaliști faimoși pe întreaga țara, nu s-a găsit nimeni să-i dea în cap cu materialul. NIMENI.

Reportajul a stârnit nedumerire și șoc. Dar sentimentul cel mai pomentit de oameni a fost greața. Oamenii au început să se revolte. O mare parte pe rețelele sociale.

Credeți că a urmat vreo reacție din partea postului de televiziune ? Nu ! Atunci când se mai putea de salvat ceva post factum. Dar nu a fost NIMIC. Doar o tăcere lașă și jegoasă.

Partea penibilă din povestea asta este că anume o femeie (cu bărbat și copil) a făcut reportajul, că alte femei din redacție (cu bărbați și copii) au tăcut, că alte femei vedete (cu bărbat și copil) n-au tăcut, dar au spus prostii, încercând să schimbe disperat accentele, sugerând trecerea la probleme mai relevante.

Vedetele femei de la PROTV, cu bărbați și copii, au îngropat toate șansele unei tinere de a avea într-o zi o familie și copii. La ea ACASĂ. Acolo unde s-a născut, crescut, lucrează (alergând să facă lecții pentru copii din trei sate). I-au călcat în picioare dreptul să se bucure și ea de familie, maternitate, așa cum se bucură vedetele de la PROTV cu copiii lor, prin reviste glamuroase, pozând cu burțile rotunjite, cu plozii și bărbații, cu roze, petale, raze solare…  Toată dulcegăria asta pompos-demonstrativ-glamuroasă care, deși nu o sufăr, o înțeleg. Pentru că așa e natura femeii. Trebuie măcar o dată să fâlfâie în public cu realizările sale femeiești. Indiferent de carieră sau alte interese. Ceea ce nu înțeleg eu e altceva : de ce UNELE se încumetă să distrugă destinul altor femei, în timp ce-l construiesc pe al lor ?

Ieri PROTV-ul s-a autodeclarat profesoara de la Ungheni, aducând explicații dantelate. Una dintre ele m-a „amuzat” în mod deosebit „am prezentat pe scurt cazul, fara a mentiona identitatea persoanei, toate imaginile au fost complet blurate”. Vai, câtă generozitate ! E drept ca voi ați ascuns și numele colegei care a realizat mizerabilul reportaj. Din alt motiv, firește. Rezultatul? E afișată azi pe toate gardurile internetului. Ceva nu merge în tactica voastră de protejare a victimelor, nu-i asa ? Pentru că și colega voastra a ajuns o victimă ! Ați văzut cât de simplu e să găsești un om și să-l arăți cu degetul ?

Eu m-am bucurat mult de solidaritatea femeilor de pe rețelele de socializare care au reacționat ferm, au făcut petiții, blog pentru susținerea victimei etc. Mai cu seamă m-a surprins reacția bărbaților. Ei primii au organizat un protest în față sediului PROTV, au cerut site-ului porno să scoată video-ul (și au reușit, spre deosebire de PROTV), au scris articole, au reacționat numeroși pe facebook, azi organizează încă un protest în fața sediului PROTV, la ora 17:00.

E plăcut să constați cum unii oameni, nefiind plătiți, încearcă să salveze gafele plătite ale unor ” profesioniști „.

Timpul o să șteargă multe din reacțiile din săptămâna asta, dar unele tăceri … niciodată.

Ieșiți la protestul de azi, dacă puteți.

Pentru că o tăcere face o victimă.

O sută de tăceri, o sută de victime.

Publicat în C'est la vie, carte, Recomandare de carte, Regina nopții

Mama mea e bibliotecară

Citisem pe undeva că darul de a scrie se transmite din moși strămoși. Niciuna dintre bunicile mele nu știa măcar să-și scrie numele pe hârtie, darămite să scrie o propoziție. Eu sunt o persoană pragmatică și logică, știam că n-am de unde, n-am cu ce. Nu am îndrăznit nici măcar să-mi închipui că aș putea scrie și să fiu citită. Până acum doi ani. Chiar și depășind prima sută de pagini a cărții eu încă îmi spuneam cu neîncredere : „Lilia, ce te-a apucat ? Cine te crezi ?”

Noi multe prostii citim în viață, scrise de proști cu carte, cu diplome, cu grade științifice. Și din cauza acestor proști recomandați, ratăm multe ocazii prețioase în viață. Nu știm cine suntem noi. Ce putem.

Câți oameni au îmbătrânit, fără să știe că au avut darul de a scrie, de a povesti, de a picta, de a cânta, de a compune ?!

În seara lansării m-am așezat cu mama la masă ca să ne tragem sufletul, după emoții, lumini, interviuri…

-Lilia, da eu ți-am povestit de ce am vrut să devin bibliotecară ? mă întreabă brusc mama.

Cu furculița înfiptă în cașcaval, răspund îngândurată :

-Matincă nu…

Într-o zi friguroasă de iarnă, mama mea, copil de 5 anișori, a mers la biblioteca din sat, împreună cu o prietenă. Vremuri grele, sărăcie, frig, cărți puține. Mama visa tot drumul cum o să împrumute cartea « Rukovichka ». Au ajuns fetele pe loc, au ales câte o carte. Prietena ei a putut împrumuta o carte acasă, dar mama nu.  Citește în continuare „Mama mea e bibliotecară”