Publicat în C'est la vie

Apusuri fără oameni

„Мы уходим, а красота остается. Ибо мы направляемся к будущему, а красота есть вечное настоящее.”

20181003_185831 (2)

Reclame
Publicat în C'est la vie, Copilărie sovietică

Cu vărul, adevărul.

Stăm amândoi pe mal și privim cum curge Nistrul. Parcă mai ieri alergam desculți prin iarba udă.

-Auzi, văr-mio?, întreb dintr-odată speriată. Tu doar de câțiva ani ai devenit bunel…

-Îhî.

-Asta înseamnă… continui cu voce scăzută, ca să nu ne auda cineva… asta înseamnă că și eu de câțiva ani sunt bunică…

Râde tare și cu poftă, de răsună pădurile de pe celălalt mal.

-Mda…

-Mda…

-Mda… chicotește Nistrul sub alge, cărând amintirile noastre pe spate. Amintiri care, după câteva cotituri, vor dispare pentru totdeauna.

„Ca un brâu de argint e Nistrul, ca o eșarfă, ca o ploaie prelinsă pe geam, ca o cărare în nesfârșit, ca un drum în stele…” (Dumitru Matcovschi)

Publicat în C'est la vie

Lecția

20180626_104933

În fața casei a răsărit o nalbă purpurie.

Vecina a ieșit cu o căldărușă de apă, a udat-o și a sprijinit-o frumușel de un harag.

-Vedeți, îmi zice bucuroasă. Cine ar fi gândit că prin crăpăturile astea strâmte se zbate să iasă la lumină un pui de floare. Știti cum se numește planta?

-În franceză, nu.

-Une rose trémière.

Cartierul meu e năpădit de nalbe. Și-s atât de generoase în culori catifelate și pastelate, atât de demne. Mă opresc deseori să le admir, chiar dacă mă grăbesc. Ele mă duc cu gândul la gladiole – florile de nuntă ale mamei.

Ca să vezi ce mai seamănă destinul florilor cu cel al oamenilor.

Unele flori încolțesc și răsar în grădină, sub privirile vigilente ale grădinarului, sădite în sol îmbogățit cu îngrășământ special, apoi urățite, îngrijite, udate, plivite, privite, corcolite… 

Altele își croiesc singure cărărușa spre viață. Apar de nicăieri, caută lumina prin orice crăpătura, orice sol, cresc și  înfloresc în ciuda tuturor. Și culmea! într-o zi ajung să fie numite roze, chiar dacă nu fac parte din această specie nobilă. Pentru că frumusețea lor încăpățânată fascinează.

Iunie 2018, Bruxelles

Publicat în C'est la vie, Povestea de vineri

Sanatate

 

In troleibusul 21, am scapat portmoneul burdusit cu bani (tocmai schimbasem niste euro) la picioare. Pana m-am dezmeticit, taxatorul l-a ridicat, mi l-a pus in palme si a mers mai departe.  Gestul lui a fost atat de firesc, incat iti spuneai ca ridicatul portofelelor pasagerilor cascati intra direct in responsabilitatea lui. Intorc capul spre el si zic raspicat, ca sa auda si urechile mele (caci din lene mare vorbesc foarte incet): „Va multumesc frumos!” A tresarit si m-a privit nedumerit. Mai ca nu mi-a raspuns: „Ce te-a apucat, femeie?”

„Ce frumos e cand omul nu asteapta recunostinta, m-am gandit incurcata. Asta inseamna ca gestul lui a fost natural, omenesc. Si cu atat mai valoros. Straniu doar e cand omul se sperie de recunostinta ta”.

Am trait situatii similare, de cateva ori, cand am multumit cu voce apasata pentru mici gesturi spontane, si iar, de fiecare data, oamenii ma priveau surprinsi. Ce a apucat-o? Are timp de pierdut sau ce-o mai vrand si ea? Parca totul i-am dat, totul i-am restituit…

Intr-o zi ploioasa, a trebuit sa ma plimb mai mult prin Chisinaul plin de oameni. Fara sa vreau, am bagat de seama ca femeile din fata mea spun foarte rar multumesc, cand un barbat le deschide usa, le ofera locul sau le lamureste cum sa ajunga la o strada. Cel mai tare imi staruie acum in minte un cadru. O femeie incarcata cu tolbe grele, plouata si obosita se apropie de niste usi grele de sticla. Un barbat de vreo 50 de ani (nu era portar) sare in fata ei. Deschide larg usile, ca sa poata intra toata, fara jena. Femeia trece, gafaie, farnaie suparata. Isi continua calea, fara macar sa-i arunce o privire. Trec si eu din urma ei. Cu tolbele mele. Zambesc omului, care inca mai tinea usa grea, ca sa trec si eu: „Va multumesc frumos”. El tresare si ma priveste speriat. „Ce v-a apucat? E firesc.”

NU, nu e firesc, dragul meu, imi venea sa-i tip la ureche. Dincolo de Chisinau nu mai e firesc, de multa vreme.

Citește în continuare „Sanatate”

Publicat în C'est la vie, Fata tatei

Femeia de ciocolată

1134672092

Desfac ieri valiza din Moldova. Scot fasolele (albe și roșii), năutul, măceșul și le duc voios spre debara. Aprind lumina, casc ochii și mă sperii. Toate rafturile sunt încarcate cu ciocolată. De toate culorile, de toate neamurile, cu toate umpluturile posibile (în Belgia nu există limite de imaginație). Îl sun năucă pe soțul meu:

-Ce-i cu desfrâul din debaraua noastră?

-Ei, asta a fost un fel de criză.

-N-am înțeles.

-Am o colegă de muncă care e dependentă de ciocolată și cand a mers la medic cela i-a explicat că pofta excesivă e legată de o mare lipsă de afecțiune. Așa am pățit și noi, eu cu Maria, când ai plecat la Chișinău. Am simțit brusc o lipsă de afectiune. Un  gol adânc care trebuia umplut. Și uite așa am hotărât amândoi să cumpărăm tot atâtea kilograme de ciocolată câte ai tu.

Nimeni nu e de neînlocuit pe lumea asta.

Publicat în C'est la vie, Povestea de vineri

Cutremur de icoane

Edward_Poynter_-_The_Visions_of_Endymion,_1913

Intr-o noapte de vara, ramasa singura acasa – buneii chiuiau la o nunta -, sora tatei dormea linistit si harnic, sforaind pe-o nara, printre perne din pene de gasca. Brusc, in crucea noptii, dinspre casa cea mare se auzi o explozie.

In tacerea casei, plantata intr-o vale adanca de sat, departe de forfota oraseneasca, bubuitura capatase ecouri strasnice. Cazuse, facandu-se tandari, cea mai mare icoana din casa.

In timp ce matusa imi povestea intamplarea, cu sufletul si ochii bulbucati de emotie, doar un gand se zbatea in craniul meu: si daca cadea in capul cuiva? Pentru ca, colac peste potarniche, sub icoana se afla un scaun. Nu-i asa ca-i ridicol sa mori de o icoana ranita?

Uitasem cu totul de spovedania ei pana am ajuns sa fiu martora unei patanii asemanatoare, intr-o biserica din Grecia.

Citește în continuare „Cutremur de icoane”

Publicat în Autopsia cuplului, C'est la vie

Inegalitate

Scène-érotique-Figure-rouge-430-av.JC-peintre-Shuvalov-DetailCica, intr-o dupa-amiaza senina din eterul vesnic, Zeus si Hera au pornit o cearta pe viata si pe moarte, intrucat nu puteau nicidecum stabili care dintre muritori, barbatii sau femeile, au orgasme mai dense, mai multe si mai cornute. Hera batea cu pumnisorul in nori, strigand ca barbatii. Zeus se opunea din calcai, afirmand ca femeile, fapt ce o scotea si mai mult din balamale pe Hera, caci nu o data il gabjise pe sotul ei in toiul derapajelor extraconjugale, cu torsul vartos, proptit intre coapsele mustoase ale pamantencelor.

Si s-au inteles asa: sa-l aduca in fata lor pe Tiresias, cel care, hoinarind odata prin padure si vazand un cuplu de serpi care tocmai faceau amor, hotari sa-i zadare cu un baston. Drept rasplata fu pe loc transformat in femeie. 7 ani a trait in pielea unei femei, pana isi recapatase chipul de barbat, asadar, era cea mai indicata persoana pentru a fi consultata, in privinta placerilor trupesti.

Tiresias le-a raspuns ca daca ar fi sa judece pe o scara de zece unitati, apoi femeile s-ar alege cu 9, iar barbatii cu una singura.

Adevarul a pocnit in fata zeitatilor ca un bec ars, fapt ce a determinat-o pe Hera furioasa sa-i ia nefericitului lumina ochilor. Zeus, ca sa dreaga un pic fapta nevestii, l-a miluit pe Tiresias cu darul profetiei.

Ce reiese din povestea sus-pomenita?

  1. Nu zadarati serpii care fac amor.
  2. Nu va umflati in pene nici cand zeii coboara sa va consulte pentru a stabili un adevar pamantesc.
  3. Invidiati femeile care au timp sa-si procure orgasme mai puternice decat ale zeitelor.
  4. Cine crede ca stie prea multe, la un moment dat orbeste.
  5. Nici zeii atotputernici n-au fost in stare sa echilibreze lucrurile intre femei si barbati.