Publicat în C'est la vie, Povestea de vineri

Sanatate

 

In troleibusul 21, am scapat portmoneul burdusit cu bani (tocmai schimbasem niste euro) la picioare. Pana m-am dezmeticit, taxatorul l-a ridicat, mi l-a pus in palme si a mers mai departe.  Gestul lui a fost atat de firesc, incat iti spuneai ca ridicatul portofelelor pasagerilor cascati intra direct in responsabilitatea lui. Intorc capul spre el si zic raspicat, ca sa auda si urechile mele (caci din lene mare vorbesc foarte incet): „Va multumesc frumos!” A tresarit si m-a privit nedumerit. Mai ca nu mi-a raspuns: „Ce te-a apucat, femeie?”

„Ce frumos e cand omul nu asteapta recunostinta, m-am gandit incurcata. Asta inseamna ca gestul lui a fost natural, omenesc. Si cu atat mai valoros. Straniu doar e cand omul se sperie de recunostinta ta”.

Am trait situatii similare, de cateva ori, cand am multumit cu voce apasata pentru mici gesturi spontane, si iar, de fiecare data, oamenii ma priveau surprinsi. Ce a apucat-o? Are timp de pierdut sau ce-o mai vrand si ea? Parca totul i-am dat, totul i-am restituit…

Intr-o zi ploioasa, a trebuit sa ma plimb mai mult prin Chisinaul plin de oameni. Fara sa vreau, am bagat de seama ca femeile din fata mea spun foarte rar multumesc, cand un barbat le deschide usa, le ofera locul sau le lamureste cum sa ajunga la o strada. Cel mai tare imi staruie acum in minte un cadru. O femeie incarcata cu tolbe grele, plouata si obosita se apropie de niste usi grele de sticla. Un barbat de vreo 50 de ani (nu era portar) sare in fata ei. Deschide larg usile, ca sa poata intra toata, fara jena. Femeia trece, gafaie, farnaie suparata. Isi continua calea, fara macar sa-i arunce o privire. Trec si eu din urma ei. Cu tolbele mele. Zambesc omului, care inca mai tinea usa grea, ca sa trec si eu: „Va multumesc frumos”. El tresare si ma priveste speriat. „Ce v-a apucat? E firesc.”

NU, nu e firesc, dragul meu, imi venea sa-i tip la ureche. Dincolo de Chisinau nu mai e firesc, de multa vreme.

Citește în continuare „Sanatate”

Reclame
Publicat în C'est la vie, Fata tatei

Femeia de ciocolată

1134672092

Desfac ieri valiza din Moldova. Scot fasolele (albe și roșii), năutul, măceșul și le duc voios spre debara. Aprind lumina, casc ochii și mă sperii. Toate rafturile sunt încarcate cu ciocolată. De toate culorile, de toate neamurile, cu toate umpluturile posibile (în Belgia nu există limite de imaginație). Îl sun năucă pe soțul meu:

-Ce-i cu desfrâul din debaraua noastră?

-Ei, asta a fost un fel de criză.

-N-am înțeles.

-Am o colegă de muncă care e dependentă de ciocolată și cand a mers la medic cela i-a explicat că pofta excesivă e legată de o mare lipsă de afecțiune. Așa am pățit și noi, eu cu Maria, când ai plecat la Chișinău. Am simțit brusc o lipsă de afectiune. Un  gol adânc care trebuia umplut. Și uite așa am hotărât amândoi să cumpărăm tot atâtea kilograme de ciocolată câte ai tu.

Nimeni nu e de neînlocuit pe lumea asta.

Publicat în C'est la vie, Povestea de vineri

Cutremur de icoane

Edward_Poynter_-_The_Visions_of_Endymion,_1913

Intr-o noapte de vara, ramasa singura acasa – buneii chiuiau la o nunta -, sora tatei dormea linistit si harnic, sforaind pe-o nara, printre perne din pene de gasca. Brusc, in crucea noptii, dinspre casa cea mare se auzi o explozie.

In tacerea casei, plantata intr-o vale adanca de sat, departe de forfota oraseneasca, bubuitura capatase ecouri strasnice. Cazuse, facandu-se tandari, cea mai mare icoana din casa.

In timp ce matusa imi povestea intamplarea, cu sufletul si ochii bulbucati de emotie, doar un gand se zbatea in craniul meu: si daca cadea in capul cuiva? Pentru ca, colac peste potarniche, sub icoana se afla un scaun. Nu-i asa ca-i ridicol sa mori de o icoana ranita?

Uitasem cu totul de spovedania ei pana am ajuns sa fiu martora unei patanii asemanatoare, intr-o biserica din Grecia.

Citește în continuare „Cutremur de icoane”

Publicat în Autopsia cuplului, C'est la vie

Inegalitate

Scène-érotique-Figure-rouge-430-av.JC-peintre-Shuvalov-DetailCica, intr-o dupa-amiaza senina din eterul vesnic, Zeus si Hera au pornit o cearta pe viata si pe moarte, intrucat nu puteau nicidecum stabili care dintre muritori, barbatii sau femeile, au orgasme mai dense, mai multe si mai cornute. Hera batea cu pumnisorul in nori, strigand ca barbatii. Zeus se opunea din calcai, afirmand ca femeile, fapt ce o scotea si mai mult din balamale pe Hera, caci nu o data il gabjise pe sotul ei in toiul derapajelor extraconjugale, cu torsul vartos, proptit intre coapsele mustoase ale pamantencelor.

Si s-au inteles asa: sa-l aduca in fata lor pe Tiresias, cel care, hoinarind odata prin padure si vazand un cuplu de serpi care tocmai faceau amor, hotari sa-i zadare cu un baston. Drept rasplata fu pe loc transformat in femeie. 7 ani a trait in pielea unei femei, pana isi recapatase chipul de barbat, asadar, era cea mai indicata persoana pentru a fi consultata, in privinta placerilor trupesti.

Tiresias le-a raspuns ca daca ar fi sa judece pe o scara de zece unitati, apoi femeile s-ar alege cu 9, iar barbatii cu una singura.

Adevarul a pocnit in fata zeitatilor ca un bec ars, fapt ce a determinat-o pe Hera furioasa sa-i ia nefericitului lumina ochilor. Zeus, ca sa dreaga un pic fapta nevestii, l-a miluit pe Tiresias cu darul profetiei.

Ce reiese din povestea sus-pomenita?

  1. Nu zadarati serpii care fac amor.
  2. Nu va umflati in pene nici cand zeii coboara sa va consulte pentru a stabili un adevar pamantesc.
  3. Invidiati femeile care au timp sa-si procure orgasme mai puternice decat ale zeitelor.
  4. Cine crede ca stie prea multe, la un moment dat orbeste.
  5. Nici zeii atotputernici n-au fost in stare sa echilibreze lucrurile intre femei si barbati.
Publicat în C'est la vie

Superioritate

Eu nu prea imi lungesc drumurile de Craciun, ca port pe umeri cap nu oala, si stiu care e situatia prin gari, in ajunul sarbatorilor de iarna, dar cand stai prea mult cu nasul in carti, paradoxal, iti pierzi la un moment dat contactul cu realitatea. Si atunci cand capul o ia haisa, locul ii ia buricul, iar buricul meu cauta peripetii.

Mi s-a desteptat ochiul luciditatii doar cand al doilea zbor a fost anulat, chiar in timp ce ma pregateam sa pasesc pragul avionului, si nimeni nu imi mai garanta nimic. Nici macar Lufthansa. Nici al doilea zbor, nici amanare, nici cazare, nici…nici… intr-un musuroi de oameni cu valizele cat carul, cu familii cu cate 3-4-5 puradei, zvarcoleala, tipete si Jingle Bells neobosit.

Cand am inteles ca s-ar putea sa fac 5 ore de drum in picioare, intr-un tren aglomerat de suftele candide ca al meu, mi s-a deschis si al doilea ochi al luciditatii. Iar ochii luciditatii sunt reci.

Intr-un moment dat, in vagon – deja ca o cresa de copii, dar nu cu educatori, care isi stiu meseria, dar parinti care ii lasa de capul lor -, a urcat o femeie cu o fetita de vreo 3 ani si eu nici n-am bagat de seama cum mi-a sarit de pe buze „Doamne, nu mai suport atata copchilaraie”. In urmatorul moment am auzit: „Ne scuzati, va rog”.

Citește în continuare „Superioritate”

Publicat în C'est la vie

Despre un biscuit cu zahar

Uneori, traim o viata langa oameni, dar nu si in sufletul lor. Alteori, sufletul nostru poate fi ocupat de oameni care n-au trait niciodata langa noi.

In mine continua sa traiasca oameni, cu care am impartit doar cateva ore de vara. Demult. Azi, nimeni nu cunoaste macar mormantul lor, nici macar eu. Atat de anonimi si neinsemnati au fost pentru apropiatii lor.

Ma socheaza si ma fascineaza in acelasi timp regulile jocului care se numeste viata. Poti avea familie, copii, frati, surori, cumetri, fini, nanasi, prieteni… dar vine timpul cand nimeni din ei n-o sa te mai caute, dupa ce cobori in mormant. Sau or sa vina, dar din datorie crestineasca si sa astupe gura satului. Apoi, din ce in ce mai rar, apoi… deloc.

Dar vor exista si oameni… straini, care, paradoxal, te vor pomeni mai des. Isi vor aduce aminte ce flori iti placeau, ce mirosuri te faceau sa-ti pierzi capul, ce visuri ascunse purtai, ce carti citeai, ce filme te rascoleau…

Eu scriu uneori despre oameni la crucea carora nu se mai aduna demult, nici copiii, nici nepotii. Scriu despre oameni pe care nu a avut nici macar cine sa-i petreaca pe ultimul drum. Doar eu una imi mai aduc aminte ce povesti preferau, ce ocupatii aveau cand nu-i vedea nimeni, ce biscuiti rontaiau si ce cantecel fredonau in timp ce culegeau flori sau adunau fan.

Citește în continuare „Despre un biscuit cu zahar”

Publicat în C'est la vie

Și cât mai sunt…

Balada

De când am vorbit marți, la telefon, cu Nina Crulicovschi, nu încetez să fredonez în minte și în glas « Am bătut în poarta grea, nu ați deschis », fragment din noua ei piesă. Și o țin duios până în momentul de față.

De fiecare dată când îi aud vocea la telefon, tresar. Greu îmi vine să cred că vorbesc cu o voce legendară, dar… de fiecare dată mă curemur la gândul că într-o zi s-ar putea să nu-mi mai răspundă. Să dispară, vă închipuiți ? Nu numai pentru mine, ci pentru întreaga țară. O voce inegalabilă. O a doua voce ca a ei n-a fost și nici nu va exista în întreaga lume. Ea există acum. În Moldova. Ea mai este vie, dar atât de puțin căutată, valorificată și apreciată.

Din păcate, aprecierea vine prea târziu. Noi avem timp doar pentru discursuri de adio, noi găsim flori numai pentru ultimul drum și ascultăm pe facebook piesele marilor artiști numai în zilele când trebuie să scriem rip. Cât sunt în viață, nu prea avem nevoie de ei. Noi ascultăm, discutăm, distribuim frenetic piese de sezon.

« Am fost mâhnită o perioadă că nu sunt integrată în proiecte, dar am înţeles că nu doar eu sunt dată la o parte – oamenii de cultură ajung să fie ignorați din incultură. E simplu, foarte simplu ! Știți cum se întâmplă: când un om când iese la pensie e ca şi cum ar pleca din viață”, ne spune Nina Crulicovschi.

« Am multe probleme, dar asta este situația noastră, a tuturor celor care locuiesc în R.Moldova. Economisesc şi eu cum pot: nu-mi cumpăr haine. Ultima dată am fost la shopping cu vreo doi ani în urmă, când mi-am cumpărat o fustă”, mai spune Nina Crulicovschi.
În perioada în care avea probleme grave de sănătate, biserica şi rugăciunile i-au dat puteri să meargă înainte.

De dragul muzicii a făcut multe sacrificii, însă ni s-a confesat că cele mai multe au fost de dragul ţării. A avut numeroase propuneri de a pleca în afară, însă le-a refuzat, iar astăzi, când o apasă singurătatea, îi pare rău şi se întreabă de ce, totuşi, n-a plecat. (Sursa Apropo Magazin)

Noua piesă a Ninei Crulicovschi « Balada umbrelor » a fost lansată luna trecută.