Publicat în C'est la vie

Ciclopul de la răscruce

După 40 de ani te așteaptă o răscruce lângă care se deschide al treilea ochi. Nimeni nu știe cum și de ce. Nimeni nu poate prevesti ziua și ceasul.

Se deschide dureros, dar ferm. Până la capăt.

Lumea văzută prin ochiul nou e șocantă. Șoc tăios, intens, cutremurător.

Nu există anestezie pentru această naștere a lucidității și nu va exista vreodată. Nici măcar căpetenia zeilor nu scăpă de cumplita durere la nașterea înțelepciunii cu ochi de peruzea.

La început, vei crede naiv că poți închide ochii în fața durerii. Cei doi, primii. De la prima naștere. Vei descoperi însă cu stupoare că ăsta nou nu vrea să se închidă. Abia atunci vei înțelege că ești condamnat la o nouă existență. Cu un ochi de veghe.

Nu-ți convine viața de ciclop? Încearcă de-l sparge.

Ai să izbutești, dar va fi mai rău.

Te vei pomeni cu ochiul întors spre interiorul tău.

Luciditatea față în față cu inima? Bine ai venit în iad!   

Într-o zi, toți devenim niște ciclopi nenorociți.

Reclame
Publicat în C'est la vie

Nuci verzi

Intalnesti cateodata un om pieptanat, calcat, parfumat si intelegi ca omul e o nuca verde. Tare pe dinafara si plin de muci pe dinauntru. E atat de burdusit de clisee, de ganduri prêt-à-porter; atat de incalcit in judecati rasuflate, incat te intrebi: oare inca cati ani, cincinale sau olimpiade trebuie sa treaca pana se va trezi si va incepe sa gandeasca cu propria minte? Va reusi oare pana la parastasul sau?

Dar nuca are studii superioare, mesterat si doctorat. Si iar te intrebi…

Oare cate tone de cafea mai trebuie sa bea si cata benzina sa arda prin lume, ca sa priceapa odata ca-si pierde viata fermentand ganduri straine, impresii straine, sentimente straine. Nimic, nimic nu iese din propriul suflet, nimic din propria minte.

Dar lasa ca poate macar va fi bocit ca lumea, de oameni pe masura: pieptanati, calcati, parfumati.

Cate inmormantari fara oameni sunt pe lumea asta…

O-of-of,

Foaie verde, nuci cu muci…

Publicat în C'est la vie, Copilărie sovietică

Cu vărul, adevărul.

Stăm amândoi pe mal și privim cum curge Nistrul. Parcă mai ieri alergam desculți prin iarba udă.

-Auzi, văr-mio?, întreb dintr-odată speriată. Tu doar de câțiva ani ai devenit bunel…

-Îhî.

-Asta înseamnă… continui cu voce scăzută, ca să nu ne auda cineva… asta înseamnă că și eu de câțiva ani sunt bunică…

Râde tare și cu poftă, de răsună pădurile de pe celălalt mal.

-Mda…

-Mda…

-Mda… chicotește Nistrul sub alge, cărând amintirile noastre pe spate. Amintiri care, după câteva cotituri, vor dispare pentru totdeauna.

„Ca un brâu de argint e Nistrul, ca o eșarfă, ca o ploaie prelinsă pe geam, ca o cărare în nesfârșit, ca un drum în stele…” (Dumitru Matcovschi)

Publicat în C'est la vie

Lecția

20180626_104933

În fața casei a răsărit o nalbă purpurie.

Vecina a ieșit cu o căldărușă de apă, a udat-o și a sprijinit-o frumușel de un harag.

-Vedeți, îmi zice bucuroasă. Cine ar fi gândit că prin crăpăturile astea strâmte se zbate să iasă la lumină un pui de floare. Știti cum se numește planta?

-În franceză, nu.

-Une rose trémière.

Cartierul meu e năpădit de nalbe. Și-s atât de generoase în culori catifelate și pastelate, atât de demne. Mă opresc deseori să le admir, chiar dacă mă grăbesc. Ele mă duc cu gândul la gladiole – florile de nuntă ale mamei.

Ca să vezi ce mai seamănă destinul florilor cu cel al oamenilor.

Unele flori încolțesc și răsar în grădină, sub privirile vigilente ale grădinarului, sădite în sol îmbogățit cu îngrășământ special, apoi urățite, îngrijite, udate, plivite, privite, corcolite… 

Altele își croiesc singure cărărușa spre viață. Apar de nicăieri, caută lumina prin orice crăpătura, orice sol, cresc și  înfloresc în ciuda tuturor. Și culmea! într-o zi ajung să fie numite roze, chiar dacă nu fac parte din această specie nobilă. Pentru că frumusețea lor încăpățânată fascinează.

Iunie 2018, Bruxelles

Publicat în C'est la vie, Povestea de vineri

Sanatate

 

In troleibusul 21, am scapat portmoneul burdusit cu bani (tocmai schimbasem niste euro) la picioare. Pana m-am dezmeticit, taxatorul l-a ridicat, mi l-a pus in palme si a mers mai departe.  Gestul lui a fost atat de firesc, incat iti spuneai ca ridicatul portofelelor pasagerilor cascati intra direct in responsabilitatea lui. Intorc capul spre el si zic raspicat, ca sa auda si urechile mele (caci din lene mare vorbesc foarte incet): „Va multumesc frumos!” A tresarit si m-a privit nedumerit. Mai ca nu mi-a raspuns: „Ce te-a apucat, femeie?”

„Ce frumos e cand omul nu asteapta recunostinta, m-am gandit incurcata. Asta inseamna ca gestul lui a fost natural, omenesc. Si cu atat mai valoros. Straniu doar e cand omul se sperie de recunostinta ta”.

Am trait situatii similare, de cateva ori, cand am multumit cu voce apasata pentru mici gesturi spontane, si iar, de fiecare data, oamenii ma priveau surprinsi. Ce a apucat-o? Are timp de pierdut sau ce-o mai vrand si ea? Parca totul i-am dat, totul i-am restituit…

Intr-o zi ploioasa, a trebuit sa ma plimb mai mult prin Chisinaul plin de oameni. Fara sa vreau, am bagat de seama ca femeile din fata mea spun foarte rar multumesc, cand un barbat le deschide usa, le ofera locul sau le lamureste cum sa ajunga la o strada. Cel mai tare imi staruie acum in minte un cadru. O femeie incarcata cu tolbe grele, plouata si obosita se apropie de niste usi grele de sticla. Un barbat de vreo 50 de ani (nu era portar) sare in fata ei. Deschide larg usile, ca sa poata intra toata, fara jena. Femeia trece, gafaie, farnaie suparata. Isi continua calea, fara macar sa-i arunce o privire. Trec si eu din urma ei. Cu tolbele mele. Zambesc omului, care inca mai tinea usa grea, ca sa trec si eu: „Va multumesc frumos”. El tresare si ma priveste speriat. „Ce v-a apucat? E firesc.”

NU, nu e firesc, dragul meu, imi venea sa-i tip la ureche. Dincolo de Chisinau nu mai e firesc, de multa vreme.

Citește în continuare „Sanatate”

Publicat în C'est la vie, Fata tatei

Femeia de ciocolată

1134672092

Desfac ieri valiza din Moldova. Scot fasolele (albe și roșii), năutul, măceșul și le duc voios spre debara. Aprind lumina, casc ochii și mă sperii. Toate rafturile sunt încarcate cu ciocolată. De toate culorile, de toate neamurile, cu toate umpluturile posibile (în Belgia nu există limite de imaginație). Îl sun năucă pe soțul meu:

-Ce-i cu desfrâul din debaraua noastră?

-Ei, asta a fost un fel de criză.

-N-am înțeles.

-Am o colegă de muncă care e dependentă de ciocolată și cand a mers la medic cela i-a explicat că pofta excesivă e legată de o mare lipsă de afecțiune. Așa am pățit și noi, eu cu Maria, când ai plecat la Chișinău. Am simțit brusc o lipsă de afectiune. Un  gol adânc care trebuia umplut. Și uite așa am hotărât amândoi să cumpărăm tot atâtea kilograme de ciocolată câte ai tu.

Nimeni nu e de neînlocuit pe lumea asta.