Dialog
-Iubirea mișcă floricele…
-Sori și stele… după Dante.
-Iubirea mea nu-i după Dante. A mea mișcă doar floricele.
-Mă rog, fiecare cu iubirea cui îl are.
Reclame
Categorie: C’est la vie
Scrisoare de mână
În tinerețe verificam cu nerăbdare cutia poștală. Când zăream fâșia albă a plicului, printre zăbrele cutiei verzi și dărăpănate, îmi sălta inima de bucurie. Primeam multe scrisori. De trei ori pe săptămână.
Azi nu-mi mai tresare sufletul când mă apropii de cutia poștală. În plicurile trimise pe numele meu încap numai facturi. Tipărite, firește. Nu mai vin răvașe scrise de o mână dragă, rotunjind litere calde, albastre.
Ieri am primit o scrisoare scrisă de mână și soarele răsări din nou în inima mea. Ca în tinerețe.
Am desfăcut-o cu emoție și m-am apucat s-o devorez cu ochii, încercând să ghicesc de a cui mână era scrisă.
Era mâna unei menajere ce căuta disperat de lucru, în cartierul nostru. Îmi promitea să-mi spele și să-mi calce frumos chiloții.
Ciclopul de la răscruce
După 40 de ani te așteaptă o răscruce lângă care se deschide al treilea ochi. Nimeni nu știe cum și de ce. Nimeni nu poate prevesti ziua și ceasul.
Se deschide dureros, dar ferm. Până la capăt.
Lumea văzută prin ochiul nou e șocantă. Șoc tăios, intens, cutremurător.
Nu există anestezie pentru această naștere a lucidității și nu va exista vreodată. Nici măcar căpetenia zeilor nu scăpă de cumplita durere la nașterea înțelepciunii cu ochi de peruzea.
La început, vei crede naiv că poți închide ochii în fața durerii. Cei doi, primii. De la prima naștere. Vei descoperi însă cu stupoare că ăsta nou nu vrea să se închidă. Abia atunci vei înțelege că ești condamnat la o nouă existență. Cu un ochi de veghe.
Nu-ți convine viața de ciclop? Încearcă de-l sparge.
Ai să izbutești, dar va fi mai rău.
Te vei pomeni cu ochiul întors spre interiorul tău.
Luciditatea față în față cu inima? Bine ai venit în iad!
Într-o zi, toți devenim niște ciclopi nenorociți.
Nuci verzi
Intalnesti cateodata un om pieptanat, calcat, parfumat si intelegi ca omul e o nuca verde. Tare pe dinafara si plin de muci pe dinauntru. E atat de burdusit de clisee, de ganduri prêt-à-porter; atat de incalcit in judecati rasuflate, incat te intrebi: oare inca cati ani, cincinale sau olimpiade trebuie sa treaca pana se va trezi si va incepe sa gandeasca cu propria minte? Va reusi oare pana la parastasul sau?
Dar nuca are studii superioare, mesterat si doctorat. Si iar te intrebi…
Oare cate tone de cafea mai trebuie sa bea si cata benzina sa arda prin lume, ca sa priceapa odata ca-si pierde viata fermentand ganduri straine, impresii straine, sentimente straine. Nimic, nimic nu iese din propriul suflet, nimic din propria minte.
Dar lasa ca poate macar va fi bocit ca lumea, de oameni pe masura: pieptanati, calcati, parfumati.
Cate inmormantari fara oameni sunt pe lumea asta…
O-of-of,
Foaie verde, nuci cu muci…
Apusuri fără oameni
„Мы уходим, а красота остается. Ибо мы направляемся к будущему, а красота есть вечное настоящее.”
Cu vărul, adevărul.
Stăm amândoi pe mal și privim cum curge Nistrul. Parcă mai ieri alergam desculți prin iarba udă.
-Auzi, văr-mio?, întreb dintr-odată speriată. Tu doar de câțiva ani ai devenit bunel…
-Îhî.
-Asta înseamnă… continui cu voce scăzută, ca să nu ne auda cineva… asta înseamnă că și eu de câțiva ani sunt bunică…
Râde tare și cu poftă, de răsună pădurile de pe celălalt mal.
-Mda…
-Mda…
-Mda… chicotește Nistrul sub alge, cărând amintirile noastre pe spate. Amintiri care, după câteva cotituri, vor dispare pentru totdeauna.
„Ca un brâu de argint e Nistrul, ca o eșarfă, ca o ploaie prelinsă pe geam, ca o cărare în nesfârșit, ca un drum în stele…” (Dumitru Matcovschi)
Lecția
În fața casei a răsărit o nalbă purpurie.
Vecina a ieșit cu o căldărușă de apă, a udat-o și a sprijinit-o frumușel de un harag.
-Vedeți, îmi zice bucuroasă. Cine ar fi gândit că prin crăpăturile astea strâmte se zbate să iasă la lumină un pui de floare. Știti cum se numește planta?
-În franceză, nu.
-Une rose trémière.
Cartierul meu e năpădit de nalbe. Și-s atât de generoase în culori catifelate și pastelate, atât de demne. Mă opresc deseori să le admir, chiar dacă mă grăbesc. Ele mă duc cu gândul la gladiole – florile de nuntă ale mamei.
Ca să vezi ce mai seamănă destinul florilor cu cel al oamenilor.
Unele flori încolțesc și răsar în grădină, sub privirile vigilente ale grădinarului, sădite în sol îmbogățit cu îngrășământ special, apoi urățite, îngrijite, udate, plivite, privite, corcolite…
Altele își croiesc singure cărărușa spre viață. Apar de nicăieri, caută lumina prin orice crăpătura, orice sol, cresc și înfloresc în ciuda tuturor. Și culmea! într-o zi ajung să fie numite roze, chiar dacă nu fac parte din această specie nobilă. Pentru că frumusețea lor încăpățânată fascinează.
Iunie 2018, Bruxelles
