Publicat în C'est la vie

Despre un biscuit cu zahar

Uneori, traim o viata langa oameni, dar nu si in sufletul lor. Alteori, sufletul nostru poate fi ocupat de oameni care n-au trait niciodata langa noi.

In mine continua sa traiasca oameni, cu care am impartit doar cateva ore de vara. Demult. Azi, nimeni nu cunoaste macar mormantul lor, nici macar eu. Atat de anonimi si neinsemnati au fost pentru apropiatii lor.

Ma socheaza si ma fascineaza in acelasi timp regulile jocului care se numeste viata. Poti avea familie, copii, frati, surori, cumetri, fini, nanasi, prieteni… dar vine timpul cand nimeni din ei n-o sa te mai caute, dupa ce cobori in mormant. Sau or sa vina, dar din datorie crestineasca si sa astupe gura satului. Apoi, din ce in ce mai rar, apoi… deloc.

Dar vor exista si oameni… straini, care, paradoxal, te vor pomeni mai des. Isi vor aduce aminte ce flori iti placeau, ce mirosuri te faceau sa-ti pierzi capul, ce visuri ascunse purtai, ce carti citeai, ce filme te rascoleau…

Eu scriu uneori despre oameni la crucea carora nu se mai aduna demult, nici copiii, nici nepotii. Scriu despre oameni pe care nu a avut nici macar cine sa-i petreaca pe ultimul drum. Doar eu una imi mai aduc aminte ce povesti preferau, ce ocupatii aveau cand nu-i vedea nimeni, ce biscuiti rontaiau si ce cantecel fredonau in timp ce culegeau flori sau adunau fan.

Citește în continuare „Despre un biscuit cu zahar”

Anunțuri
Publicat în C'est la vie

Și cât mai sunt…

Balada

De când am vorbit marți, la telefon, cu Nina Crulicovschi, nu încetez să fredonez în minte și în glas « Am bătut în poarta grea, nu ați deschis », fragment din noua ei piesă. Și o țin duios până în momentul de față.

De fiecare dată când îi aud vocea la telefon, tresar. Greu îmi vine să cred că vorbesc cu o voce legendară, dar… de fiecare dată mă curemur la gândul că într-o zi s-ar putea să nu-mi mai răspundă. Să dispară, vă închipuiți ? Nu numai pentru mine, ci pentru întreaga țară. O voce inegalabilă. O a doua voce ca a ei n-a fost și nici nu va exista în întreaga lume. Ea există acum. În Moldova. Ea mai este vie, dar atât de puțin căutată, valorificată și apreciată.

Din păcate, aprecierea vine prea târziu. Noi avem timp doar pentru discursuri de adio, noi găsim flori numai pentru ultimul drum și ascultăm pe facebook piesele marilor artiști numai în zilele când trebuie să scriem rip. Cât sunt în viață, nu prea avem nevoie de ei. Noi ascultăm, discutăm, distribuim frenetic piese de sezon.

« Am fost mâhnită o perioadă că nu sunt integrată în proiecte, dar am înţeles că nu doar eu sunt dată la o parte – oamenii de cultură ajung să fie ignorați din incultură. E simplu, foarte simplu ! Știți cum se întâmplă: când un om când iese la pensie e ca şi cum ar pleca din viață”, ne spune Nina Crulicovschi.

« Am multe probleme, dar asta este situația noastră, a tuturor celor care locuiesc în R.Moldova. Economisesc şi eu cum pot: nu-mi cumpăr haine. Ultima dată am fost la shopping cu vreo doi ani în urmă, când mi-am cumpărat o fustă”, mai spune Nina Crulicovschi.
În perioada în care avea probleme grave de sănătate, biserica şi rugăciunile i-au dat puteri să meargă înainte.

De dragul muzicii a făcut multe sacrificii, însă ni s-a confesat că cele mai multe au fost de dragul ţării. A avut numeroase propuneri de a pleca în afară, însă le-a refuzat, iar astăzi, când o apasă singurătatea, îi pare rău şi se întreabă de ce, totuşi, n-a plecat. (Sursa Apropo Magazin)

Noua piesă a Ninei Crulicovschi « Balada umbrelor » a fost lansată luna trecută.

Publicat în C'est la vie

Tăcerea ce dezumanizează

tacereO femeie reporteriță s-a pornit să facă un reportaj despre o altă femeie profesoară, cea din urmă fiind victima unei răzbunări pornografice. Nu subiect, ci cozonac cu nucă !

Pentru că profesoara lipsea, fiind la cursul de masterat, reporterița de la PROTV și-a făcut îndată un plan strategic. A căutat-o pe mama victimei, a adus-o până la lacrimi cu vestea bombă și s-a pus repejor pe filmat reacția șocată a mamei. Asta însă nu a fost de ajuns. S-a dus la locul de muncă a victimei și a filmat pe  ascuns discuția profesorilor despre viață sexuală a colegei lor de breaslă. Apoi a adus reportajul falnic la PROTV pentru a fi difuzat pe post. Și … Minune de Sfântul Vasile !, în cuibul redacției PROTV, roi de jurnaliști faimoși pe întreaga țara, nu s-a găsit nimeni să-i dea în cap cu materialul. NIMENI.

Reportajul a stârnit nedumerire și șoc. Dar sentimentul cel mai pomentit de oameni a fost greața. Oamenii au început să se revolte. O mare parte pe rețelele sociale.

Credeți că a urmat vreo reacție din partea postului de televiziune ? Nu ! Atunci când se mai putea de salvat ceva post factum. Dar nu a fost NIMIC. Doar o tăcere lașă și jegoasă.

Partea penibilă din povestea asta este că anume o femeie (cu bărbat și copil) a făcut reportajul, că alte femei din redacție (cu bărbați și copii) au tăcut, că alte femei vedete (cu bărbat și copil) n-au tăcut, dar au spus prostii, încercând să schimbe disperat accentele, sugerând trecerea la probleme mai relevante.

Vedetele femei de la PROTV, cu bărbați și copii, au îngropat toate șansele unei tinere de a avea într-o zi o familie și copii. La ea ACASĂ. Acolo unde s-a născut, crescut, lucrează (alergând să facă lecții pentru copii din trei sate). I-au călcat în picioare dreptul să se bucure și ea de familie, maternitate, așa cum se bucură vedetele de la PROTV cu copiii lor, prin reviste glamuroase, pozând cu burțile rotunjite, cu plozii și bărbații, cu roze, petale, raze solare…  Toată dulcegăria asta pompos-demonstrativ-glamuroasă care, deși nu o sufăr, o înțeleg. Pentru că așa e natura femeii. Trebuie măcar o dată să fâlfâie în public cu realizările sale femeiești. Indiferent de carieră sau alte interese. Ceea ce nu înțeleg eu e altceva : de ce UNELE se încumetă să distrugă destinul altor femei, în timp ce-l construiesc pe al lor ?

Ieri PROTV-ul s-a autodeclarat profesoara de la Ungheni, aducând explicații dantelate. Una dintre ele m-a „amuzat” în mod deosebit „am prezentat pe scurt cazul, fara a mentiona identitatea persoanei, toate imaginile au fost complet blurate”. Vai, câtă generozitate ! E drept ca voi ați ascuns și numele colegei care a realizat mizerabilul reportaj. Din alt motiv, firește. Rezultatul? E afișată azi pe toate gardurile internetului. Ceva nu merge în tactica voastră de protejare a victimelor, nu-i asa ? Pentru că și colega voastra a ajuns o victimă ! Ați văzut cât de simplu e să găsești un om și să-l arăți cu degetul ?

Eu m-am bucurat mult de solidaritatea femeilor de pe rețelele de socializare care au reacționat ferm, au făcut petiții, blog pentru susținerea victimei etc. Mai cu seamă m-a surprins reacția bărbaților. Ei primii au organizat un protest în față sediului PROTV, au cerut site-ului porno să scoată video-ul (și au reușit, spre deosebire de PROTV), au scris articole, au reacționat numeroși pe facebook, azi organizează încă un protest în fața sediului PROTV, la ora 17:00.

E plăcut să constați cum unii oameni, nefiind plătiți, încearcă să salveze gafele plătite ale unor ” profesioniști „.

Timpul o să șteargă multe din reacțiile din săptămâna asta, dar unele tăceri … niciodată.

Ieșiți la protestul de azi, dacă puteți.

Pentru că o tăcere face o victimă.

O sută de tăceri, o sută de victime.

Publicat în C'est la vie, carte, Recomandare de carte, Regina nopții

Mama mea e bibliotecară

Citisem pe undeva că darul de a scrie se transmite din moși strămoși. Niciuna dintre bunicile mele nu știa măcar să-și scrie numele pe hârtie, darămite să scrie o propoziție. Eu sunt o persoană pragmatică și logică, știam că n-am de unde, n-am cu ce. Nu am îndrăznit nici măcar să-mi închipui că aș putea scrie și să fiu citită. Până acum doi ani. Chiar și depășind prima sută de pagini a cărții eu încă îmi spuneam cu neîncredere : „Lilia, ce te-a apucat ? Cine te crezi ?”

Noi multe prostii citim în viață, scrise de proști cu carte, cu diplome, cu grade științifice. Și din cauza acestor proști recomandați, ratăm multe ocazii prețioase în viață. Nu știm cine suntem noi. Ce putem.

Câți oameni au îmbătrânit, fără să știe că au avut darul de a scrie, de a povesti, de a picta, de a cânta, de a compune ?!

În seara lansării m-am așezat cu mama la masă ca să ne tragem sufletul, după emoții, lumini, interviuri…

-Lilia, da eu ți-am povestit de ce am vrut să devin bibliotecară ? mă întreabă brusc mama.

Cu furculița înfiptă în cașcaval, răspund îngândurată :

-Matincă nu…

Într-o zi friguroasă de iarnă, mama mea, copil de 5 anișori, a mers la biblioteca din sat, împreună cu o prietenă. Vremuri grele, sărăcie, frig, cărți puține. Mama visa tot drumul cum o să împrumute cartea « Rukovichka ». Au ajuns fetele pe loc, au ales câte o carte. Prietena ei a putut împrumuta o carte acasă, dar mama nu.  Citește în continuare „Mama mea e bibliotecară”

Publicat în C'est la vie

Lilia, tu esti un gentilom mort

2014 (bruxelles, tel portabil) 260La expozitia „Titanic: The Artifact Exhibition” de la Bruxelles, fiecare vizitator primeste la intrare un boarding pass de la White Star Line. Exact asa un cartonas primea fiecare calator de pe Titanic, in 1912. Pe fiecare bilet este imprimat un nume real de pasager care calatorise pe corabie. La sfarsitul expozitiei fiecare vizitator poate cauta in lista pasagerilor daca a supravietuit sau nu.

Ajunge randul meu. Domnul de la intrare imi da un boarding pass pe nume de barbat, clasa 3, in neerlandeza. I-l intorc inapoi si-i spun ferm, raspicat, frantuzeste si cu accent melodios estic (semnatura mea oralo-genetica).

-Monsieur, fiti amabil, vreau sa calatoresc cu nume de femeie, clasa intai, in franceza.

Omul ma priveste incurcat. Sotul chicoteste in coltisor, bucuros ca mi-am gasit divertisment si ca energia mea « creatoare », de data asta, e reorientata spre alt barbat.

-Ma scuzati, nu pot sa va satisfac…

Il tai:

-Puteti!

Ii fac cu ochiul spre claia cu bilete si spun bland:

-Cautati binisor. Eu nu ma grabesc nicaieri.

Citește în continuare „Lilia, tu esti un gentilom mort”

Publicat în C'est la vie

Căldarea cu agheasmă

Cu o săptămână înainte de a pleca din Moldova, mama vine cu o propunere sfântă, care numai într-o casă părintească de la marginea Ciocanei poate să răsară :

-Lilia, pentru că ești în Moldova și fata e cu tine, hai să aducem preotul să sfințească casa. Fata e mărișoară, lasă să vadă cum sunt tradițiile pe la noi … Știi de când îmi stă gândul ista în cap ?

Socotesc în minte cam de când îi stă mamei în cap fantasmul ăsta creștinesc. Pe urmă încep a socoti ce câștigă copilul meu, pe lângă câștigul preotului ? N-am stat mult (în cerdacul meu odihnit, ideile deocheate se plimbă cu viteza boeing-ului 777) și am zis răspicat:

-Bine, mama ! Cheamă-l.

Am lăsat-o pe mama în prag, sclipind de bucurie ca un licurici în grădinile Romei (nu se aștepta la un demers pozitiv) și mă duc la poartă s-o chem pe fic-mea din drum :

-Mariaaaaaa ! ia vino încoa’. Are mam-ta o veste trăsnet.

Fic-mea revine la poartă, cu toți câinii vagabonzi din mahală în urma ei, își sprijină bicicletă pe-un picior julit și mă privește întrebător « ce vrei, mamăi ».

-Mâine, dragul mamei, avem program special. Ascultă aici. Peripețiile tale cu bicicleta prin râpele Chișinăului, cu câini hămăind din urmă, e foaie verde pe lângă ce show îți gătește bunica. Că tot mi-ai bocit că circul e închis, îți aducem un spectacol acasă ! Și să caști ochii ghinișor ! Nici nu știi cum o să-ți prindă bine pentru compunerea « Cum mi-am petrecut vacanța de vară ».

Citește în continuare „Căldarea cu agheasmă”

Publicat în C'est la vie

Despre oamenii care se simt nefericiți dimineața

-Prietenul meu castigă 300 mii de euro pe lună și zice că se trezește nefericit în fiecare dimineață, îmi povestește dentistul.

Îmi înghit saliva și-l întreb prudent :

-Ce meserie are ? E dentist ca și dvs ?

-Oh, nu, e proprietarul câtorva aziluri de batrâni și hoteluri de pe Coasta de Azur.

-Și ? De ce se simte nefericit ?

-Simplu. Pentru că ar putea câștiga mai mult.

Încetul cu încetul a ajuns să-mi vorbească despre vila lui de pe Coasta de Azur (omul chiar n-avea chef de lucru) și atunci mi-am spus : « Lilia, când un bărbat începe să-ți vorbească pasionat despre averea lui, e semn rău. Discuția riscă să ia o turnură neașteptată. Închide gura ».

Destistul bagă de seamă că nu-i mai susțin pălăvrăjeala și spune în sfârșit :

-Bine, să ne apucăm de lucru. Deschideți gura.

***

Mă gândeam la discuția noastră de mai sus, așteptând următoarea ședință la dentist. Claia de reviste împrăștiate pe măsuța din sala de așteptare nu mă tenta deloc. Curios, nu pot răsfoi sau citi reviste când am o problemă de sănătate. Stăteam pe gânduri ca mâța pe scânduri. „Măi, la ce viață am ajuns, îmi zic, incredibil.

Nu mai am job, dar continui să cheltui, asta e rău.

Am timp mult. Asta-i bine.

Dar de când am timp, numai pe la medici mă plimb. Asta e rău.

Discut însă cu mulți oameni. Medici tot îs oameni, nu? Asta e bine”.

Sunt ca un atom liber care a hotărât să sară de pe orbită și care stă spânzurat în aer, ca idiotul, cu dureri de măsele. Totuși e bine să nu-ți poți vedea viitorul. Dacă era cineva să-mi facă previziunile acestea acum un an, era să mă bage în depresie. Numai la gândul că n-am job puteam face o isterie. Un gând tot atât de idiot, în fond, ca și cel când crezi că dacă câștigi 300 de mii de euro pe lună, te trezești fericit în fiecare dimineață.

Or, eu încă mă mai trezesc fericită cu un venit de zero cenți pe lună. Oare de ce? Poate pentru că beau magneziu de câteva săptămâini sau poate pentru că îmbătrânesc și creierul are reacții încetinite.

Citește în continuare „Despre oamenii care se simt nefericiți dimineața”