M-am întors cu niște povești de dragoste de la Strasbourg.
La prima cafea, încerc s-o citesc pe prima, scrisă pe 28.02.1904, cu cerneală roșie (sânge uscat), când în franceză, când în engleză, pentru Mademoiselle Josephine Fayer.
Litera e de un milimetru, de asta am pus o unghie pe text, de comparat (eu am unchii foaaarte mici). Deci, o nanoscrisoare de 118 ani.
Mă duc să caut lupa. Cu ochelarii nu e chip de citit dragostea asta.
Ce vedere bună aveau oamenii în anul morții lui Cehov.
De șapte ori pana fu băgată în călimară. Ce multe poate spune despre om scrisul. * My dear Miss… Étant tout seul encore aujourd’hui…
Să fii unicul flăcău printre 27 de studente, în grupa cu nr. 13, de dimineața până la amiază, nu ți-e foaie verde, dar ceapă arsă.
Cei care își închipuie fantasma dată, pe cinci minute, înainte de culcare, habar n-au pe ce lume trăiesc. Am avut și noi la colegiu un martir, iar numele lui era Tudor. Genul de bărbat care a cunoscut hărțuirea înaintea oricărei femei. Din păcate, nu era Alioșa din Frații Karamazov, ci unul de rând. Una-două roșea și lăsa ochii în parchetul Colegiului Pedagogic A. Mateevici din Chișinău. Și pentru că nu eram doar 27 zeițe pe coridoare…
Cum era de așteptat, chiar din primele zile fusese luat sub aripa celei mai ispititoare studente din grupă. Eram noi toate una mai frumoasă ca alta (ați văzut fete urâte la 17 ani? în Moldova?), dar martirii nu sunt pe gustul tuturor. Din partea celorlalte fete se alegea mai degrabă cu o sfârla sau o vorbă ca o sfârlă. Știți, strigăturile în horă, care te fac de râs în fața lumii, dacă nu te duce mintea să răspunzi prompt și iute la ele. Săgeți pe care numai tinerețea le poate slobozi, pentru a întărâta și mai dihai sângele. Dar Tudor roșea… de asta îl luase Daniela, sub aripa, păzindu-l de săgețile otrăvite ale fecioarelor.
Drept că nici ea nu-l lăsa chiar să se relaxeze de tot și, într-o zi, la lecția de educație fizică, când ne adunam toate în sala sportivă, cu trupurile noastre tinere și zvelte, gata de tot soiul de eforturi fizice, îl luase de o parte și îi șopti ceva lângă obraz. Noi în timpul ăsta ne încălzeam mușchii, fiecare în spațiul ei. Care se gândea la flăcăi, care la flori, care la rochie de mireasă… Eu mă gândeam la Otto Eduard Leopold von Bismarck. Aveam amândoi aceeași înălțime – 162 cm. Căutam cu privirea prin preajmă vreo colegă cu 2 cm mai măricică, ca să-mi închipui cum arăta Iosif Vissarionovici Djugașvili pe viu. Și chiar atunci aud: Calancea!
Lângă intrare mă priveau: Daniela, Tudor și încă câteva fete. Ce-i? strig de departe. Ia vino încoa! îmi strigă Daniela (nu o taguiesc, că mai încolo începe o spovedanie cu detalii picante).
– Ia mai spune o dată, Tudor, ce-ai zis?
Stă foc rosu în fața mea. Tace. Celelate mor de râs.
Pe scurt: Daniela l-a pus să ne privească atent, cât ne încălzim și să spună care corp ar alege dintre toate?
– Îți închipui, Calancea, pe tine te-a ales.
Dau din umeri. Și? Ce vreți de la mine? Celelalte mă susțin. Da chiar că. Calancea are doi, ce-i mai trebuiește și Tudor?
La a doua damă care-și uitase poșeta în cabinetul medicului (și nu era să bag de seamă, dacă nu ieșea chiar el cu poșeta în mână, strigând pe tot coridorul “Madame, attendez!”) mi-am spus așa: Tak, Lilia, ian tu să te iei în mâini. La urma urmei, e ridicol. Că nu facem coadă la coafor, ci la oculist. Că-i un cățelandru tânăr, cu picioare lungi, am văzut. Dar pentru o scenă gen poșeta uitată, trebuie ceva mai mult. Naiba știe cu ce le aburește el în cabinet. Că intră toate pleoștite și ies pe aripi de turturică.
Iese-n prag. Îmi strigă frumos numele. Intru izghită. Cu poșeta subsuoară, normal. Ochii îi zâmbesc mieros, restul nu văd sub mască. Nici nu mă interesează. Începe cu întrebări de după vișin, o face pe psihologul. Tak, băietu, hai lăsăm preliminările. Trecem la treabă. Mă așteaptă acasă cartea lui Hilsenrath, necitită. Dar pentru asta îmi trebuie ochi. OCHI. Deci, blije k delu, blije k telu. Măcar luați loc, îmi zice. Vă ascult.
Mă desfășor în propoziții simple, clare, pe puncte. Mă privește cu… naiba știe cum să definesc… admirație, shto-li? Tocmai i s-a întins elasticul măștii, ocazie cu care am observat ce tânăr te pot face urechile clăpăuge.Mă poftește la un aparat în priză. Încă o ocazie să remarc lumina intimă a cabinetului. Semi-întuneric cald, plăcut, relaxant. Se așează în față și-mi atinge genunchii cu ai lui. Nici măcar nu mă amuză. Din partea mea: poți să mi te sui în brațe, băiete. S femeia-țurțure-băț. Degeaba mă lingi încoace și pe dincolo. Nu mă topesc. Alte prostii îmi populează capul. Mă roagă să mă uit la urechea lui clăpăugă. Mă uit. Ș-apoi la niște carcaleți de-ai lui. Iar mă uit.
Lângă ușă îi spun merci, cu poșeta bine strânsă sub braț. Pentru puțin, îmi spune și se uită vinovat la ceas. Nici șapte minute… Cu atât mai bine pentru alte paciente care vin nu doar pentru ochi. Eu știu să fiu generoasă. La mine e gata! Adio și-un praz verde. Ies în coridor. Simt cum mă privește din spate. Am blugi noi. Dracul de femeie din mine nu se abține să-și legene coapsele măcar la despărțire. Câteva elastice se întind. Unul se rupe.
-Mai pe scurt, mă laud la telefon. S imună la flăcăi. Și povestesc povestea cu poșetele.
-Ce vârstă au damele? întreabă soțul, cu o ureche în conferința pe care o monitorizează.
După răspuns, oftează ușurat:
-Totu-i înainte.
Pe pragul farmaciei, îmi face Jneeeeaaaaap! un gând. Îmi bag poșeta sub braț și-mi vine să plâng. Degeaba. Nu pot.
Sunt o femeie care-și poartă lacrimile în poșetă.
Des larmes artificielles. Iată ce mi-a prescris medicul cu scrisul lui clăpăug, pe-o foaie albă ca ninsorile de altă dată.
La 4 dimineața (și la 4 km) de hotelul de lângă Treblinka i-am spus soțului să oprească. Nu făcusem o pauză de vreo două ore și nu mai puteam răbda.-În 3 min suntem la hotel.-Ți-am spus că vreau acum, îi hămăi la ureche.A aprins toate semnalele, deschis ușile.Noapte de sat. Liniște nefirească. PĂDURI cât cuprinde. Mă îndepărtez de mașină (naiba știe de ce). Caut un desiș, pun mâna pe centură și înmărmuresc. Simt că cineva îmi suflă în ceafă, gata-gata să-mi spună ceva. Nu mă întorc. Îmi înghețase sângele. Acel cineva/ceva era o masă deasă, vie, mișcătoare. Pădurea. Un organism viu. Viu! Gata să mă înghită. M-am smuncit și tulea spre mașină. Fug-fug-fug. Un veac!-Atât de repede? N-au trecut nici trei secunde de când ai ieșit din mașină.Pentru prima oară de când mă știu, m-am rătăcit în timp.
În cele câteva ore de aflare în Treblinka, pădurea m-a furat de câteva ori. M-a înghițit. Dar m-a scuipat înapoi. Eu știu deja că există locuri cu care nu se glumește. Locuri care înghit oameni pentru totdeauna.
***
Treblinka nu era un Auschwitz. Treblinka însemna gazare imediată și incinerare pe grilă. În sumă, 30 de minute. Precizie nemțească, organizare impecabilă, mecanism reglat ca un ceas elvețian. Comandantul lagărului, Franz Stangl, se lăuda în fața altor colegi din lagărele învecinate (Sobibor și Belzec) „De la micul dejun până la dejun, lichidăm până la 12 mii de deportați”. Vagoanele sunt curățate, spălate de sânge, fecale, păduchi și trimise înapoi pe liniile ferate poloneze. Nici o urmă de crimă lăsată la voia întâmplării.
Treblinka era un obiect ultrasecret. Despre Treblinka nu trebuia să afle nimeni. NICIODATĂ. Treblinka era un lagăr de exterminare (nu de concentrare). Cei care ajungeau în lagăr nu aveau nicio șansa de a supraviețui. Din cca 800.000 de oameni adulți în vagoane de vite, nicio femeie, copil sau bătrân nu a ieșit viu din stația Treblinka. Excepție au fost cele câteva zeci de prizonieri, selectați pentru munci de triere a hainelor (munți!), de sortare a bijuteriilor și a lucrurilor prețioase. În Treblinka nu doar că se ucidea. Se jefuia la greu. Mii de vagoane cu haine, bijuterii și păr de femeie au plecat spre Germania nazistă (între 1942-1943).
· Cca 800 mii de oameni (unii estimează mai mult, alții mai puțin) au fost lichidați de o echipă de numai 30 ofițeri SS și 100 gardieni ucraineni (printre care câțiva lituanieni, ruși și prizonieri de război). Mulți s-au întrebat cum e posibil așa ceva? Doar câțiva oameni înarmați să ucidă aproape un milion în 13 luni? E posibil (și s-a dovedit în timp, după expertize, mărturii și procese asupra călăilor), atunci când totul e organizat cu cap. Când în fabrica morții lucrează profesioniști. Corecți, incoruptibili, conștiincioși. Patrioți! În Treblinka, ca și în Sobibor și Belzec au lucrat genii.
Câteva repere despre lagărul secret al morții.
· În lagăr au fost aduși evrei (și nu doar) din Polonia, Franța, Olanda, Belgia, Bulgaria, România, Grecia.· 200 de țigani (rromi) din Basarabia (escortați doar de doi oameni cu armă) au fost gazați în Treblinka.
· Pedagogul, pediatrul și scriitorul pentru copii Janusz Korczak a sosit la Treblinka alături de 200 de copii orfani. De multe ori și chiar ultimul moment i s-a propus să se dezică de copii, să-și salveze viața. Nu fără copii! a răspuns naziștilor și a intrat împreună cu copii în camera de gazare.
· Porțile blindate ale camerelor de gazare erau închise de doi ucraineni, Ivan și Nikolai. Ivan era unul dintre cei mai cruzi călăi, fapt pentru care a fost supranumit Ivan cel Groaznic. În realitate se numea Ivan Demianiuk. În 2019, Netflixul a turnat un film despre procesul Demianiuk. The Devil Next Door. Recomand.
· După ce lagărul a fost lichidat (noiembrie 1943), terenul a fost arat și semănat cu flori de lupin. Lupinus Polyphyllus. Azi, cresc ciuperci. Localnicii le culeg și le vând la marginea drumului.
· Pe locul Comandaturii crește zmeură.
· Pe locul barăcilor evreilor-sclavi crește un măr. Am cules două.
· În muzeul de pe teritoriul lagărului am dat de o broșură foarte bine realizată (eu cunoscând aproape tot ce e posibil despre lagăr am apreciat sinteza). M-a mirat și încântat un fapt. Autorii erau studenți germani. Am apreciat. E ca și cum niște studenți moldoveni s-ar apuca să facă o broșura și o expoziție despre atrocitățile din ghetoul din Chișinău, unde la fel, au fost torturați, umiliți și uciși copii, bătrâni și femei. Câteva zeci de mii. În centrul Chișinăului. Pe locul maternității nr. 2. Și la Valea Morilor (salutări celor care aleargă pe oase)
· Comandantul lagărului Franz Stangl s-a stins în închisoare. Infarct. Pe rafturile cu cărți din celulă (după condamnare a cerut să studieze literatura) s-a găsit o carte a scriitorului pentru copii Janusz Korczak.
De aseara nu-mi pot gasi astamparul. De 42 de ani credeam ca am cel mai frumos nas de pe fata si dosul globului, dar ieri, poftim bonsoir, am dat nas in nas cu cel mai splendid nas din lume. Cand isi citea poemele in fata publicului, inca nu-l zarisem bine de departe. Abia dupa ce m-am impiedicat de o metafora tulburatoare, mi-am spus ca merita sa ma apropii de ea si sa-i cer poemele traduse din poloneza in franceza. Pe urma, i-am dat telefonul sa-si scrie adresa email (in poloneza) si in lumina ecranului i-am zarit pistruii. Opa! Ce-i cu nasul asta superb? De unde? Cum indrazneste?
(eu am unchii foaaarte mici). Deci, o nanoscrisoare de 118 ani.
Blog de vineri 