Biblioteca

1961.

Gararin părăsește pământul. Tatăl ei coboară în pământ. Nimeni n-o duce de mână la școală, în clasa întâi. A mers singură, aproape pe furiș. De ce s-o amărască pe maică-sa, care lucra deja în grădină, cu noaptea în cap? Să-i mai amintească o dată, că rămase vădană cu opt copii de ridicat?

Toamna trece repede. Pogoară vitregia iernii peste sat. Viscol. Frig. Izolare. Bocetele mamei în loc de povestea de seară. Soba abia caldă. Mămăligă rece cu ceapă. Drumul lung spre școală și înapoi, în mahalaua de sub Nistrul înghețat. Dincolo, cât cuprinzi cu ochii, pădurile Ukrainei, lupii trec noaptea pe gheață, urlă sub ușă, rod clanța turcească cu ghearele. Ia încearcă să adormi. Chiar și cu mama alături, lihnită de bocete, slabă, rece, mereu în negru, ca un copac uscat pe un câmp alb. Cu privirea undeva în alta lume.

Marika ațipește legănată de un gând. Mâine va merge la biblioteca satului. Încă nu știe să citească bine, după Anul Nou vor ști cu toții, greu se dau literele chirilice la învățat, dar măcar să vadă cărți colorate, cum i-a promis vecina Larisica. Cu animăluțe colorate, îți închipui, fa Marikă?

Nu-și închipuia. Nu aveau cărți în casă, doar colțuri de ziare vechi. Ce culori într-un ziar? Animăluțe… Oare să fie și lupi printre ele? Ei, nu, se zgribuli, dacă cu lupi, nu-i trebuiască animăluțe.

În bibliotecă era atâta lumină, atâta lumină că nu mai era nevoie de sobă. Și cărțile, vai câte cărți! Frumos aranjate pe mese, luminate de becuri. Splendoare! Poveste! Culori, litere, cuvinte, povești! Chiar e posibil de împrumutat o bucată de poveste? S-o arate mamei? Mamă, nu mai plânge, am să-i spun, uite ce ți-am adus? Uite ce de-a iepurași, jucării, fetițe, brazi cu lumini, steluțe, prăjituri…

– Marika, ți-ai ales ceva? o trage de cot Larisica.

– Se poate? a mai întrebat o dată, cu frică.

– Cum să nu? Ia uite, mi-am ales două cărți. Hai repejor că se întunecă.

Iat-o! A văzut-o de la intrare. O mănușă pe copertă! Plină cu șoricei veseli. Lupi nu erau. Foarte bine. De șoricei nu se teme, are în pod. Dar mănușa! Ce mănușă frumoasă! Roșie, cu blăniță albă înăuntru, brodată cu fir auriu!

Marika și-a scos degetele roșii din mănușa cârpită, udă, rece. A șters palma de câteva ori de haină, să nu păteze mănușa de pe copertă…

Zăpada părea albastră de la înserarea ce cădea peste mahalaua de sub Nistru. Obraji înghețați de la vântul rece. Ochii roșii de plâns. Mănuși mai umede și mai reci. Se apropiau de portița Larisicăi.

– Marika, nu mai plânge. Mâine am s-o iau, în locul tău. Ai să vii la mine și ai s-o răsfoiești în voie.

Marika a dat din cap. Nu-i mai trebuia nimic din locul acela fermecat, unde era atâta lumină, atâta lumină, că nici de sobă nu mai era nevoie. Cuvintele pe care le-a auzit îi vor răsuna pe veci în cap: Voi nici masă nu aveți acasă, de săraci ce sunteți. Ai să terfelești cartea și ce să fac cu ea?

Dar Marika plângea pentru altceva. Își îngădui să viseze. Să-și închipuie că poate aduce o bucată de lumină acasă mamei, s-o facă să râdă, și… hai, măcar o seară să adoarmă fără bocet. Cum e să adormi în liniște uitase de mult. Cum să adormi cu o poveste de seară? Știa din auzite.

La poartă își spălă fața cu un pumn de omăt. Mai lipsea să aducă un bocet de afară. Scârțâi ușa casei părintești. Marika intră în noapte și în frig.

*

Lumina s-a aprins peste 20 de ani.

Marika a lucrat 45 de ani în bibliotecă. Niciun copil nu a ieșit plângând.

Cartea se numea Рукавичка.

Publicitate