Pe vremea când miliardul era acasă, jurnalistele nu făceau copii cu bandiți din penitenciar, mamele fugeau ilegal în Italia, ca să aibă cu ce-și hrăni copiii, dormind prin iesle sau putrezind fără cruci, prin râpi și prăpăstii; când pentru ca să capeți o viză pentru Franța, trebuia să dormi două nopți pe drum și o zi la București, iar ca să câștigi o bursă de studii peste hotare, trebuia să treci teste serioase, nu să sune mămica sau papicul cuiva la Ministerul culturii și educației și să se lingușească cu: Hai te rog frumușel, o bursă pentru Ionuț sau Mărioara mea, la Paris sau Londra… Deci, pe vremurile celea, eram la studii și un coleg francez s-a apropiat de mine cu următoarea propunere diplomatică:
– Scoate-ți, s’il te plaît, escarpenul!
– Numai unul?
Franțuzul și-a încrețit fruntea:
– Da, cred că… mai bine pe amândoi.
M-am uitat lung la dânsul. Singurul motiv pentru care puteam să-mi scot escarpenul (în primele zile noi toți umblam la costum) era doar ca să-i bortelesc fruntea cu tocul. „Figase, îmi zic, mie niciodată nimeni nu-mi spune ce să fac. Nici măcar părinții care m-au dus la aeroport, blestemând printre dinți bursa mea și regretând că mi-au dat atâta libertate încât m-am pornit la studii la dracu-n praznic, adică pe Coasta de Azur.” Băi, m-am pornit să-i grăiesc gospodărește, ca o fată de la Ciocana, adică să-l trimit nahui, dar mi-am adus aminte că pe lângă rusă și română mai știu trei limbi și că mă aflu într-un mediu diplomatic. Așadar, escarpenul trebuia să rămână la locul lui.
A două zi, iar: scoate-ți, te rog, escarpenul.
A treia zi: scoate-ți, te rog, pantoful.
Gheata.
Colțunul.
Blog de vineri 