Avusem o zi proasta, or tocmai in zile din astea ajung sa simt mai acut lipsa unui om care mi-ar deschide seara usa si mi-ar spune: „De cand te astept, papadie…”
Atat imi trebuie ca sa ma trezesc fericit a doua zi.
Am descuiat usa de la intrare, inhaland aerul statut din antreu. N-are cine aerisi casa cand sunt plecat. Ora 22:05. Nu mi-e foame. Ma trantesc in fotoliu si inchid pleoapele.
Cati oameni am intersectat azi in oras? Cateva sute, cateva mii? Cat as da sa ma inteleg cu o putere superioara, ca intr-o zi, mergand prin multime, sa pogoare brusc un semn in crestetul unui om, ca sageata de pe google maps si sa-mi zica: „Uite, Maxim, asta e femeia facuta pentru tine. Fugi spre ea, inhat-o de mana, n-o lasa sa plece, n-o lasa sa dispara in multime”. Si atunci, jur ca m-as repezi spre ea si as fura-o, ca Ivan Tzarevich, calare pe lupul sur, din tabloul lui Vasnetzov…
De cate ori n-am adormit cu imaginea asta in minte, cand eram pusti? Bunica avea un covor, cu aceeasi imagine, batut in cuie, chiar langa patul meu….
M-am trezit dimineata, in acelasi fotoliu. O noua zi, o noua cafea, acelasi eu, aceiasi oameni in drum spre birou… ca intr-o padure deasa. Monoton. Padure, Ivan Tzarevici, lupul, bunica…
Deci, am visat-o pe bunica. Mai exact, vocea ei limpede, profunda, cu taceri adanci dupa fiecare cuvant.
„Cand ai sa-ti fumezi azi a zecea tigara, pe terasa din Mirabelle, va trece pe langa tine Ileana Cosanzeana. Vezi sa n-o scapi. Ai s-o recunosti dupa pata de pe obrazul stang.”
Nu vis, ci aiureala… mi-am zis. Si, totusi… am mers la Mirabelle.
Blog de vineri 