Visul întrerupt

Am o poză în care mama, albă la față, se reține să nu vomite peste lumea asta minunată pentru care se pregătește să mă nască. Toxicoză de 4 luni.

Peste câteva zile, marea catastrofă/fobie a vieții mele intră solemn în sângele și destinul meu, pe 4 martie 77.

 

Detest vibrațiile. Pune alături o sută de oameni și dacă unul își leagănă piciorul, nederanjând cu gestul lui pe nimeni, eu mă voi înălbi la față și voi țipa la el, măcar în gând: Oprește, bre! Că de nu, te vomit din cap până în picioare.

 

Ce este plăcut sau fleac pentru o mie de oameni născuți în 76 poate fi insuportabil pentru unul născut în 77. Dar cui îi pasă de un fleac în lumea asta plină de fleacuri?

Într-o noapte, am sărit din pat, când toata lumea dormea dusă. Apartament, etajul trei, abia dacă s-au pupat două pahare în servantă. Mi-am sunat părinții și le-am făcut o isterie clasa întâi lux (prima isterie conștientă din viața mea). Când ai un copil mega-echilibrat, realist, vaccinat exemplar până la majorat și pe alocuri cinic, dar care într-o noapte îți strigă în receptor „dacă nu veniți să mă luați, nu știu ce fac”, ai de ce să nu-ți găsești locul o lună după asta. Acest „nu știu ce fac” trezește orice părinte pentru încă zece vieți înainte. Că ai mei dormeau duși, doar mama (care se plânge ca doarme iepurește) a auzit un mic zângănit de cristal. Părinții au o casă trainică cum numai părinții pot construi, tata a proiectat și construit case toată viața.

 

Dacă, nu dă Doamne, se abate vreo urgie peste Chișinău (inclusiv una apocaliptică), apoi zacusca pentru beciurile de vin de la Cricova veți găsi doar în beciurile lui tata. Adică nu noi/voi, dar civilizațiile viitoare care vor încerca să citească scrisul caligrafic, de bibliotecară, a mamei pe borcanele de dulceața cu cireșe albe.

Tata a venit și a întrebat de sor-mea. I-am zis că doarme. Cică sa sting lumina că o bate la ochi. Tata a oftat ca un tată de fete și a pornit motorul. Ce să mai comentezi? Poftim, copii crescuți în același pântec, aceeași casă.

 

Celui care se amuză cu fobia mea, scriindu-mi scenariul vieții, i-aș băga două degete în nas (să mă amuz și eu, sufocându-l) drept mulțumire pentru faptul că mi-a scos în cale taman bărbatul care-mi trebuia. Când semnam la primărie că îl iau în primire cu toate păcatele lui sfinte nu bănuiam că vine de pe o insulă în care de șapte ori pe zi se cutremură munții și de trei noaptea fundul mării. Că nu în beciul de la Cricova s-a cântat Iliada și Odiseea, dar pe o insulă grecească, scuturată de zei și FRICI. Absolut incontrolabile.

 

Eu am sânge rece, de reptilă. Rămân neclintită și în picioare acolo unde alții se prăbușesc cu legăturile. Am urmărit autopsia bunicii și n-a mișcat un mușchi în mine, deși cu o zi înainte am dormit în același pat… Dar, vă rog eu frumos… nu legănați piciorul lângă mine.

 

Într-o noapte, am sărit iar din pat. Și iar toată lumea dormea dusă. Dimineața îi întreb pe părinții soțului dacă au simțit ceva? Nu.

A doua noapte… idem și ibidem.

Și atunci tata socru a căutat ceva în ziarele locale și mi-a spus. Da, a fost cutremur, dar numai radarele l-au înregistrat.

 

Anul 2022.

Tot anul e o noapte grecească cu un cutremur care nu trezește pe nimeni.

Totul doarme, până și cicadele, șopârlele, templele, icoanele. Fiecare cu visul lui. Numai eu, ca o matahală, trează în mijlocul grădinii. Nedumerită și speriată. Cum? Cum lumea poate să doarmă, în timp ce…

 

Vreau înapoi în visul meu întrerupt pe 4 martie 1977. Ora 21.22.22.

Vreau înapoi în poza alb negru.

Și dacă pacea ar avea doar două culori, m-aș mulțumi cu atât.

Tragedia din Karfas

Stau trantita pe sezlong, in fata marii, si bat in nisip, cu talpa goala, ritmul unei felii de manea greceasca, ravasitoare.
„Da? Nu?
Nu! Da!
Suntem impreuna? Spune-mi:
Da sau Nu?
Nu sau Da?
Nu ma chinui,
Iubirea mea.”

Ca intr-adins, nu mai apuc deznodamantul, caci, brusc, o copila de vreo zece ani, alearga dinspre plaja, cu o fata, deformata de durere si oroare. Se opreste la sezlongurile din fata mea, langa mam-sa si matus-sa, si incepe a plange dezlantuit, de sareau chilotii cu capsune de pe ea.
Simt ca tresare si berea din mana mea, apoi nucusoarele sarate, si… in cele din urma, inima mea responsabila, data la brazda de fic-mea, in ajun (daca credeti ca sunteti tare cool, fara complexe si frustrari, faceti un copil, ca sa va aduca el un echilibru sanatos in viata).

-Mama! patrunse ca un vifor in camera mea, rostind cu patos greco-moldav (tragico-mioritic). Cum poti sta linistita in internet, in timp ce Despina (nepoata de 8 ani) se ineaca cu un os de macrou?!

Arunc totul si alerg spre Despina. In fata mea se deschide un peisaj uman, demn de o mana de pictor cu imaginatie anapoda.
Numai pentru publicul adunat, pe Despina ar fi invidiat-o Michael Jackson in copilarie. Deci, etajul unu (prezent!), etajul doi (prezent!), vecinii din dreapta si stanga (prezent!), in afara de preot, ce-i drept, care era la slujba si mine, matusa moldoveanca cu Platon (broasca testoasa, care era sa ajunga inaintea mea, daca n-o ingradea mama soacra, ca sa nu fuga de mine).

Asadar, eu fiind ultima, am apucat cele mai halucinante momente. Si anume. Sta Despina, cu mana dreapta la gatul stacojiu, iar cu mana stanga (atentie!) fluturand deasupra capului, impungand aerul cu degetul mare in sus (adicatelea, eu ma inec, dar totul e OK). Peste trei secunde zambeste satisfacut, trage o respiratie si multumeste publicului prezent. Toti bat din palme, ca la aterizarea avionului Brx-Ath, pe aeroportul Eleftherios-Venizelos.

Asadar, cu sovistea patata din ajun, cu lectia invatata si cu indemnul solemn „Lilia, fii responsabila, fii mama si matusa cu M mare! Fii om si atenta la cei din jurul tau!” tremuram de emotie pe plaja in fata copilului nefericit, izvorand lacrimi cat bobita de coacaza.

Ce s-a intamplat? o ischitesc ma-sa si matusa.

Tace si plange. Semn ca tragedia e de nedescris in cuvinte. O cutremura, o macina, o scutura!

Oftez si incep sa ma gandesc la ce poate fi mai rau. Bun, imi zic, dupa o gura tremuranda de bere, hai s-o luam delicat si logic. Ce drama poate avea un copil de 10 ani, cu toate rudele de gradul 1 si 2 pe plaja? Uite a mea are 11. Unica ei grija e ca subsuoara nr1 sa fie perfect epilata ca nr2. Ca altfel e tragedie. Dar la 10 ani? Ce sa fie?
Poate a fost muscata? De trei viespi odata? Doua meduze? Un scorpion? Toti odata? Vorbeste, mai copile, ca ma jur ca las berea si le vin de hac (parol de sub parasol!)

Raspunsul a venit neasteptat, ca un vierme ivit din cel mai frumos mar din gradina.

Toata tragedia neagra s-a tras de la o lopatica roz. Vasazica, verisoar-sa, cu care de juca pe mal, a refuzat categoric sa creada ca lopatica ei era cu o nuanta mai roz decat se cuvine. Un pic mai roz, intelegeti?

Mnezeii mamei ei de tragedie!!!
Aduceti o bere rece!

Clepsidra grecească

-Eu știu de ce chiperii mei umpluți nu ies ca yemista făcuți de mama ta!
-Da de ce ar trebui să iasă la fel?
-Voiam să-mi iasă măcar o dată ca în Chios. Acum știu ce ingrediente lipsesc!
-Ce?
-Vin și muzică.
-?
-Mama ta toarnă vin în ceapă. Iar tatăl tău cântă la pian în timp ce ea gătește. Știi ce înseamnă asta? Că n-ai să mănânci niciodată așa ceva la Bruxelles.
-Lasă că m-oi descurca cumva, mâncând până la sfârșitul vieții numai chiperi umpluți moldovenești.

***
Îmi trimite o poză cu ceaunul plin.
-Ce te-o apucat?
-Păi, m-am pornit să gătesc cu totul altceva, dar m-am gândit la tine și mi-a ieșit un borș moldovenesc.

***
Nepotul meu e primul în clasă la franceză. Mândria și steagul familiei. Ca mine, fanul lui Hercule Poirot (David Suchet).
Merg cu cumnata prin centrul orașului. La o răscruce, ne salută o splendoare de femeie… din celea, pe lângă care trebuie să treci cu ochii închiși, urechile închise, inima pusă pe trei zăvoare, dacă nu vrei să te pomenești cu viața răstignită pe stâncă. Nu contează că ești însurat, cu soacră ca în povești, cu trei copii geniali… vai de capul tău, dacă n-ai fost prudent.
-Asta e profesoara de franceză, precizează cumnat-mea.

Mi-am săltat ochelarii de soare și am oftat moldovenește. Cu așa profesoară, poți ajunge primul în toată Marea Egee. Asta nu ți-e fia Lilia, din Belgia, cu felii de castraveți întinse pe față, lungită pe șezlong sub mandarini…

***
Lumea din casă știe că pot sta ore întregi, nemișcată, în grădină.
-Skefteske? mă întreabă mama soacră.
Sunt sceptică, mai ales când mănânc.

Merg cu farfuria sub vie. Soarele apune roșu peste ceea ce va ajunge în stomacul meu.
Ultima bucată de carne înfiptă în furculiță. O inimă de ied. Întreagă. O ridic spre soare.

Σκέφτομαι.
Reflectez.

Kiria Nița

Prima invatatoare a sotului meu o suna mereu pe mama soacra ca sa-l convinga pe fecior-su de aur s-o viziteze.

Numai ca el are capul plin de treburi si nicidecum nu reuseste sa treaca pe la femeia care i-a pus stiloul in mana si l-a invatat sa caligrafieze literele grecesti.

Vara asta i-am zis ca nu scapa. Mergem impreuna. Din nou si-a adus aminte cu amaraciune ca e insurat bocna, a strans din masele, dar cu 2 ore inainte de plecarea feribotului, stateam amandoi pe terasa primei sale invatatoare.

-Hristos a avut 12 discipoli, imi zice Kiria Nița, eu am avut cateva mii, dar numai pe sotul dvs vreau sa-l vad. Panaghia mou! ce baiat, ce elev, cata sensibilitate si cata omenie! Asa ceva nu se uita nici dupa 35 de ani. Nu-mi vine sa cred ca-l tin de mânuță acum…
Mânuță…la o adica, o mâna păroasă, cat trei de-ale ei.

Si mimimi, si bizu-bizu, si tot asa… tinandu-l in prinsoare pe muntele meu de barbat, ca pe un copilas de clasa intai.

Comedia situatiei era alta, de fapt. Nici unul, nici altul nu-si puteau inchipui un lucru. Pe Kiria Nița o cunosc de cateva veri. Nu era prima oara cand ii admiram terasa napadita de muscate, busuioc si garoafe. Casa primei invatatoare a sotului meu se isca chiar pe drumusorul pe care il stiu ca pe cinci degete ale mele. In fiecare vara obisnuiesc sa trec zilnic pe acolo, prin fata casei ei, cautand plaja mea iubita si izolata de lume, de care stiu foarte putini. Nici macar sotul meu nu prea merge pe acolo. Si cand invatatoarea porni vorba de mare, ca s-a scaldat in vara asta deja de 76 de ori (pentru genunchiul de dupa operatie), in capul meu s-a facut lumina si mi-am adus aminte cum am vazut-o vara trecuta, iesind din mare, scancind ca o copilita. Trecuse pe langa mine, murmurand:
-Va inchipuiti? Cu valurile astea mi-am pierdut inelul. Panaghia mou! Ce inel frumos!

Kiria Nița nu are cum sa ma tina minte. Eu am proprietatea de a ma schimba in fel si chip. O pereche de ochelari, o palarie, un chipiu, o fusta lunga et voilà, ceci n’est pas moi. Daca ar fi sa-mi iau un pseudonim, cel mai potrivit ar fi Lilia Metamorfoza.

Kiria Nița nu stie ca i-a vorbit sotiei celui mai iubit dintre elevi, nu stie nici de cate ori am mers prin fata casei ei, scriind in gand cateva texte pentru o carte in care ar putea apare si ea.

Insula vânturilor

Как хорошо, что некого винить,
как хорошо, что ты никем не связан,
как хорошо, что до смерти любить
тебя никто на свете не обязан.

И. Бродский