Publicat în Amintiri din Grecia

Kiria Nița

Prima invatatoare a sotului meu o suna mereu pe mama soacra ca sa-l convinga pe fecior-su de aur s-o viziteze.

Numai ca el are capul plin de treburi si nicidecum nu reuseste sa treaca pe la femeia care i-a pus stiloul in mana si l-a invatat sa caligrafieze literele grecesti.

Vara asta i-am zis ca nu scapa. Mergem impreuna. Din nou si-a adus aminte cu amaraciune ca e insurat bocna, a strans din masele, dar cu 2 ore inainte de plecarea feribotului, stateam amandoi pe terasa primei sale invatatoare.

-Hristos a avut 12 discipoli, imi zice Kiria Nița, eu am avut cateva mii, dar numai pe sotul dvs vreau sa-l vad. Panaghia mou! ce baiat, ce elev, cata sensibilitate si cata omenie! Asa ceva nu se uita nici dupa 35 de ani. Nu-mi vine sa cred ca-l tin de mânuță acum…
Mânuță…la o adica, o mâna păroasă, cat trei de-ale ei.

Si mimimi, si bizu-bizu, si tot asa… tinandu-l in prinsoare pe muntele meu de barbat, ca pe un copilas de clasa intai.

Comedia situatiei era alta, de fapt. Nici unul, nici altul nu-si puteau inchipui un lucru. Pe Kiria Nița o cunosc de cateva veri. Nu era prima oara cand ii admiram terasa napadita de muscate, busuioc si garoafe. Casa primei invatatoare a sotului meu se isca chiar pe drumusorul pe care il stiu ca pe cinci degete ale mele. In fiecare vara obisnuiesc sa trec zilnic pe acolo, prin fata casei ei, cautand plaja mea iubita si izolata de lume, de care stiu foarte putini. Nici macar sotul meu nu prea merge pe acolo. Si cand invatatoarea porni vorba de mare, ca s-a scaldat in vara asta deja de 76 de ori (pentru genunchiul de dupa operatie), in capul meu s-a facut lumina si mi-am adus aminte cum am vazut-o vara trecuta, iesind din mare, scancind ca o copilita. Trecuse pe langa mine, murmurand:
-Va inchipuiti? Cu valurile astea mi-am pierdut inelul. Panaghia mou! Ce inel frumos!

Kiria Nița nu are cum sa ma tina minte. Eu am proprietatea de a ma schimba in fel si chip. O pereche de ochelari, o palarie, un chipiu, o fusta lunga et voilà, ceci n’est pas moi. Daca ar fi sa-mi iau un pseudonim, cel mai potrivit ar fi Lilia Metamorfoza.

Kiria Nița nu stie ca i-a vorbit sotiei celui mai iubit dintre elevi, nu stie nici de cate ori am mers prin fata casei ei, scriind in gand cateva texte pentru o carte in care ar putea apare si ea.

Publicat în Amintiri din Grecia

Insula vânturilor

Как хорошо, что некого винить,
как хорошо, что ты никем не связан,
как хорошо, что до смерти любить
тебя никто на свете не обязан.

И. Бродский

 

20180819_184429 (2)

Publicat în Amintiri din Grecia, Copilărie sovietică

Radacini

Toata ograda stie ca imi plac smochinele, in consecinta, mereu se gaseste un suflet bland, care are grija sa-mi spuna cand s-au copt, caci daca ma iau dupa verdele lor, care nu se mai schimba niciodata… 
-Uite, astea, de pe ramura, s-au copt, imi zice mama soacra si le invarteste codita. Iar celelalte, de pe ramul de sus, vor fi coapte abia maine.

Mi le toarna in palma si pleaca in treburile sale. Eu raman sub smochin si simt cum mor smochinele in palma mea, de dragul meu. Simt cum inca le fierbe seva, brusc intrerupta. Se cere in pantec. Imediat vom deveni un tot intreg, asa precum in cativa ani, voi deveni si eu, la randul meu, o parte din radacini.

Privesc smochinele pe care le voi manca maine. Imi vine greu sa cred ca arborele de langa mine lucreaza doar pentru mine. Ca minunea asta de copac extrage din pamant tot ce trebuie, pentru ca maine dimineata sa nu merg la market, sa nu aleg, sa nu cumpar, sa nu pun in frigider si sa nu mananc fructe cu seva inghetata si moarta de zile intregi…

Privilegiul asta l-am trait deja o data in viata. In copilarie. Bona mea, pe atunci, era gradina bunicii, cu arbusti si copaci de tot soiul. Ei ma hraneau. Ei imi tineau umbra. Ei imi leganau amiezile, pe crengile lor. Ei ma distrau cu vietati care sareau, zburau, piscau, cantau. Ma adormeau cu coruri de taraieci… Iar cand ma vedeau, in sfarsit, adormita, se apucau de treaba. Toata noaptea lucrau pentru mine. Isi coceau molcom fructele, sub stelele Moldovei. Pentru ca a doua zi dimineata, mana mea de copil sa poata alege cele mai dulci si mustoase poame. Pentru ca eu sa mananc cu pofta. Sa cresc rumena si sanatoasa. Sa cresc mare. Sa sadesc alti copaci. Care vor creste alti copii…

Curge seva smochinului prin mine, facandu-ma sa inteleg ca am niste datorii. Datorii esentiale. Inainte de a deveni o radacina.

Publicat în Amintiri din Grecia

Lumânările aprinse ale Greciei

atena1Ne pregăteam să părăsim Atena, luni, ziua când focul deja înghițea pădurile din împrejurimi, iar noi credeam încă, coborând de pe Acropolis spre legendarul port Pireas, că din cauza căldurii se aprinseră încă o uzină, ca în noaptea precedentă, când cerul capitalei se pomeni împânzit de fumul emis de arderea unei uzine de lumânări (ironie a sorții – să ardă uzina ca o lumânare). Dimineața nu mai era zare de fum și ne întrebam, împreună cu soțul, la micul dejun, dacă nu cumva am visat.

-Au lucrat bine pompierii, constată soțul, răsfoind noutățile capitalei.

Înainte ca cineva să bănuiască năpasta ce se apropia de noi toți, primele semne au început să apară în jurul orei 14:00, chiar în inima Atenei (focul era la 50 km depărtare). Ieșeam dintr-o gură de metro, discutând aprins cu soțul, despre marmura lunecoasă din Acropolis, pe care cădeau turiștii, ca pe gheață, julindu-și genunchii. Țin minte exact momentul când am amuțit amândoi, expulzați de escalator afară, sub un cer acoperit de un nor uriaș de fum, amestecat cu lumină roșie.

Toți se opreau, ca și noi, cu ochii spre cer. Pentru o clipă crezusem că ne-am pomenit în plină eclipsă de soare. Cerul se întunecă brusc, acoperit de o pânză deasă de nori gri-roșietici, din faldurile cărora, din când în când, răzbătea ochiul sângeriu al soarelui.

-Ca în tablourile cu apocalipsa, încercam să glumim, amăgindu-ne presimțirile.

Atena rămase brusc fără soare. Aerul deveni greu, lipicios, încins. Totul respira a amenințare. Oamenii filmau, fotografiau, se conectau la rețele de socializare și sursele de informare, căutând să înțeleagă ce se întâmplă. Cu atât mai mult că schimbarea cerului se petrecu într-un răstimp foarte scurt: cât ai traversa o stație de metro.

Tragedia pe care o poartă în sine focul este viteza. În miezul unei zile caniculare focul se declanșează și se propagă extrem de repede. Iar complicele principal al acestei urgii este vântul. Luni, 23 iulie, vântul era atât de puternic, încât, pentru a face fotografii în Acropolis, trebuia să mă sprijin de piloni.

Mai aveam de petrecut câteva ore la Atena, timp în care programasem să spălăm mașina de insectele, adunate după o călătorie de 3500 km (din 7 țări diferite), urmând s-o încărcăm curată pe feribot, pentru destinația finală – insula Chios. Am mers să ne întâlnim cu unul dintre prietenii soțului din Atena, care era și proprietarul unei spălătorii auto. Țin minte cum, într-un moment, se opri brusc, în toiul discuției, ca un om care aude ceva ce nu aud alții, și rosti îngândurat:

-Nu-mi place vântul ăsta. Sper să nu aveți peripeții pe mare. De regulă, e un vânt care aduce furtuni și alte neplăceri.

Ca să schimb vorba, am arătat cu mâna spre o motocicletă nou-nouță, parcată la intrarea spălătoriei și am zis că-mi place mult. Era a lui.

Atunci, încă nimeni dintre noi nu știa că, peste două ore, motocicleta nouă va căra din foc animale cu blana pârlită de flăcări.

Citește în continuare „Lumânările aprinse ale Greciei”

Publicat în Amintiri din Grecia

Do

do

Tata socru e muzician si dirijor. Toata lumea de pe insula il cunoaste din fata, din verif, dar, mai ales, din spate. In consecinta, mama soacra, are grija ca el sa arate impecabil, din varful baghetei pana in varful papucului, care bate vartos ritmul pe scena.

Cei trei copii ai lor, evident, au fost dirijati spre muzica, din varful baghetei lui de dirijor.

„Intr-o zi, imi povesteste sotul, sa fi avut pe atunci vreo 7 ani, ma pomenesc cu parintii in ospetie. Gazda tocmai cumparase un pian nou-nout, cu clape orbitoare, ziceai margaritare la soare. Si ce s-au gandit ei? Ia hai sa-l udam. In mentalitatea insulara asta insemna sa-l porneasca cineva, adica sa joace la el. Prima oara. Tata socru, unde tuseste vajnic de trei ori si propune:

-Hai sa-l punem pe mezinul meu sa cante o bucata de Chopin.”  

Toata audienta, cu sufletul incalzit deja de cateva paharele de ouzo, s-a inviorat indata la cuvintele lui si s-a ingramadit in jurul pianului.

Da unde-i mezinul?

Citește în continuare „Do”

Publicat în Amintiri din Grecia, Creatie proprie

Pentru cine cântă cicadele ?

terrasse avec vue, vincent - CopieO dimineață de august.

Mă trezesc într-o vilă, cu storurile trase. Ferestrele camerei dau spre răsărit. În orice casă, în orice colț al lumii, mă simt ca acasă, dacă răsăritul intră în dormitor, iar apusul își retrage lumina din salon. Deschid ferestrele. Cearșafurile au devenit brusc orbitoare, iar liniștea spartă de cântecul violent al corului de cicade.

Pentru cine cântă cicadele ? m-am întrebat, pășind desculță pe marmura terasei, deja încinsă de soarele mediteranean. Pentru cine oare ? persistam în gând, clătindu-mi ochii în orizontul lichid și solzos al mării. Privirea încă somnoroasă se agăță de catarga unei corăbii cu pânze, acostată la mal în timp ce dormeam. O boare de vânt terfelea harnic flagul turcesc spânzurat de vârf, ca pe o limbă de dragon de hârtie.

Cineva culesese câteva crenguțe de iasomie și le depuse grijuliu pe măsuța la care îmi beau cafeaua de dimineață. Am luat loc pe scaun și mi-am întins picioarele pe bordura terasei. Încep să ascult miile de sunete ale solitudinii : valurile, insectele, vântul, tresărirea ierbii uscate, freamătul cenușiu al frunzelor de măslin, vibrațiile aerului încălzit etc. Ceva straniu foșni în peisajul de jos. O capră, priponită sub un smochin cu fructe coapte, prinse a-și scărpina pulpa înfierbântată.

Smochinele… ce fruct fantastic. Omul e capabil să se hrănească o vară întreagă doar cu apă și smochine. Au confirmat, nu o singură dată, unii călugări de pe muntele Athos.

Citește în continuare „Pentru cine cântă cicadele ?”