Publicat în Copilărie sovietică, Lumi paralele

Gesturi demodate

gesturiCu vreo câteva luni în urmă făceam vălurele, împreună cu fic-mea, în piscina comunală. După vreun sfert de oră m-am agățat de bordul piscinei ca să-mi mai trag sufletul. Ochii mi s-au oprit peste picioarele unei doamne de vreo 70 de ani. Era în cabina de schimb. Pe jumătate îmbrăcată; doar partea de sus. De la buric în jos – în chiloți cu trandafirași roz și desculță.

Puteam s-o privesc fără jenă, căci ea era total absorbită de sine, privindu-se în oglindă. Am priceput de ce lăsase ușa cabinei deschisă. Avea nevoie de lumină. Își făcea prudent machiajul.

Când ajunse la buze, scoase dintr-un buzunar un tub, îl desfăcu până la capăt  și bagă un chibrit în el ca să scormonească rujul. Întinse o bucățică de ruj pe un obraz, apoi pe celălalt și începu să-i frece cu palmele. Mai scormoni o dată și cu restul rujului își rumeni buzele vestejite.

Erau atât de pitorești gesturile ei, încât am rămas o vreme cu ochii căscați în aer. Unde mai văzusem gesturile astea ? Da, măi, în copilărie, la o mătușă. În timpul deficitului sovietic. Și nu numai la o mătușă, de fapt. Erau mii de femei care, săracele, făceau economie de ruj. Pe vremurile celea nu aruncai tu rujul dacă nu-l mai puteau întinde pe buze. Pe urmă, rumeneala trebuia să fie de aceeași culoare ca rujul – regulă de aur.

Zilele trecute mi s-a terminat blush-ul de la Clinique. Rumeneala de obraji, cum ar veni. Colac peste papagal, aflu că la Clinique nu se mai produce blush-ul cu care mă deprinsesem în ultimii ani. M-am mutat la stand-ul de alături, la Yves Saint Laurent. Consultanta gravidă, după ce îmi ascultase oful, unde începe să-și cotrobăiască dulăpioarele până când dă de o sticluță. O deschide sub ochii mei, scoate o pensulă ca un chibrit lung și cu rujul de la capăt mă mânjește pe obraji. Freacă oleacă, apoi cu aceeași pensulă aplică rămășițele de ruj pe buze și îmi întinde oglinda. Rămân uimită de efect !

Acum, de fiecare dată când mă rumenesc, văd între ochi trandafirașii roz ai băbuței în chiloți și desculță.

Mare lucru sunt asociațiile din copilărie. Unele gesturi de femei nu mor niciodată. Indiferent de unde te mai aruncă viața.

Anunțuri
Publicat în Lumi paralele, Povestea de vineri

Iubirea generalului

Există oameni care beau bere vineri seara şi există oameni care îşi beau berea luni dimineaţa. Eu m-am mutat temporar în categoria a doua.

Luni dimineaţa sorbeam o spumoasă de zmeură pe o terasă din faţa cimitirului. Cimitirul Ixelles, în perioada asta (căci mă mut des). Soarele harnic îşi înfipse săgeata, ca un pai, drept în paharul meu pântecos. Cântau păsărelele, zburau avioanele lui Wathelet, înfloreau castanii în candelabre albe la poarta cimitirului. O linişte binecuvântată pogora peste sufletul meu legănat de-o « Moarte subită ».

« Da poate să fac o plimbare pe aleile cimitirului ? mă întreb visător și leneș singură pe mine. Pe cine să vizitez azi ? Pe Victor Horta ? Nu. Înfruptarea cu o bere roz stârnește chemări mai romantice. Hai să văd ce mai face Margareta şi Georges. Ăştia doi, au iubit scandalos şi au murit cu fanfară și tricolor. O iubire care a făcut să curgă multă cerneală la vremea lui.

Sorb un gât de bere și iar mă întreb: „Câţi din trecătorii care își poartă pașii grăbiți prin faţa cimitirului ştiu ce istorie de iubire e îngropată după poartă ? O moarte cu adresă : Avenue 3, ultimul mormânt din stânga, din capătul aleii.”

Mi-am băut berea şi am mers la florărie. Memoria unei istorii de iubire de aşa calibru cere măcar un trandafir roşu. Nu te duci cu mâna goală la morţii pe care îi cunoşti. Şi eu ştiu despre ei atâtea, cât nu ştiu despre buneii mei.

Dacă va apucaţi să căutaţi mormântul generalului Boulanger, cel care şi-a tras un glonte în cap la mormântul amantei sale, riscaţi să nu-l găsiţi. Pentru că există un secret, pe care îl știu puțini. Pe mormânt nu figurează numele răposaților, ci doar două prenume. Marguerite şi Georges. Anii. Şi ultima frază a lui George înainte ca să-şi ducă revolverul la tâmplă : « Cum am putut să trăiesc fără tine 2 luni şi jumate ? »

Nu-i romantic ? Spuneți şi voi.

Şi dramatic, şi romantic. Genul de iubire care tulbură spiritul multor femei. Pentru că e vorba de o iubire până la moarte. Acum, în epoca vitezei, când oamenii sunt disponibili în orice clipă și din orice punct geografic, unul pentru altul, nu mai înșiră nimeni pagini întregi de hârtie cu vorbe mustoase despre dor și amor. Azi, când puțini mai ştiu să moară de dorul cuiva (da are rost ?), să tânjească, să facă un doliu, oamenii, paradoxal, caută cărţi, istorii, poveşti în care timpul, distanţă, viteza se măsurau în alţi parametri. Mult mai lenţi. Fiorii ceea, când primeai o scrisoare aşteptată de câteva săptămâni de la o persoană dragă, nu ştiu cu ce pot fi comparaţi după intensitate în epoca numerică. Poate că de asta în ultima vreme mă aflu sub şarmul romanelor epistolare. Un deliciu. Miez de nucă cu miere… dulceață de trandafir… Dar m-am abătut.

Citește în continuare „Iubirea generalului”

Publicat în Lumi paralele

Despre frumuseţea care nu se vede…

Vineri, ora 5 postmeridian.

Străzile Bruxelles-ului pline de oameni în căutarea cadourilor. Şi eu printre ei. Aştept o jumate de oră autobuzul în faţa primăriei Ixelles. Un imobil superb, inundat în decoraţii de Crăciun. O fostă vilă a unei femei cu destin excepţional. Maria Malibran. Un nume cu faimă internaţională, carieră muzicală spectaculoasă, briliante, admiratori bogaţi, cădere fatală de pe şa şi moartea la 28 de ani…

Bref, din tot muşuroiul de oameni care aştepta autobuzul, cred că numai eu mă gândeam la prostii din ăstea… istorice. Mă las ușor transportată de imobilele ce au adăpostit destine remarcabile.

În sfârşit, mă văd în autobuzul burduşit de lume. Stăm unul în altul înghesuiţi de spiritul de Crăciun. Aer greu, izuri de care vrei, oamenii obosiţi la sfârşit de săptămână. Tocmai terminam de înjurat în minte proasta mea inspiraţie de a lua transportul în comun, când iată că începe a urla pe câteva octave un copil ţinut de o mamă musulmancă. Lumea-şi bagă căştile în urechi. Le bag şi eu. Oaaaa şi oaaaaa continuu, vreo trei staţii. Nu-i acoperea urletul nici „Gas gas”-ul lui Bregovici. La o staţie urcă un vietnamez şi se instalează drept în faţa „colindătorului”din cărucior. Priveşte atent copilul. Eu privesc atent vietnamezul. Corp sportiv, uscăţiv,  îmbracat în haine militare şi bocanci. Juma de faţă acoperetă de un chipiu verde. Bătrân, urât, cu mâini fibroase şi unghii deformate. Ascultă un minut urletul, apoi începe să se foiască nervos. Cu un gest repezit deschide vesta şi caută ceva într-un buzunar lateral.

„Ei, gata, am ajuns ! tresar eu.  Amuş scoate nebunul o armă şi-i borteleşte capul. Bărbaţii n-au răbdare cu copiii.”

Eram într-adevăr pe-aproape…

Vietnamezul scoate din buzunar un ecran. Caută ceva în el apoi apasă pe play şi îl întinde în faţa copilului. I-a pus un film cu militari, focuri, explozii, elicoptere…

Copilul şi-a închis gura şi a căscat ochii.

Autobuzul a răsuflat uşurat. În unison cu şoferul.

Vietnamezul a stat cu mâna în aer vreo 20 de minute. Uneori încerca să schiţeze un zâmbet, atunci când copilul îl privea. Zâmbea neîndemânatic, cu gura pe-o parte, parcă uşor ironic. Remarcai îndată că omul nu are obişnuinţa să zâmbească. Curios, zâmbetul ăsta cu dinţii roşi de carii, îl întinerea, îl făcea uman şi cald. Puteai zice chiar că îl înfrumuseţea. O frumuseţe specială care înfloreşte atunci când ceilalţi devin urâţi. Urâți şi obosiţi.

Oare oboseala nu ne ucide încetul cu încetul ?

Publicat în Autopsia cuplului, Lumi paralele

Crai de ghindă

love„Un om care scrie despre oameni ar trebui să ştie să comunice cu oameni de tot soiul. De la prim-ministru până la prim băutor din sat ”. Asta e teoria pe care o port de câţiva ani în rucsac.

Şi iată că bate ceasul să-mi trăiesc teoria pe viu la Bucureşti, ora 6:15, într-o cafenea de mâna a şaisprezecea, din Gara de Nord, unde mă trezesc (literal) cu un crai de dobă în faţă care îmi întinde braţul puternic, muşchios şi palma cu unghii negre :

-Bună dimineaţa, domnişoară! Mă cheamă Aurel…. ăăăăm, Aureliu.Dar pe dvs?

Casc ochii. Un bărbat cu ochi roşiori şi păr blond nespălat, aşteaptă zâmbind afumat.

„Iată, Lilia, un personaj din gară. Din viaţa reală. Viu, colorat, autentic. Mai ţine teoria ta?” Volens-nolens, aghiasmus Lilia bibet. Craiul vede că mă codesc și îi dă bătaie cu argumentul:

-Ca să vă zic drept, nu vreau să stau cu ţiganii ceia, îmi arată cu degetul în colţul cafenelei. Prefer compania dvs.

-Lilia mă numesc, îi răspund adormită şi îmi aşez palma în palma lui.

Râde bucuros de apropiere. Trage cu gest gospodăresc un scaun spre mine:

-De unde veniţi?

-De la Chişinău.

Brusc i se aprind ochii (albaştri).

-Ooooou, minunat. Se foieşte. Mă scuzaţi… cam miroase a băutură de la mine. Ştiţi, se mai întâmplă.

-Se întâmplă, zic blând. Eu tot iaca… încă nu m-am spălat pe dinţi.

Mă priveşte lung. Eu mă uit la ceas şi debitez intrând în poveste:

-Mi-i spăl la 6:32. Fix !

Citește în continuare „Crai de ghindă”

Publicat în Lumi paralele

„Ce-am iubit s-a scuturat…”

La 5 dimineata in vama moldoveneasca cantau cocosii. Cu pasaportul in mana asteptam granicerii. Ca sa nu adorm, trag cu ochiul in niste insemnari de-a lui Mihail Sebastian. „La ce spui iubire si emotiei de ieri si celei de azi, cand stii bine cat de nelafel sunt, cat de neasemanat te zguduie si te nelinistesc?”

Pasi pe culoar. Un barbat cu chip bland si cu o mapa subtioara rosteste vioi:

-Buna dimineata, doamna!  Cum va simtiti?

-Buna dimineata, raspund ciufulit si intind pasaportul.

Zambeste ciudat, misterios.

-Doamna, nu am nevoie de pasapotul dumneavoastra.

Eu casc ochii. El isi mentine zambetul.

-V-am intrebat doar cum va simtiti.

-Binisor, raspund surprinsa. Multumesc.

-Foarte bine, zice. Serviciul medical de frontiera. Calatorie placuta!  

M-am sculat in picioare si m-am examinat atent in ambele oglinzi din compartiment; oglinzi mari, generoase.

„Normal arat, ma linistesc singura pe mine, trecandu-mi mana prin par, nu mai rau ca orice lady la 5 dimineata”.

***

Luni traversam pasajul subteran de langa fostul si gloriosul Inturist. O babuta in carja si cu aer ratacit se uita prin parti. Oamenii treceau grabiti, babuta era gata sa planga ca un copil ratacit. O privesc atent, merg cu pas domol spre ea. Eu nu ma grabesc nicaieri. Ma opresc.

Citește în continuare „„Ce-am iubit s-a scuturat…””

Publicat în Fotografii, Lumi paralele

O replică

Weekend-ul trecut ne-am trezit in ultima clipa cu dorinta de a hoinari pe litoralul belgian. Camere libere in hotelurile de pe litoral evident ca nu prea gasesti vara, asa ca ne-am oprit la unul de comfort doi. Bine, eu am un avantaj fata de multe cucoane : mama nu m-o nascut in conac boieresc, ci in spital sovietic, lang-o gara, asa ca pot dormi impacata si intr-un cerdac (mai ales, daca nu-s cu fata).

Conditiile de cazare rar ma indispun, uneori chiar ma intriga. De exemplu, ca sa suni la receptia hotelului in care am stat, trebuia sa turtesti butoane groase de plastic si sa tii la ureche un receptor de doua kile si jumate. Prin perdeaua arsa cu tigara am admirat facatura ferestrei. O fereastra cu geometria speciala. Din astea vezi doar pe la Londra. Poate stiti, genul de fereastra care se deschide de jos in sus. De un pitoresc aparte. Imprimeul perdelelor, poveste aparte. Desi nespalate de luni de zile puteai pricepe lesne ca au fost croite de o mana profesionista si materialul nu costa trei metri la leu. Nici trei lei metrul.

Dintr-un obiect la altul am ajuns la sentimentul net ca hotelul a cunoscut candva zile de glorie si splendoare. Azi e delasat si neglijat, destinul hotelurilor mici de litoral care isi schimba stapanul, genul de persoana care nu mai investeste absolut nimic intr-un imobil pentru ca oricum e cautat de clienti. La momentul sosirii noastre hotelul era plini ochi. Cat eram inca pe drum, ne-au sunat de la receptie ca sa mai confirmam o data ca venim (ii bateau la cap clienti in cautare de cazare imediata).

Cand ne-am inbarcat prima data in ascensor eu am facut uauuuu ! si am inceput sa fac boc-boc !  in pereti cu degetele. Dupa ascensorul din hotelul de la Luxembourg, ultra modern si numeric, asta mi-a parut un sicriu ambulant, frumos decorat, ce-i drept, lemn incrustat manual stiti, impresionant tare, doar ca scartaia la exploatare. Butoanele, nu digitale, din epoca noastra, dar din secolul trecut, trebuie sa bati de doua ori cu pumnul ca sa-l turtesti pana la capat.

Stateam ingandurata si tot ma chinuiam sa potrivesc in capul meu niste imagini : bre, hotelul asta imi aduce aminte de ceva, dar de ce anume?

-Am gasit ! exclam voios la etajul trei. … Titanic ! Ambianta delasata ma duce cu gandul la Titanic.

-Mai, mai, mai, ce descoperire, face sotul, apoi tace suspect.

-Ce e ? intreb. Ne cunoastem pe de rost tacerile.

-Am sa regret daca-ti spun. Dar, ofteaza, fie. In februarie, un nebun de australian s-a pornit sa construiasca replica fidela a Titanicului. Pentru ca nu numai e nebun, dar si scandalos de bogat, a promis lumii intregi si cu mare fast ca va fi gata in 2016. Va porni pe acelasi traseu : Southampton- New-York.

Il privesc holbata.

-De ce taci? Nu comentezi ? ma iscodeste.

– Mai trebuie sa confirm ca vreau sa ajung acolo? Macar in clasa a treia, macar ca servioza, ajutor de menajera sau de bucatar.

-E clar. Vrei sa intri in istorie.

-Desigur, daca nu dupa merite, macar ca o parvenita. O sansa istorica, intelegi?

-Pe fata n-o luam ?

-Nu. Trebuie sa lasam pe cineva sa scrie memorii.

-Drept zici. Vad deja inceputul : « Stiti, eu am avut nenoroc la parinti prosti … »

***

Citește în continuare „O replică”

Publicat în Lumi paralele

Misterul unui inel

L-am găsit aninat pe o pernuţă de catifea neagră, într-un coltişor prăfuit dintr-un magazin de anticariat, de pe Reigerstraat, orăşelul Breda.

Din bijuterii prefer broşele. Nu le port, le colecţionez. Inelele mă lasă rece. Prea demodate, prea kitsch, prea încolo şi pe dincolo, deci nu… Le trec uşor cu vederea. Pe ăsta l-am reperat lângă o broşă ce sugera ipocrizia umană: o mască de teatru agăţată pe o ramurică fragilă. Am lăsat pe-o clipă mesajul broşei pentru că m-a atras subit tăietura neobişnuită a pietrelor dintr-un ineluş. Culoarea şi mai intrigantă: un albastru înnourat. L-am tras pe deget şi tare m-am mirat că-mi vine. Matincă chiar şi am exclamat: „Ia te uită!”

După o jumătate de oră de hoinărit pe cele trei etaje ale buticuţului cochet de pe Reigerstraat, mă apropii de tejghea şi fac semn domnului anticar. Adică-s gata să-mi achit mofturile.

Arăt cu degeţelul:

-Domnule, iau asta, asta şi asta. Şi încă asta: depun delicat ineluşul pe tejgheaua colbăită.

Anticarul a holbat un ochi la inel, altul la mine. Mă priveşte aiurit de parcă i-am propus să-mi fie naş de cununie.

-Suuunteeeeţi siiiiigură, doamnă ?

„Poftim? Cum să nu fiu sigură ? Pai anticariatul e unicul loc pe lume unde mă simt sigură. Şi dacă-mi cade cu tronc la inimă un lucruşor, gata. Coup de coeur iremediabil. Eu dragostea-mi n-o negociez.”

Îl privesc blând şi zic :

-Mai mult decât. M-a sedus instant. Ia priviţi cât de bine îmi vine. Îl întind delicat pe deget chiar sub nasul lui.

-Incredibil ! oftează anticarul. Chiar vă vine, doamnă !

Citește în continuare „Misterul unui inel”