Publicat în Copilărie sovietică

OFALILI (telegram)

Mâca credea în Dumnezeu și în vis. Eu, nici în unul, nici în altul. Dimineața însă apa e prea rece în Nistru ca să fug la scăldat, așa că rămâneam pe laiță să ascult ce a visat. Ofalili, da oare ce-o fi însemnând șuvoiul de apă tulbure?

Atunci m-am jurat să nu chinui pe nimeni cu visele mele băbești. Mai ales generația tânără și materialistă. Dar a bătut ceasul ironic cu cuc ș-am ajuns să scriu acum în public un vis de-al meu. Eu îl consider coșmar, dar voi cum vreți.

L-am visat pe Putin trecând la o strategie nouă de imagine.

Lăsase vânătoarea și urșii. Armele și popii. A trecut categoric și direct la … la… la… Poze cu motănași.

Vii. Pufoși. Mimimi.

Și atunci… să vezi explozie!!! Să vezi bombă atomică! Inimioarele au țâșnit cu milioanele din lumea-ntreagă!

Comentarii în toate limbile: Putin iubește motănașii! Noi am știut! Omul a fost prea modest, dar acum și-a arătat adevărata față. E normal că a stat în buncăr atâta timp! Își proteja motanii! Mulțumesc Anonimous ca ai dat de pozele astea secrete din laptopul și telefonul lui!!! Că ni le-ai arătat, că ÎN SFÂRȘIT l-ai deconspirat. Mai vrem! Soateți totul! Toți motanii! (și aici se umflă un tsunami de empatie, cum altfel, cine nu are motănași). Eu firește rămân insensibilă ca la visele mâcăi. Am doar o broască acasă.

După ce trece valul cu motanii, peste o lună, Putin scoate alt as din mânecă.

Pe 9 mai, Putin își felicită public nepoțica cu ocazia zilei de naștere. Bolfoșică, blonduță ca bunel-su, ochișori mărgelușe vii de șoricel, flutură din mâini coloanelor militare, pe piața Roșie. Fie pace întruna!!! La mulți ani, Katiușa, iubițica lui bunicu! Uraaaa! Uraaa! Uraaa!

Toată lumea în extaz. Ce copil frumos! Mimimi! Ce iubire de bunic! Ce copilaș! Ce zâmbet de heruvim! Îngeraș! Dumnezeu să o păzească de cele rele!

Da, dar stați, vor străbate voci din mulțime, dar copiii din Ucraina, n-au fost și ei îngerași?

Țîț, acolo, nu începeți iar! Copiii nu răspund pentru faptele bunicilor! Cu ce-i vinovat copilul? La mulți ani, Katiușa! Trăiască copiii lumii! Doamne, ce îngeraș de copil! Dumnezeu s-o păzească de gurile rele! (țîț, acolo).

Выходииииила на береееееег Катюююююююша!

Trezită din acest coșmar înfloritor de mai, cu urletele înduioșate ale turmei, am întins mâna spre telefon, ca să verific dacă mai e viu Zelenski.

Încă nu-mi dau seama bine care dintre aceste două realități e coșmarul? Războiul sau post-războiul?

Oare duioșia idioată a mulțimii nu poate fi și ea o armă nucleară?

P.S. mi-am tras un canal pentru toate nebuniile și amintirile mele cu tagul #ofalili. Puteți să mă urmăriți și aici t.me/ofalili Curat pentru suflet (nu promovări și opinii publice de fb)

Publicat în carte, Creatie proprie, Recomandare de carte

Interviu în Suplimentul de cultură: „Inocența are un preț. Sângele nu uită nimic”

Sunt oare un călău? – radiografia unui roman

275475248_10223736910403491_1020594711110068870_n

O TEMĂ DELOC MINORĂ. Pentru noul dumneavoastră roman, Sunt oare un călău? (Polirom, 2022), ați ales ca temă una dintre marile tragedii ale secolului XX, atât de ofertantă pentru literatura mondială a ultimelor decenii, însă totuși rar abordată în literatura de limbă română – genocidul împotriva evreilor (și romilor) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, malefic implementat de regimul nazist. Suntem mai degrabă obișnuiți în literatura de la noi, de azi, cu teme centrate în jurul detaliului minor, ce v-a determinat să alegeți un subiect cu o astfel de greutate, cum a apărut ideea romanului?

Alegerea subiectului m-a surprins, în primul rând, pe mine, de unde afirmația că nu ne cunoaștem niciodată suficient. Uneori nu suntem deloc ceea ce credem. Într-o zi apare un declanșator puternic și totul se schimbă. În cazul meu, revelația s-a produs în 2020. Povestea care a precedat apariția romanului poate e mai tulburătoare decât însuși romanul. E legată de identitatea mea. Tot ce pot dezvălui e că, într-o zi de martie, o femeie din Bruxelles a deschis o carte, într-o bibliotecă publică, și a găsit o poveste legată de un nu­me din arborele ei genealogic. Acest nume (foarte rar) a făcut să curgă multă cerneală în procesele verbale de la Nürnberg. Fiindcă lucrase la elaborarea unui gaz toxic și la experimentarea lui pe femei gravide dintr-un lagăr de concentrare (fapt negat de inculpat), a fost condamnat la opt ani de închisoare. Paradoxal și cinic a fost tot ce a urmat. După ispășirea termenului de detenție, chiar în ziua eliberării, la poarta închisorii îl așteptau câțiva reprezentanți ale celor mai mari companii farmaceutice din lume. Era un geniu în chimie. Era căutat și apreciat.

Dar nici măcar această poveste, cu toate tulburările lăuntrice pe care mi le-a produs, n-ar fi avut puterea să mă facă să scriu o carte. Lovitura de grație a venit odată cu alt aspect al identității mele – niciodată nu știi ce-ți rezervă trecutul! – legat la fel de Holocaust, dar, de data asta, și de sângele meu ucrainean. Or, eu sunt o ucrainofilă (nu știu dacă există cuvântul, dar sentimentul este). Nu sunt doar româncă, ci și ucraineancă. Semăn mult cu bunicul meu ucrainean și sunt unica nepoată care i-a moștenit ochii (un element care apare deseori în roman și în versurile lui Kalinka). Momentul decisiv în care mi-am spus „trebuie să scriu, altfel mă îmbolnăvesc“ a fost când am aflat că în lagărul de exterminare din Treblinka 90% dintre călăi erau ucraineni. Am toată lista. Am studiat-o obsesiv, recunosc. Nu puteam înțelege un lucru elementar și monstruos: cum aceste nume de familie, din copilăria mea, printre care și numele profesoarei mele iubite de literatură rusă (și ăsta poate a fost cel mai răvă­șitor moment) au ajuns să ucidă femei, copii și bătrâni, în cantități industriale? Circa 900.000 de suflete (cifrele se schimbă în funcție de sursă) în doar 13 luni. Așadar, oameni cu aceeași moștenire spirituală ca mine, același sânge… Oare sângele lor curge prin mine? Sunt oare un călău? De la aceste întrebări a pornit ideea romanului.

Citește în continuare „Interviu în Suplimentul de cultură: „Inocența are un preț. Sângele nu uită nimic””

Publicat în Creatie proprie, Recomandare de carte

Sunt oare un călău? (roman)

„Îmi amintesc bine de rochia ei. Neagră cu floricele mărunte. Mătuşa mea avea una la fel. O femeie tânără şi frumoasă. Cu doi copii mici. Unul în braţe plângând, altul ţinându-se speriat de poalele rochiei. Femeia se apropie de un ofiţer SS cu o hârtie în mână. Îi explică, cu ochi umflaţi de plâns, că e nemţoaică pursânge. Că se produsese o mare greşeală. Că locul ei nu putea fi printre evreii din tren…”

Fotografie din librăria La două Bufnițe, Timișoara.

ladouabufnite

Publicat în Copilărie sovietică

Ofalili

Eu cu mâca mă sfădeam așa, uneori, că Bobic se băga în cușcă, cu tot cu hlanțug și înceta să răsufle (cu hămăitul Liliei nu te pui). Uneori înseamnă după mâncare, când ajungeam la spălat blidele.
Vă aduc aminte cum se spăla vesela în sat. Cari apă de la fântână, în două căldări (fântâna din deal la 60 de metri (aller-retour) sau cea de la vale, la 80 de metri (dus-întors), orice femeie avea libertate de a alege), încălzești apă pe plită, gătești ligheanul, potrivești apa fierbinte cu cea rece (așa făceau alintăturile de-alde mine, femeile din sat nici nu mai așteptau să se încălzească, numai s-a dezghețat oleacă – hai repejor ca avem altele de făcut). Spălatul în prima apă era cel mai important. Scopul aici nu-i să-ți iasă blidul curat, dar să lași cât mai multă grăsime în apă și să i-o duci lui Bobic, că să-și încălzească mațul pe gerul ista, sărăcuțul de el. Și te cari cu ligheanul, plin de unsoare pe pereți, până la ușă, încerci să deschizi cu o mână clanța turcească, cu alta o închizi, altă ușă te așteaptă în tindă, altă clanță… schimbi șoșonii, mergi încet cu ligheanul să nu verși zoile, să nu te luneci pe cărărușa de omăt… Bobic nu iese din cușcă, puturosul și lașul, simte că poți să-i tragi cu ligheanul peste bot, așteaptă stoic să te cari în casă pentru a doua rundă cu spălatul… Îl lași cu aburii în fața cuștii.

Citește în continuare „Ofalili”