Publicat în Creatie proprie

Perinița

Când trupu-mi va începe să miroase a levănțică, când zâmbetul și ochii nu vor mai aprinde dorințe și inimi, voi merge la o nuntă moldovenească. Voi aştepta toată noaptea langă arcușurile lăutarilor, mototolind răbdător o băsmăluţă între degete. Iar când vor răsuna cele dintâi acorduri ale Periniţei, eu voi sări prima din loc. Băsmăluța îmi va sălta în aer, îndemnând mic și mare la joc. Voi chiui prelung și vesel, învârtindu-mă într-un călcai, apoi voi începe să-mi aleg partenerul de dans.

Îl voi culege pe cel mai proaspăt, pe cel mai rumen, pe cel mai vartos flăcău! Îl voi învârti mult, încleștată în brațele lui nesuferit de tinere și gâfâind peste fruntea lui fără niciun rid. Îl voi juca până îl voi scălda în sudoarea lui, până îi vor tremura buzele.

Apoi voi ridica băsmăluța în aer, ca pe un steag alb, și o voi așterne între noi, ca pe cel din urmă cearșaf. Voi aștepta să-și pună genunchiul pe el, iar când va închide ochii, așteptând sărutul izbăvitor, eu am să-i râd în nas și am să-l fac de râs în fața lumii. El va sări ca fript din genunchi și va fugi cu băsmăluța mea în mână. Din ultima mea Periniță.

„De ce?!” se va întreba cu obrajii îmbujorați.

Și eu îi voi răspunde cu privirea femeii care iese pentru totdeauna din joc.

„Pentru că tu ești tinerețea, iar eu bătranețea.”

(Bocete de nuntă, Lilia Calancea, Editura Arc, 2019).

Cartea poate fi găsită și în Librarius Café.

Grafic de lucru Librarius, or. Chișinău, str. M. Varlaam, 75,:

Luni- sâmbătă: 9:00 – 21:00

Duminica: 10:00 – 19:00

Să aveți o toamnă fericită, cu miros de cafea și cărți!

librarius440_1569421807IMG-20191009-WA0000

Reclame
Publicat în Copilărie sovietică

Ispita

Mâca nu spunea niciodată că un om a murit.
Spunea așa:
„Când a închis ochii bunel-tu…”
Sau așa:
„Ai să vezi tu, fa Lili, când o să mâncați colaci calzi…”
„S-o prăpadit bietul om în două zile…”
„S-o stins ca lumânarea…”
„Când am dat de dânsul era țapăn”.
„L-am dus la groapă”.
„O venit popa să-l cânte…”

Mustoasa limbă țărănească… Respectuoasă față de omul plecat. Omul, care în sat nu a fost niciodată o simplă statistică.

Oamenii de la Nistru mai spuneau (o dată la zece ani, ce-i drept) „s-a înecat”, dar niciodată, ni-cio-da-tă n-am auzit „s-a spânzurat”. De verbul ăsta am aflat mult mai târziu, din cărți. La școală. Despre asta am ajuns să scriu la maturitate, în cartea „Bocete de nuntă”. Și nu e ficțiune, din păcate. Pentru că, în ultima vreme, spânzuratul la moldoveni a devenit un cuvânt înfricoșător de curent.

Azi dimineață iar am ajuns la un caz cu funie. Întrebam (pe cât de delicat mă duce capul) care au fost cauzele (măcar cele care au putut fi identificate de cei mai apropiați oameni). Pentru că o femeie tânără, sănătoasă și frumoasă, revenită din Grecia, nu de bucurie s-o…
-Cum ai spus? mai întreb o dată, ca baba surdă.
-Cum… cum… repeta jenată vocea. S-o aninat.

S-o aninat…

***

De la mâca am început și cu ea am să închei.

Un om începe să se gândească la nebunii doar când știe că nu mai trebuiește nimănui. Nici gol, nici îmbrăcat. Nici sărac, nici bogat. Nici faimos, nici anonim. Dar a fost vreodată? A trebuit cuiva? L-a primit vreodată cineva cum este? Desigur. Când? Măcar în copilărie.

Fericit sau nefericit, omul are nevoie de alt om, spuneau anticii.

Aproape fiecare dintre noi a avut câte o bunică, mamă, nană sau mătușă… care a făcut lucruri, din cele care niciodată nimeni n-o să le mai facă pentru noi. Și asta pe vremea când tot ce aveam noi să le oferim erau doar mucii. Soiul ăsta de sacrificii, de iubire totală, de dăruire nemăsurată, începând cu sculatul la 4 dimineața (de-i frig, de ninge, de tună sau scapără) și până la povestea de seară, când adormeam cu burduhanul plin de plăcinte plamadite și făcute de ele, pe cuptorașul cald, cu focul tot făcut de ele…

Soiul ăsta de sacrificiu, la care revenim azi numai în amintiri, se numește iubire. Restul e aiureală, fum și pierdere de timp. Nu-i sacrificiu, nu-i iubire. Și atunci suntem condamnați.

Și mă gândeam, azi dimineață, după discuție, că dacă mai avem în noi un gram de imunitate față de funie, apoi numai pentru că ne mai hrănim cu gândul că cineva ne-a iubit odată. Foarte tare. Nemăsurat. Până la extenuare și uitare de sine. Până la lacrimi amare.

Dar noi? Oare noi știm să iubim ca ei? Care din amintirile copiilor și nepoților noștri îi vor feri de ispita funiei?

Citește în continuare „Ispita”

Publicat în Copilărie sovietică

Vinul nostru cel de toate zilele

Traia odata o invatatoare si un betiv. Traiau pe malul Nistrului, in sat. Doamna invatatoare era un suflet linistit, visator, timid, exact genul de femeie care se marita cu un barbat lat in spete, muncitor, cu labe puternice si cu suflarea puturoasa de vin si peregar.

Doamna invatatoare astepta diminetile si nu suferea serile de toamna. Diminetile, se simtea om respectat si iubit de copii. Iar serile devenea o vagaboanda, nevoita sa fuga de acasa, pentru ca, din septembrie, de cand se cocea baco-ul noir in ograda, barbat-su dughea ca porcul. Fugea nu de frica lui, ci de rusine. Rusinea omului cu studii, cu educatie, sensibil la cuvinte grele. Rusinea fata de elevi. De parintii lor. De mahala. Pentru ca, ori de cate ori, barbat-su aghesmuit o vedea intrand pe portita, incepea sa strige in gura mare: Curva!!!

Cand stia ca el e acasa si aghezmuit, nici nu mai intra in ograda sa se schimbe sau sa manance. Se furisa prin gradini pana sub malul Nistrului si se ghemuia sub o salcie sau tufari, cu o carte de poeme in brate, pana se intuneca de-a binelea si pana socotea ea ca barbat-su trebuia sa fi adormit pe sub vreo laita. Abia atunci, lihnita de foame si inghetata bocna, revenea acasa, aerisea odaia de peregar si facea focul ca sa-si incalzeasca palmele si sufletul. Si ramanea, pana-n crucea noptii, controland teancuri de caiete sub sforaitul puturos al betivului.

Felicitari de ziua profesorului! Felicitari de ziua vinului, Moldova!

Publicat în C'est la vie

Nasul

De aseara nu-mi pot gasi astamparul. De 42 de ani credeam ca am cel mai frumos nas de pe fata si dosul globului, dar ieri, poftim bonsoir, am dat nas in nas cu cel mai splendid nas din lume. Cand isi citea poemele in fata publicului, inca nu-l zarisem bine de departe. Abia dupa ce m-am impiedicat de o metafora tulburatoare, mi-am spus ca merita sa ma apropii de ea si sa-i cer poemele traduse din poloneza in franceza. Pe urma, i-am dat telefonul sa-si scrie adresa email (in poloneza) si in lumina ecranului i-am zarit pistruii. Opa! Ce-i cu nasul asta superb? De unde? Cum indrazneste?

Citește în continuare „Nasul”

Publicat în C'est la vie, Povestea de vineri

Barahlo!

-Tu i-ai spus sotului ca noi am avut o aventura in tinerete?
Femeia cu par alb tace si continua sa aranjeze paharele pe masuta. Prietena ei, de alaturi, zambeste.
-De ce ma rog ar fi trebuit sa-i spuna? Bine ca a murit inainte sa afle. Da tu de fidelitate pe viata n-ai auzit?
-Am auzit, raspunde batranul cu cainele. Sa mananci, timp de 40 de ani, stoemp in fiecare zi? Non, merci!
-Si daca vrea sa manance numai stoemp avec saucisse? La même saucisse, et alors?
-Même si la saucisse est belle, elle reste toujours LA MEME saucisse.
-Șădz ăi filosofule, cu sosiska ta, mi-am dat ochii peste cap, dupa ce m-am ferit de cainele lui, care semana izbitor de mult cu cel care ma muscase la Ciocana. Imi venea sa-i musc! Pe amandoi.

Citește în continuare „Barahlo!”

Publicat în Recomandare de carte

Bookfest Chișinău (28 august-1 septembrie)

Mai aveți încă două zile ca să mergeți.

69689623_383839752278422_1206864936634941440_n

***

Iar marea, de cum prinde soarele cu buzele, îl înghite, în mai puțin de cinci minute, ca pe o acadea dulce. Apoi se așterne o lumină tainică ce domnește foarte puțin, iar de fiecare dată cand se stinge rămai cu un soi de melancolie mocnită în suflet. Melancolia unei  pierderi irecuperabile.

Vântul aduse pe terasă o boare parfumată de regina-nopții.

Marea a ațipit sub cântecul de leagăn al cicadelor și

liniștea nopții de vară puse în sfârșit stăpanire pe insulă.

(Sub Constelația Lyrei, Lilia Calancea, Editura Arc, 2017)

***

– Timofei Condrea! strigă o voce de pe prag.

O doamnă cu coc în creștet căuta cu ochi de cloșcă printre copiii din fața școlii.

În prima mea zi de școală, nimeni nu mă aduse de manuță în clasa întâi. Frații mei mai mari, spaima școlii și durerea de cap a profesorilor, m-au lăsat la poarta școlii și s-au topit în mulțime.

Urmăream speriat forfota din prima zi de școală, lipit de un grup de copii de vârsta mea, ținuți de mână de mamele lor, care, din când în când, se șușoteau dulce cu învățătoarele. Din cauza emoțiilor, uniforma mea de lană, purtată rând pe rând de frații mei, începea să mă sufoce.

Citește în continuare „Bookfest Chișinău (28 august-1 septembrie)”

Publicat în Amintiri din Grecia

Kiria Nița

Prima invatatoare a sotului meu o suna mereu pe mama soacra ca sa-l convinga pe fecior-su de aur s-o viziteze.

Numai ca el are capul plin de treburi si nicidecum nu reuseste sa treaca pe la femeia care i-a pus stiloul in mana si l-a invatat sa caligrafieze literele grecesti.

Vara asta i-am zis ca nu scapa. Mergem impreuna. Din nou si-a adus aminte cu amaraciune ca e insurat bocna, a strans din masele, dar cu 2 ore inainte de plecarea feribotului, stateam amandoi pe terasa primei sale invatatoare.

-Hristos a avut 12 discipoli, imi zice Kiria Nița, eu am avut cateva mii, dar numai pe sotul dvs vreau sa-l vad. Panaghia mou! ce baiat, ce elev, cata sensibilitate si cata omenie! Asa ceva nu se uita nici dupa 35 de ani. Nu-mi vine sa cred ca-l tin de mânuță acum…
Mânuță…la o adica, o mâna păroasă, cat trei de-ale ei.

Si mimimi, si bizu-bizu, si tot asa… tinandu-l in prinsoare pe muntele meu de barbat, ca pe un copilas de clasa intai.

Comedia situatiei era alta, de fapt. Nici unul, nici altul nu-si puteau inchipui un lucru. Pe Kiria Nița o cunosc de cateva veri. Nu era prima oara cand ii admiram terasa napadita de muscate, busuioc si garoafe. Casa primei invatatoare a sotului meu se isca chiar pe drumusorul pe care il stiu ca pe cinci degete ale mele. In fiecare vara obisnuiesc sa trec zilnic pe acolo, prin fata casei ei, cautand plaja mea iubita si izolata de lume, de care stiu foarte putini. Nici macar sotul meu nu prea merge pe acolo. Si cand invatatoarea porni vorba de mare, ca s-a scaldat in vara asta deja de 76 de ori (pentru genunchiul de dupa operatie), in capul meu s-a facut lumina si mi-am adus aminte cum am vazut-o vara trecuta, iesind din mare, scancind ca o copilita. Trecuse pe langa mine, murmurand:
-Va inchipuiti? Cu valurile astea mi-am pierdut inelul. Panaghia mou! Ce inel frumos!

Kiria Nița nu are cum sa ma tina minte. Eu am proprietatea de a ma schimba in fel si chip. O pereche de ochelari, o palarie, un chipiu, o fusta lunga et voilà, ceci n’est pas moi. Daca ar fi sa-mi iau un pseudonim, cel mai potrivit ar fi Lilia Metamorfoza.

Kiria Nița nu stie ca i-a vorbit sotiei celui mai iubit dintre elevi, nu stie nici de cate ori am mers prin fata casei ei, scriind in gand cateva texte pentru o carte in care ar putea apare si ea.