Publicat în Amintiri din Grecia

Tragedia din Karfas

Stau trantita pe sezlong, in fata marii, si bat in nisip, cu talpa goala, ritmul unei felii de manea greceasca, ravasitoare.
„Da? Nu?
Nu! Da!
Suntem impreuna? Spune-mi:
Da sau Nu?
Nu sau Da?
Nu ma chinui,
Iubirea mea.”

Ca intr-adins, nu mai apuc deznodamantul, caci, brusc, o copila de vreo zece ani, alearga dinspre plaja, cu o fata, deformata de durere si oroare. Se opreste la sezlongurile din fata mea, langa mam-sa si matus-sa, si incepe a plange dezlantuit, de sareau chilotii cu capsune de pe ea.
Simt ca tresare si berea din mana mea, apoi nucusoarele sarate, si… in cele din urma, inima mea responsabila, data la brazda de fic-mea, in ajun (daca credeti ca sunteti tare cool, fara complexe si frustrari, faceti un copil, ca sa va aduca el un echilibru sanatos in viata).

-Mama! patrunse ca un vifor in camera mea, rostind cu patos greco-moldav (tragico-mioritic). Cum poti sta linistita in internet, in timp ce Despina (nepoata de 8 ani) se ineaca cu un os de macrou?!

Arunc totul si alerg spre Despina. In fata mea se deschide un peisaj uman, demn de o mana de pictor cu imaginatie anapoda.
Numai pentru publicul adunat, pe Despina ar fi invidiat-o Michael Jackson in copilarie. Deci, etajul unu (prezent!), etajul doi (prezent!), vecinii din dreapta si stanga (prezent!), in afara de preot, ce-i drept, care era la slujba si mine, matusa moldoveanca cu Platon (broasca testoasa, care era sa ajunga inaintea mea, daca n-o ingradea mama soacra, ca sa nu fuga de mine).

Asadar, eu fiind ultima, am apucat cele mai halucinante momente. Si anume. Sta Despina, cu mana dreapta la gatul stacojiu, iar cu mana stanga (atentie!) fluturand deasupra capului, impungand aerul cu degetul mare in sus (adicatelea, eu ma inec, dar totul e OK). Peste trei secunde zambeste satisfacut, trage o respiratie si multumeste publicului prezent. Toti bat din palme, ca la aterizarea avionului Brx-Ath, pe aeroportul Eleftherios-Venizelos.

Asadar, cu sovistea patata din ajun, cu lectia invatata si cu indemnul solemn „Lilia, fii responsabila, fii mama si matusa cu M mare! Fii om si atenta la cei din jurul tau!” tremuram de emotie pe plaja in fata copilului nefericit, izvorand lacrimi cat bobita de coacaza.

Ce s-a intamplat? o ischitesc ma-sa si matusa.

Tace si plange. Semn ca tragedia e de nedescris in cuvinte. O cutremura, o macina, o scutura!

Oftez si incep sa ma gandesc la ce poate fi mai rau. Bun, imi zic, dupa o gura tremuranda de bere, hai s-o luam delicat si logic. Ce drama poate avea un copil de 10 ani, cu toate rudele de gradul 1 si 2 pe plaja? Uite a mea are 11. Unica ei grija e ca subsuoara nr1 sa fie perfect epilata ca nr2. Ca altfel e tragedie. Dar la 10 ani? Ce sa fie?
Poate a fost muscata? De trei viespi odata? Doua meduze? Un scorpion? Toti odata? Vorbeste, mai copile, ca ma jur ca las berea si le vin de hac (parol de sub parasol!)

Raspunsul a venit neasteptat, ca un vierme ivit din cel mai frumos mar din gradina.

Toata tragedia neagra s-a tras de la o lopatica roz. Vasazica, verisoar-sa, cu care de juca pe mal, a refuzat categoric sa creada ca lopatica ei era cu o nuanta mai roz decat se cuvine. Un pic mai roz, intelegeti?

Mnezeii mamei ei de tragedie!!!
Aduceti o bere rece!

Publicat în Amintiri din Grecia

Clepsidra grecească

-Eu știu de ce chiperii mei umpluți nu ies ca yemista făcuți de mama ta!
-Da de ce ar trebui să iasă la fel?
-Voiam să-mi iasă măcar o dată ca în Chios. Acum știu ce ingrediente lipsesc!
-Ce?
-Vin și muzică.
-?
-Mama ta toarnă vin în ceapă. Iar tatăl tău cântă la pian în timp ce ea gătește. Știi ce înseamnă asta? Că n-ai să mănânci niciodată așa ceva la Bruxelles.
-Lasă că m-oi descurca cumva, mâncând până la sfârșitul vieții numai chiperi umpluți moldovenești.

***
Îmi trimite o poză cu ceaunul plin.
-Ce te-o apucat?
-Păi, m-am pornit să gătesc cu totul altceva, dar m-am gândit la tine și mi-a ieșit un borș moldovenesc.

***
Nepotul meu e primul în clasă la franceză. Mândria și steagul familiei. Ca mine, fanul lui Hercule Poirot (David Suchet).
Merg cu cumnata prin centrul orașului. La o răscruce, ne salută o splendoare de femeie… din celea, pe lângă care trebuie să treci cu ochii închiși, urechile închise, inima pusă pe trei zăvoare, dacă nu vrei să te pomenești cu viața răstignită pe stâncă. Nu contează că ești însurat, cu soacră ca în povești, cu trei copii geniali… vai de capul tău, dacă n-ai fost prudent.
-Asta e profesoara de franceză, precizează cumnat-mea.

Mi-am săltat ochelarii de soare și am oftat moldovenește. Cu așa profesoară, poți ajunge primul în toată Marea Egee. Asta nu ți-e fia Lilia, din Belgia, cu felii de castraveți întinse pe față, lungită pe șezlong sub mandarini…

***
Lumea din casă știe că pot sta ore întregi, nemișcată, în grădină.
-Skefteske? mă întreabă mama soacră.
Sunt sceptică, mai ales când mănânc.

Merg cu farfuria sub vie. Soarele apune roșu peste ceea ce va ajunge în stomacul meu.
Ultima bucată de carne înfiptă în furculiță. O inimă de ied. Întreagă. O ridic spre soare.

Σκέφτομαι.
Reflectez.

Publicat în Copilărie sovietică, Despre mine

Lista

Voi nu știți ce înseamnă lipsă totală de intimitate, dacă n-ați fost educator într-un lagăr de pionieri.

-Cazare în baracă cu treizeci de paturi, dintre care unul e al tău. Tu ai 18, băieții 13 ani – vârsta chinuitoarelor fantezii.

-Veceu fără uși, cinci gropi una lângă alta. Iz înțepător. Clor și muște verzi.

-Duș comun. Tu și cinsprezece femei goale, într-un spațiu de vreo patru metri pătrați.

Durata: două luni. De vară.

Încerc să-mi reconstitui starea psihică de atunci.

Echilibrată. Fără plângeri. Nu aveam timp pentru asta.

Eu nu mă întrebam dacă mi-era confortabil. Eu pur și simplu m-am pomenit responsabilă pentru viața a treizeci de adolescenți, care-și țineau mânile, ba în nas, ba în chiloți. Părinții i-au trimit în tabără. Întregi. Așa trebuia să-i întorc. De dorit, chiar mai mult. Odihniți, bronzați, cu amitiri pe viață.

Să ții în mână treizeci de cățălandri plini de viață, cu caractere, apucături și curiozități felurite nu ți-e să citești cărticele la umbră sau să scrii lucrări care vor salva lumea. Tu ai omul viu în față. În carne, oase și hormoni zburdalnici. X30! Și tot atâtea provocări pe ceas.

De la șapte dimineața până la miezul nopții răspunzi dacă l-a mușcat o albină, și-a rupt mâna căzând de pe monumentul toboșarului, i s-a oprit un sâmbure în gât, s-a înecat în mare, nu a digerat carnea de la cantină, s-a băgat în chiloții fetelor din detașamentul 5, a căzut în toaletă cu bortă turcească, l-a maltratat cineva după toaletă… Seara, alt val. Unul plânge în pernă de dor de casă (după Bobic și pațanii de pe toloacă), altul că Masha din detașamentul 3 nu i-a răspuns la poezia de dragoste, al treilea că vrea cămașa călcată pentru dansuri (mam-sa i-o călca, altfel nu poate).

Citește în continuare „Lista”

Publicat în Recomandare de carte

Educație europeană, Romain Gary

educatie-europeana-romain-garyBătu din picior:

-Dacă ar apărea zece copii polonezi și, ca să-i salvez, ar trebui să ling cizmele a zece soldați nemți, aș spune: “Sluga domniilor voastre!”

***

-Fă cum crezi, Tadek! Amintește-ți că în fiecare țară europeană, în acest moment, bărbații copți gândesc ca mine, în vreme ce fii lor se lasă împușcați de dragul de-a scrie “Traiască libertatea!” pe pereții toaletelor. În fiecare din țările astea, oamenii în vârstă își apăra rasa. Ei știu mai bine. Ce contează sunt trupul și sângele, sudoarea și sânul mamei, iar nu un drapel, o graniță, ori un guvern. Ține minte că stârvurile nu cântă Jeszcz Polska nie zginela.

***

-Ce vrei să-ți citesc?

-O poveste.

-Bine. Nu mai vorbi atât. O să începi să tușești.

-O poveste al cărei erou n-o să fiu niciodată. Un basm în care o să mor la sfârșit, dar în luptă, nu de tuberculoză.

(Educație europeană, Romain Gary)

Publicat în Recomandare de carte

Prevestirea

PrevestireaDupă cartea “Dialoguri secrete”, Ioana Pârvulescu a intrat în topul scriitoarelor mele preferate. În clipa când mă pregăteam să comand versiunea tipărită a cărții “Prevestirea”, hop și apare ebookul. Bucuria s-a dublat. Am câștigat timp. Cititorii care așteaptă cu nerăbdare o nouă carte a scriitorului preferat îmi vor înțelege bucuria.

Că Ioana Pârvulescu e o povestitoare neîntrecută o știam de la lectura romanului “Viața începe vineri” (Premiul UE pentru literatură, 2013), urmat de “Viitorul începe luni”. Speram tainic să-l reîntâlnesc pe Nicu, unul din personajele mele preferate, un băiat de stradă, inocent, cu inimă mare. Genul ăsta de tandrețe pură n-am mai întâlnit de mult, poate de la Trofimaș, din Frunzele de dor, ale lui Ion Druță (Personajele îndrăgite în copilărie sunt ca primele iubiri. Le căutăm în toate poveștile ce urmează).

Mare mi-a fost bucuria să-l regăsesc pe Nicu, împielițat în Elișa (poate greșesc, dar așa l-am văzut eu). 

Cu fiecare carte citită a scriitorului preferat, cititorul devine mofturos. La un moment dat, mi-am întrebat din nou: Oare va renunța Ioana Pârvulescu, de data asta, la descrierea unui suflet… de casă? (reper: Inocenții, Humanitas, 2016) Nu prea îmi vine a crede. Trebuie să fi născocit ea ceva. 

Și iar mi-am împlinit pofta. Locul casei a luat-o corabia, care, pentru călători, tot casă e, pentru săptămâni, luni sau ani de zile. Căpitanul o numea duios: Fetița mea. Și-i vorbea ca unei iubite. 

Momentul m-a încântat și amuzat, pentru că am întâlnit greci (în vârstă) care își îngrijeau și mângâiau bărcile ca pe femei dragi, botezându-le respectiv cu nume femeiești: Penelopi, Ageliki, Maria.

De Iona am aflat, pentru prima dată, în romanul Ludmilei Ulițkaia „Daniel Ștein, traducătorul”. Țin minte că am și căutat să văd dacă ar fi posibil, în realitate, nu doar într-o poveste biblică, ca un om fiind înghițit de o balenă să rămână în viață. Se pare că da. În anumite circumstanțe.

Am apreciat în mod deosebit împletirea iscusită a faptelor din diverse mitologii și Biblie (Vechiul testament). A rezultat o narațiune fluidă, echilibrată și miezoasă. Greu de despărțit, ca de un Iacob sau o Șeherezadă.

M-au încântat imaginile folosite la descrierea momentelor erotice: generatoare de asociații și imagini noi, foarte departe de clișeele curente.

Cred că Ioana Pârvulescu și-a găsit menirea  Ca și pentru Esther, menirea ei e să țină povestea vie.

Citește în continuare „Prevestirea”