Publicat în Recomandare de carte

Ion Druță și izvorul copilăriei mele

20181214_130921

Ori de câte ori citesc vreun articol denigrator la adresa lui Ion Druță, semnat de vreun scriitor sau critic literar, prima mea reacție e să… caut. „Măi, ia să vedem ce urme importante a lăsat autorul acesta viteaz în literatură?” Îi caut cărțile prin librăriile din MD (eu citesc mai mult decât afișez pe FB), în simpla și legala curiozitate de cititor harnic și om care citește, gândește, scrie. Să vă zic cu ce păreri m-am ales? Hai mai bine să le păstrez pentru mine. Chiar dacă m-aș limita la 6 cuvinte (le-am numărat, căci le am pe limbă) aș tăia în carne vie (cuvântul este instrumentul meu de lucru și n-aș vrea să fac bărdiță din el).

Nu sunt avocata lui Ion Druță, dar sunt avocata literaturii. Și cu cât mai mult citesc (în cele trei mari limbi în care s-a scris cea mai bună literatură a omenirii), mă întorc la Druță, îi re-re-recitesc nuvelele și greu îmi vine să cred că pământul nostru a rodit un Maestru ca el. Mă mir că a rezistat, că a scris în pofida tuturor criticilor (și a avut atâtea, de la ai săi, în primul rând, timp de mai bine de 60 de ani!) după care oricine s-ar fi lăsat de scris și apucat măcar de băut. Druță a plecat și a continuat să creeze în Casa (lui) Mare, cu busuioc, cu icoane, cu tot ce are omul mai sfânt și mai luminos.

Citește în continuare „Ion Druță și izvorul copilăriei mele”

Reclame
Publicat în C'est la vie

Ciclopul de la răscruce

După 40 de ani te așteaptă o răscruce lângă care se deschide al treilea ochi. Nimeni nu știe cum și de ce. Nimeni nu poate prevesti ziua și ceasul.

Se deschide dureros, dar ferm. Până la capăt.

Lumea văzută prin ochiul nou e șocantă. Șoc tăios, intens, cutremurător.

Nu există anestezie pentru această naștere a lucidității și nu va exista vreodată. Nici măcar căpetenia zeilor nu scăpă de cumplita durere la nașterea înțelepciunii cu ochi de peruzea.

La început, vei crede naiv că poți închide ochii în fața durerii. Cei doi, primii. De la prima naștere. Vei descoperi însă cu stupoare că ăsta nou nu vrea să se închidă. Abia atunci vei înțelege că ești condamnat la o nouă existență. Cu un ochi de veghe.

Nu-ți convine viața de ciclop? Încearcă de-l sparge.

Ai să izbutești, dar va fi mai rău.

Te vei pomeni cu ochiul întors spre interiorul tău.

Luciditatea față în față cu inima? Bine ai venit în iad!   

Într-o zi, toți devenim niște ciclopi nenorociți.

Publicat în C'est la vie

Nuci verzi

Intalnesti cateodata un om pieptanat, calcat, parfumat si intelegi ca omul e o nuca verde. Tare pe dinafara si plin de muci pe dinauntru. E atat de burdusit de clisee, de ganduri prêt-à-porter; atat de incalcit in judecati rasuflate, incat te intrebi: oare inca cati ani, cincinale sau olimpiade trebuie sa treaca pana se va trezi si va incepe sa gandeasca cu propria minte? Va reusi oare pana la parastasul sau?

Dar nuca are studii superioare, mesterat si doctorat. Si iar te intrebi…

Oare cate tone de cafea mai trebuie sa bea si cata benzina sa arda prin lume, ca sa priceapa odata ca-si pierde viata fermentand ganduri straine, impresii straine, sentimente straine. Nimic, nimic nu iese din propriul suflet, nimic din propria minte.

Dar lasa ca poate macar va fi bocit ca lumea, de oameni pe masura: pieptanati, calcati, parfumati.

Cate inmormantari fara oameni sunt pe lumea asta…

O-of-of,

Foaie verde, nuci cu muci…

Publicat în Copilărie sovietică

Kin-Dza-Dza!

Îți dai seama că îmbătrânești când începi să pricepi frumusețea unui film pe care în tinerețe îl credeai absurd, delirant și plictisitor de să te scobești în nări. Iar o cutie de chibrituri nu va rămâne la fel după acest film.

Actori superbi, scenariu detestabil de bun, decor minimalist și sugestiv în fecare firicel de nisip. Coloana sonoră genială în primitivitatea ei.

Ku!

Publicat în Povestea de vineri

Căderea

Autumn leaves falling to the ground in city park.

Toată vara, o frunzuliță de arțar invidia un pui de vânt, pe care-l cunoscuse în primăvară.

-Ce viață frumoasă ai! Zbori pe unde poftești. Vezi atâtea lucruri. Vai, cât mi-aș dori să pot zbura ca tine!

-Vei zbura, chicotea de fiecare dată vântișorul.

-Când?

Discuția lor se termina întotdeauna cu „degrabă”. Dar iată că prin septembrie, când frunzulița devenise cogeamite frunză și se îngălbeni de atâta așteptare și speranțe deșarte, hotărî să nu mai bage în seama vântișorul cu promisiunile lui și nici să-i mai vorbească. Vântișorul însă singur îi vorbi:

-Azi vei zbura.

Frunza tresari de emoție și… se desprinse singură de pe ram, pornind în rotocoale line, prin văzduh:

-Zbooooooor!

Vântișorul, care devenise între timp și el cogeamite vânt, și multe văzuse el într-o vară, cutreierând livezi și păduri nesfârșite, nu mai chicotea ca în primăvară. O urmarea atent, cu sufletul la gură. Toată vara se pregătise pentru acest moment. Știa bine că zborul unei frunze nu e decât o cădere. Și unicul lucru pe care îl mai putea schimba în căderea ei euforică, era s-o prindă pe aripile lui și s-o poarte cât mai sus, cât mai departe și cât mai lung cu putință, prin văzduhul răcit de toamnă.

Publicat în C'est la vie, Copilărie sovietică

Cu vărul, adevărul.

Stăm amândoi pe mal și privim cum curge Nistrul. Parcă mai ieri alergam desculți prin iarba udă.

-Auzi, văr-mio?, întreb dintr-odată speriată. Tu doar de câțiva ani ai devenit bunel…

-Îhî.

-Asta înseamnă… continui cu voce scăzută, ca să nu ne auda cineva… asta înseamnă că și eu de câțiva ani sunt bunică…

Râde tare și cu poftă, de răsună pădurile de pe celălalt mal.

-Mda…

-Mda…

-Mda… chicotește Nistrul sub alge, cărând amintirile noastre pe spate. Amintiri care, după câteva cotituri, vor dispare pentru totdeauna.

„Ca un brâu de argint e Nistrul, ca o eșarfă, ca o ploaie prelinsă pe geam, ca o cărare în nesfârșit, ca un drum în stele…” (Dumitru Matcovschi)