Publicat în Recomandare de carte, roman

Folclor țanțoș à la Mihuleac

20220915_133839
Dacă e despre război, folclor românesc și (bonus) un cocoș pe copertă, eu cumpăr, fără să gândesc mult, cartea.
În cazul lui Cătălin Mihuleac e și mai simplu. E suficient să-i văd numele pe copertă. Nu există un alt autor român contemporan cu care aș putea să-i compar scrierea și, ca om al cuvântului scris, știu cât e de greu să ajungi la o astfel de performanță.
Umorul lui C.M. (de culoarea coperții) ar putea să deruteze pe alocuri, căci e un autor care tratează subiecte grele, dar ca o cititoare născută în Basarabia și urmașă a secolului XX (tot de culoarea coperții), am ajuns să înțeleg ceva important. Există un lucru care te ajută să nu-ți ieși din minți când scrii despre „Basarabia – eternul măr al discordiei teritoriale româno-ruse” (citez autorul). E vorba de umor. Folclorul vine să întărească acest aspect, demn de luat în seamă când e vorba de o ficțiune. Dacă vrei să obții un efect memorabil, trece o poveste prin filtre grotești.
Umorul/folclorul îngroașă tragedia. O face greu de uitat.
Eu nu pot scrie așa, credeți-mă, am încercat. Și parcă stau bine cu umorul, dar… Nu e simplu și firesc precum pare. Asta mă face să apreciez scriitorii care au ajuns la acest nivel de măiestrie. Ei sunt foarte puțini.
Câteva ecouri personale stârnite de carte. Despre Pantiușa și cocoșul.
Pentru că eram un copil extrem de „cuminte” și pe unde treceam lăsam doar amintiri „frumoase”, oamenii mă re-botezau în funcție de context și boroboața pe care o făceam. Până în clasa întâi, când am scris prima oară Лилия pe caiet, nici nu prea răspundeam la prenume. Eram Falili, Ofalili, Lilihăi, Ficta, Crețoasa, Mar`nevoie, Lilioc-poloboc, a lu Marina, a lu Pantiușa, fata lui Pantiușa, Pantiușica.
Pantiușa era cocoșul din curtea mâcăi. Țanțoș ca tata. Mătuș-mea făcea haz din asta. Odată l-am fugărit prin curte până m-a ciupit. Pe un copil moderat zbânțuit l-ar fi ciupit de ochi, de nas, de frunte… Pe mine m-a ciupit de mijlocul palmei drepte, cea cu care scriu acum. Molcăluță, ca a unui copil de cinci anișori, sânge gârlă. Mi-au legat palma cu băsmăluță și m-au numit Pantiușica.
Mătușa avea un cocoș brodat pe perete. După sticlă, în cadru. Nu știu ce aveau femeile din sat cu modelul de cocoș, dar unde te întorceai numai pene și-un picior ridicat. Poate evantaiul de ață colorată din pene te făcea mai meșteriță, poate era ceva legat de fantezie/fantasme (de mascul țanțoș) dar tot era ceva acolo, la mijloc, între femei. Așadar, prima imagine care-mi vine în cap la cuvântul folclor e Pantiușa. Știe unde să ciupească.
Cartea asta e ca o colivă dulce: și nucă, și grâu, și miere, și sare, și mampasele în formă de cruce. Coliva secolului XX.
*
„Îndeamnă-l să-ți spună basme auzite din gura bunicii ș-învață să separi în ele înțelepciunea populară de prostia umană. Nu e pe lume sârmă ghimpată care să poată îngrădi fantezia noastră populară…”
(Cătălin Mihuleac, Poziția a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine, Humanitas, 2022)
Publicat în Amintiri din Grecia, Copilărie sovietică

Visul întrerupt

Am o poză în care mama, albă la față, se reține să nu vomite peste lumea asta minunată pentru care se pregătește să mă nască. Toxicoză de 4 luni.
Peste câteva zile, marea catastrofă/fobie a vieții mele intră solemn în sângele și destinul meu, pe 4 martie 77.
 
Detest vibrațiile. Pune alături o sută de oameni și dacă unul își leagănă piciorul, nederanjând cu gestul lui pe nimeni, eu mă voi înălbi la față și voi țipa la el, măcar în gând: Oprește, bre! Că de nu, te vomit din cap până în picioare.
 
Ce este plăcut sau fleac pentru o mie de oameni născuți în 76 poate fi insuportabil pentru unul născut în 77. Dar cui îi pasă de un fleac în lumea asta plină de fleacuri?
Într-o noapte, am sărit din pat, când toata lumea dormea dusă. Apartament, etajul trei, abia dacă s-au pupat două pahare în servantă. Mi-am sunat părinții și le-am făcut o isterie clasa întâi lux (prima isterie conștientă din viața mea). Când ai un copil mega-echilibrat, realist, vaccinat exemplar până la majorat și pe alocuri cinic, dar care într-o noapte îți strigă în receptor „dacă nu veniți să mă luați, nu știu ce fac”, ai de ce să nu-ți găsești locul o lună după asta. Acest „nu știu ce fac” trezește orice părinte pentru încă zece vieți înainte. Că ai mei dormeau duși, doar mama (care se plânge ca doarme iepurește) a auzit un mic zângănit de cristal. Părinții au o casă trainică cum numai părinții pot construi, tata a proiectat și construit case toată viața.
 
Dacă, nu dă Doamne, se abate vreo urgie peste Chișinău (inclusiv una apocaliptică), apoi zacusca pentru beciurile de vin de la Cricova veți găsi doar în beciurile lui tata. Adică nu noi/voi, dar civilizațiile viitoare care vor încerca să citească scrisul caligrafic, de bibliotecară, a mamei pe borcanele de dulceața cu cireșe albe.
Tata a venit și a întrebat de sor-mea. I-am zis că doarme. Cică sa sting lumina că o bate la ochi. Tata a oftat ca un tată de fete și a pornit motorul. Ce să mai comentezi? Poftim, copii crescuți în același pântec, aceeași casă.
 
Celui care se amuză cu fobia mea, scriindu-mi scenariul vieții, i-aș băga două degete în nas (să mă amuz și eu, sufocându-l) drept mulțumire pentru faptul că mi-a scos în cale taman bărbatul care-mi trebuia. Când semnam la primărie că îl iau în primire cu toate păcatele lui sfinte nu bănuiam că vine de pe o insulă în care de șapte ori pe zi se cutremură munții și de trei noaptea fundul mării. Că nu în beciul de la Cricova s-a cântat Iliada și Odiseea, dar pe o insulă grecească, scuturată de zei și FRICI. Absolut incontrolabile.
 
Eu am sânge rece, de reptilă. Rămân neclintită și în picioare acolo unde alții se prăbușesc cu legăturile. Am urmărit autopsia bunicii și n-a mișcat un mușchi în mine, deși cu o zi înainte am dormit în același pat… Dar, vă rog eu frumos… nu legănați piciorul lângă mine.
 
Într-o noapte, am sărit iar din pat. Și iar toată lumea dormea dusă. Dimineața îi întreb pe părinții soțului dacă au simțit ceva? Nu.
A doua noapte… idem și ibidem.
Și atunci tata socru a căutat ceva în ziarele locale și mi-a spus. Da, a fost cutremur, dar numai radarele l-au înregistrat.
 
Anul 2022.
Tot anul e o noapte grecească cu un cutremur care nu trezește pe nimeni.
Totul doarme, până și cicadele, șopârlele, templele, icoanele. Fiecare cu visul lui. Numai eu, ca o matahală, trează în mijlocul grădinii. Nedumerită și speriată. Cum? Cum lumea poate să doarmă, în timp ce…
 
Vreau înapoi în visul meu întrerupt pe 4 martie 1977. Ora 21.22.22.
Vreau înapoi în poza alb negru.
Și dacă pacea ar avea doar două culori, m-aș mulțumi cu atât.
Publicat în Fata tatei

Soacra mică în vara lui `22

Iată că a venit vara faimosului bumerang cu strasuri pe capul soacrei mici.
Adică vara în care fic-mea are 16 ani, iar flăcăul care pune teracota în baie, vreo 25.
Ora 18:25, echipa de lucrători a plecat, dar ăsta lucrează. Îl sună şeful: măi băiete, termină odată. Și mâine e o zi. Nu, mă scuzați, mai am.
Fic-mea, recent decolorată à la Marilyn Monroe (ca mă-sa-n tinerețe, surcica), nu merge, plutește. Vai ce baie șic voi avea, maman.
Maman-sa se uită cu neliniște la bărbat-su. Adică matale nu-ți miroase a nimic, așa-i? Râde cu poftă. Lasă băietul în pace. Îmi aduce aminte de mine în tinerețe. Când te apuci de-un lucru, îl faci cu pasiune.
Cu pasiune pentru cine, Panaghia mou?
Că-i student, că-i altcineva, nu știu, dar grăiește (corect) mai multe limbi și e tare politicos.
Am borș roșu. Dar inima mea e mai roșie. Mai fierbinte ca borșul. De neliniște.
19:07
Tot lucrează hărnicuțul.
Eu nu-mi găsesc locul.
O, ZEI, unde-i Grecia mea de anul trecut, cu veșnicia crăcănată pe șezlong, cu cărticele prostești în nisip, cu magicul, sublimul cuvânt SENINĂTATE în buric și în suflet.
Publicat în Copilărie sovietică

Spovedanie după 30 de ani

Spovedanie pentru un gest nesăbuit față de profesoara mea de limba și literatura rusă, din Chișinăul anilor 90.

***

Rușinea și vinovăția mi-au șters din memorie numele ei. Mai eram și proaspăt mutată de la o școală moldo-rusească în acest gimnaziu experimental. Ea de pe loc, eu o venetică. După primul trimestru a înțeles că fac parte dintre elevii ei cei mai buni, iar eu am aflat, în sfârșit, de ce umbla mereu cu ochii în pământ.

În rusă există o expresie pentru asta: ходит как оплеванная (umblă ca o scuipată). Niciodată un prof de rusă nu se purta în halul acesta (schimbasem câteva scoli sovietice, puteam compara). Era o demnitate să vorbești copiilor despre opera lui Cehov, Tolstoi, Turgheniev. Dacă aveam mintea de azi, poate că aș fi întrebat-o mai multe, dar atunci știam doar ce poate știe o elevă: cu un an înainte, în plin delir naționalist, consiliul școlii a hotărât să-i ia cabinetul de limba și literatura rusă. Jos cu portretele lui Lermontov, Pușkin, Dostoievski! Cabinetul eliberat pentru alte necesități. Altarul ei de profesoară distrus, iar ea trimisă să umble prin clase străine să-și predea obiectul. Ba în clasa de chimie, cu tăblița lui Mendeleev pe perete, ba în clasa de fizică, printre cabluri/eprubete, ba în clasa de muncă, printre macrameuri… etc. Nu s-a revoltat deloc. Nicicum. N-a spus un cuvânt în apărarea literaturii pe care a predat-o de o viață. Și cine, mă rog, s-o bage în seamă? A devenit o companie indezirabilă și nici nu încerca să provoace neplăceri cuiva care ar fi zăbovit în compania ei (mereu agreabilă, dar… vremurile).

Mi-o amintesc mereu singură, pe coridoarele școlii. Venea pentru noi, copiii. Noi eram sensul ei.

Dar se temea de noi. De ura și disprețul nostru. Ele creșteau în fiecare zi, ele veneau din centrul Chișinăului, de la părinții noștri, de pe străzi, de după fiecare ușă, fereastră… Doar eminenții se mai rețineau să n-o scuipe cu privirea. Și eu încă mai făceam parte dintre ei. Dar, într-o zi, am trădat-o. Așa cum ne trădau adulții pe noi. În fiecare zi. Profesorii care mai ieri tremurau de admirație în fața ei, abia de se rețineau să nu-i scoată ochii cu bățul steagului tricolor.

Obișnuiam să lucram cu greșelile după dictări. Când a ajuns să comenteze lucrarea mea, am simțit că ceva nu era în regulă. Cu mare delicatețe și efort a deschis gura să-mi semnaleze două greșeli. Eu? Greșeli? În rusă? Nici n-am lăsat-o să-și reia aerul și am replicat cu aroganță:

– Я никогда не делаю ошибок! (nu fac niciodată greșeli)

M-am repezit la ea (lângă prima bancă) să-mi iau lucrarea și să caut cu ochii mei (proprii!) însemnările cu pixul roșu. Efectiv, erau două. Și foarte grave. Mi-am transformat momentan frustrarea într-o ură densă față de tot ce e rusesc, față de tot ce mă umilea cu aceste două greșeli. Să le bag într-un loc cu toată limba rusa și cultura rusă! Așa-i trebuie că a ajuns să umble ca o cerșetoare din cabinet în cabinet! Ha! Măreața limba rusă! Cui trebuiești tu! Ptiu de la etajul doi! (acolo eram) Gata! Prea mult făcusem parte din minoritate. De ce să mai fiu cu dușmanul? Jos limba și literatura rusă!!! Jos cu rușii!

Cineva aruncase în profă cu un bilețel de hârtie. Treizeci de guri au hohotit deloc discret. Profesoara ne-a măsurat cu privirea unui câine prins în colț, dar a desfăcut bilețelul. Eram încă lângă ea și doar eu puteam citi conținutul: Иди на хуй со своим Лермонтовым! (du-te-n pulă cu tot cu Lermontov al tău)

Nu a comentat. S-a uitat doar la mine: vezi, Lilia? Măcar e scris fără greșeli. Deși nu știu cine e autorul.

M–am pomenit brusc între două focuri, în fața unei clase de adolescenți plini de ură. Hliziți, flămânzi, aroganți. Cu cine eram? Cu haita mea? Cu ea?

Ce chip avea profesoara când am lăsat-o singură în clasa goală?

Doar cei care aveau acasă frați și surori mai mici au simțit (poate) toată disperarea din chipul ei.

***

– Bleadi, da spune odata ce era scris în biletul cela? se răsti la mine colega, cu care veneam de la ore. Dacă îmi spui ce era (și tu mă știi, gura mi-e mormânt) îți spun cine e gnida care a scris-o.

Voiam s-o știu și eu. Puteam avea încredere în discreția ei. Era nebună, dar niciodată rea pe gratis.

– Blea, ce kaziol! Să scrii așa ceva unei profe. Coaie! Până mai ieri era zabityi într-un colț, fecior de scriitor, hule, gura nu-i auzeai, dar azi e mare erou, cu bale patriotice, ca tat-so. Și ca tat-mio! Umblă huia pe la Ștefan, strigă jios-sus! Cemodan, vokzal, Rossia! în timp ce maică-mea, ovța proastă, se cară prin Polonia cu bișnița să ne hrănească, doarme prin gări cu barâjile, să facă zloți pentru o bucată de pâine. Nu, stai, care pâine? Lui tat-mio dă-i găluște, nu mănâncă el tartine simple! Tu-l știi, BLEAH. Noroc ca gnida asta trăiește pe la Ciocana nouă, că dacă-l găbjesc prin Ciocana noastră, îl leg cu Tolik de-un copac, pădurici avem destule…

Tocmai treceam pe lângă o pădurice unde deseori dădeam de un nene cu puța goală în tufari. În ziua ceea nu era pe post și l-am regretat amarnic, pentru că se încinsese strașnic colega mea:

– Ya ibu, ya v shoke, ia stai să-mi aprind o țigară că buhnesc…

Și mi-am adus aminte de câte ori mama îmi zicea: Lilia, ce poți avea în comun cu fata asta care nu vine niciodată la bibliotecă? (mama lucra la bibliotecă). Hmm… oare ce-ar fi spus mama după lecția de azi? Mama, care mă învăța mereu că profesorul e al doilea părinte în școală. Uite cum am ajuns! Colega mea, care se exprima necenzurat și fuma pe ascuns în pădurice, e singura care apără profa. Nu eu, eminenta și mândria ei! Cea care citește liber în rusă, în română, în franceză… Nu eu! Ea! tocmai cea care nu merge cu anii la bibliotecă.

– Când mă gândesc că e ultimul ei an de muncă în școală! Tu știi că iese la pensie? Nu știi, blea, că ești novenikaya. Tu-ți închipui, cum e să lucrezi 45 de ani în același cabinet, care e ca și casa ta, iar într-o zi cineva te alungă din el, apoi puțoiii îți scriu idi nahui pe bilețel! Fără greșeli, zici? iopta! Că tot ea i-a învățat!

În fața teatrului Guguță am lăsat să treacă în fața noastră un cortegiu cu miri.

– Am să mă mărit devreme. Și plec nahui din durdomul ista de Chișinău.

– Unde?

– Da măcar la coada vacii. Unde nu umblă gnide cu tricolor și ură în ochi. Și pe maică-mea, proasta, am s-o iau cu mine. Să vedem în cât timp taică-meu, patriotul și naționalistul naibii, o să crape de foame.

ZA-E-BA-LI! Sau cum acolo în româna culturală? Ne fut și ne vor fute, încă mulți ani înainte!

Au trecut 30 de ani.

FB-ul e plin de instrigări la ură, moarte și dispreț (pe motiv de naționalitate), scrise și validate de mulți scriitori și critici din Republica Moldova (folosind războiul ca paravan – fișkă nazistă, apropo).

Oameni care au crescut în biblioteci.

Oameni care educă o nouă generație.

Oameni care, pe de o parte, se declară pro valori europene, iar pe altă parte cultivă intoleranța extremă, violența verbală și ura.

***

Profesoara a murit de mult.

Sper, cu un volumaș de Cehov în brațe.

Nu-mi aduc aminte de numele ei.

Rușinea umple multe gropi comune.

PACE!