Publicat în C'est la vie, Lumi paralele

Carti pentru furnici

Degraba voi face poze prin tari care in 2050 n-o sa mai fie verzi si albastre: sudul Frantei, Spania, Italia, Grecia. Ele vor arde, din cauza temperaturilor ridicate, zic expertii, asa precum arde azi Siberia. Iar in Belgia temperaturile vor fi ca pe insula mamei soacre. Doar ca fara briza marii sub nas. 

-Bunica! vor exclama nepotii, cu mustata si barba carunta. Pozele tale sunt fake! La fel ca si cartile despre Grecia. Lumea pe care o descrii nu exista.  Ea a existat doar la tine in cap.

Da, da, vor raspunde ridurile mele. Am auzit insinuarile astea si de la altii, morti de multa vreme. De la oameni care toata viata au respirat colb de carte, au invatat din carti numai ca sa-i poata invata pe altii dupa cartile lor seci,  iar un asfintit de soare au vazut numai pe ecran alb-negru, din intamplare, la vecini, pentru ca ei nici TV-ul nu privesc, marea lor virtute.  Cum sa se opreasca si sa admire DOAR un asfintit de soare? Cum sa-si exprime incantarea fata de o floare? Nu cumva sa-i creada cineva sentimentali… Cum sa stea linistit in fata marii, fara sa se teama ca cineva va crede ca sta fara treaba? Cum sa-si permita sa se relaxeze?  Kак бы чего не вышло… Niste Belicovi. 

Cine le rasfoieste azi pozele? Cartile? Furnicile. Ca si pe ale mele. 

Eu macar am trait o viata… atat de bogata in care nu vor crede nici macar nepotii.

Regretul meu cel mare va fi ca n-am luptat destul pentru frumusetea care ar fi putut salva lumea. 

 

 

Reclame
Publicat în C'est la vie

Criza de mizantropie

Cand ma acopera o criza de mizantropie, ma inchid, de regula, in casa si fac placinte pana ametesc. Asa am procedat si ieri, dar a venit sotul de la munca si a zis „hai…” Iata cum am ajuns aseara, sub un smochin de 20 de ani, intre doi barbati cu camasi apretate. Mai departe veti auzi des cuvantul-cheie al crizei mele – „detest”.

Detest barbatii in camesi albastre sau albe, cu badge-uri, in costume bine croite, cu barbite ingrijite impecabil, cu unghii limate, cu… Bref, tre’ sa ma bat cu dansul ca sa-mi fac loc la oglinga. Besit!

Exact intre asa barbati de coperta am ajuns aseara. Pentru ca nu puteam sa cer sa-si scoata camasile, de ciuda, am inceput sa impung maslinele verzi din farfurica „Detest, detest…O, ia-nte, o mâță neagra prin tufele de menta, pss, psss”

Detest cand ajung sa vorbesc despre carti, de nevoie, nu din placere. Nu c-un om care deschide o carte in fiecare seara, nu c-un critic sau pseudo-critic literar, nu cu cineva care scrie, chiar si prost, nu cu… hai mai, fie, chiar si un un poet metamodernist. Nu. Aseara am ajuns sa discut despre carti cu un… pilot.

Citește în continuare „Criza de mizantropie”

Publicat în Copilărie sovietică

Cititorul pervers

-Lilia! gemu directoarea, stergandu-mi fruntea de sange, tu doar esti eminenta, mama ta lucreaza in scoala, de ce ?! De ce imi faci probleme chiar tu? Oare nu-mi ajung huliganii si banditii din clasa  X-cea si problemele cu militia? Acum si de eminenti trebuie sa-mi bat capul? Larisa Vladimirovna, cheama odata ambulanta, ca nu se mai opreste sangele! Unde-i Mariachimovna?

-Mama e plecata dupa manuale, am bolborosit sub nas, fara vlaga.

Sangele curgea suvoi. Apa curgea suvoi in chiuveta. Galina Petrovna ma stergea mai mult cu palma, caci in loc de degete avea bile rotunde de carne – amintire de la mama vitrega, care i le topise in foc pentru nu stiu ce boroboata de copil. Pedeapsa mai crunta nu cred ca exista, pe vremuri, pentru o fata, viitoare gospodina. Cum sa cosi, cum sa tai o ceapa? Mana dreapta. Se intrebau multi, o vreme: amu cine s-o ia de nevasta cu asa handicap? Dar s-a gasit un suflet bun care i-a scos ochii o viata intreaga ca a cinstit-o. El a ramas mehanizator pana la moarte, ea a lucrat o viata directoare de scoala. O femeie zdravana si autoritara. Nu  caracter, ci acid sulfuric. La careuri nu vorbea, ci tuna. Strigatul ei se auzea pana la tufarii de langa terenul sportiv, unde se adunau, toti exhibitionistii de la Ciocana. Era modelul de femeie sovietica, devenita puternica din nevoie si mizerie, nu de placere.

Citește în continuare „Cititorul pervers”

Publicat în Recomandare de carte

Tatuaje din cuvinte

Portia-de-lectura

Pe Narine Abgaryan o urmăresc de când își scria primele texte pe blog. E un privilegiu să urmărești un scriitor contemporan, crescând, evoluând, înflorind, chiar sub ochii tăi. Mulți au ajuns departe, în doar câțiva ani. Eu am ales să urmăresc doar pe cei care și-au păstrat intact simțul umorului în timp. Adică cei care continuă să nu se ia prea în serios, nici după ce au devenit scriitori foarte apreciați și căutați prin librării.

Narine Abgaryan a publicat recent câteva volume de proză scurtă, una dintre care a fost premiată. Tot amânam să le caut, căci studiam maeștri clasici, după care îți mai trebuie ceva timp ca să revii la proza contemporană. Când Narine a declarat într-un interviu „Am slăbit cu 10 kilograme cât am scris acele 30 de texte”, mi-am spus că cochetează.

Tocmai ea să slăbească? Păi, Abgaryan e una dintre puținele autoare, după textele căreia îți vine să zburzi desculț pe cărărușă și să urli în gura mare: Viața e frumoasă!!!

Așadar, intrigată, într-o dimineață de iunie, mi-am spălat o mână de cireșe, am oftat dulce, anticipând plăcerea unei noi lecturi și m-am apucat să citesc volumul de proză scurtă «Дальше жить». Mă așteptam la o proză dulce-acrișoară, cu umor tandru și lucid, cu situații tragi-comice, cu personaje pitorești, de o simplitate și omenie rudimentară, după care oftezi duios: Doamne ce oameni caraghioși, dar ce de treabă!

Citește în continuare „Tatuaje din cuvinte”

Publicat în C'est la vie

Matușca și colacii

Umblam azi cu picioarele goale prin fata oglinzii (e cald la noi) si m-am oprit sa-mi cercetez muscatura moldoveneasca, mai jos de pulpa. Mi-au ramas numai doua gamalii, din cumpana trasa pe 6 mai. Nu era sa tin minte ca taman de sfantul Gheorghe m-a muscase dulaul, daca nu era sa fac drumul Soroca-Chisinau langa o matusca, de al carui corp pur ma desparteau doar 6 colaci cat roata de tractor.

Asadar, ziua de 6 mai incepuse excelent! La gara din Soroca, o femeie despletita, in rochie roz si galosi inglodati țipa in gura mare: „Toti is banditi! Toti!” Si eu, asteptand sa se umple masina cu pasageri spre Chisinau, ma gandeam ca nici pe Diogene din butoi nu-l lua nimeni in seama, cand isi striga adevarurile puțind a caine vagabond, cu doua mii si ceva de ani in urma. Adevarurile ies din gura celor care nu au nimic de pierdut. Nici casa, nici masa, nici minte. Asa va fi si peste alte doua mii de ani. Asa va fi de-a pururi. Chiar si dupa ce va seca Nistrul.

Citește în continuare „Matușca și colacii”

Publicat în Despre mine, Interviuri

„Unicul lucru care mă bucură când revin acasă sunt oamenii”

Interviu cu scriitoarea Lilia Calancea, stabilită la Bruxelles

Lilia Calancea a absolvit Facultatea de Limbi Străine a Universităţii Libere Internaționale din Chişinău, Institutul de Înalte Studii Europene şi Internaţionale de la Nisa, Institutul Superior pentru Traducători şi Interpreţi. În 2003 s-a stabilit la Bruxelles. Revine deseori la Chișinău, unde la începutul acestei luni şi-a lansat o nouă carte, „Bocete de nuntă. Schițe și povestiri”, Editura Arc, 2018.

Dragă Lilia, într-un interviu ai menționat că „Bocete de nuntă” este o carte despre viață, despre trăirile ascunse în spatele unor tradiții. În ce circumstanțe ai simțit că se plânge la o nuntă?

La o nuntă nu ai dreptul să plângi și lucrul acesta e știut de toată lumea, or, anume la un astfel de eveniment îți vine cel mai tare să bocești, pentru că în fața ta se schimbă destine.

Numai Dumnezeu ştie ce e în sufletul invitaţilor care joacă, chiuie și glumesc cu paharul de vin în mână. Pe mine lucrul acesta m-a fascinat de mică, pentru că deseori mergeam pe la nunți, ascultam atent forfota, mă băgam acolo unde fotograful nu avea cum să ajungă și descopeream lucruri uimitoare. Adulții îmi păreau stranii. După ușă se ciondăneau și înjurau, iar la masa mirilor, brusc, își schimbau timbrul vocii și rosteau cuvinte mieroase.

Chiar în prima povestire din cartea „Bocete de nuntă”, personajul este un copil uimit să descopere realitatea ascunsă în spatele unei astfel de veselii.

Continuarea o puteți citi AICI