Publicat în C'est la vie, Povestea de vineri

Cutremur de icoane

Edward_Poynter_-_The_Visions_of_Endymion,_1913

Intr-o noapte de vara, ramasa singura acasa – buneii chiuiau la o nunta -, sora tatei dormea linistit si harnic, sforaind pe-o nara, printre perne din pene de gasca. Brusc, in crucea noptii, dinspre casa cea mare se auzi o explozie.

In tacerea casei, plantata intr-o vale adanca de sat, departe de forfota oraseneasca, bubuitura capatase ecouri strasnice. Cazuse, facandu-se tandari, cea mai mare icoana din casa.

In timp ce matusa imi povestea intamplarea, cu sufletul si ochii bulbucati de emotie, doar un gand se zbatea in craniul meu: si daca cadea in capul cuiva? Pentru ca, colac peste potarniche, sub icoana se afla un scaun. Nu-i asa ca-i ridicol sa mori de o icoana ranita?

Uitasem cu totul de spovedania ei pana am ajuns sa fiu martora unei patanii asemanatoare, intr-o biserica din Grecia.

Citește în continuare „Cutremur de icoane”

Anunțuri
Publicat în Autopsia cuplului, C'est la vie

Inegalitate

Scène-érotique-Figure-rouge-430-av.JC-peintre-Shuvalov-DetailCica, intr-o dupa-amiaza senina din eterul vesnic, Zeus si Hera au pornit o cearta pe viata si pe moarte, intrucat nu puteau nicidecum stabili care dintre muritori, barbatii sau femeile, au orgasme mai dense, mai multe si mai cornute. Hera batea cu pumnisorul in nori, strigand ca barbatii. Zeus se opunea din calcai, afirmand ca femeile, fapt ce o scotea si mai mult din balamale pe Hera, caci nu o data il gabjise pe sotul ei in toiul derapajelor extraconjugale, cu torsul vartos, proptit intre coapsele mustoase ale pamantencelor.

Si s-au inteles asa: sa-l aduca in fata lor pe Tiresias, cel care, hoinarind odata prin padure si vazand un cuplu de serpi care tocmai faceau amor, hotari sa-i zadare cu un baston. Drept rasplata fu pe loc transformat in femeie. 7 ani a trait in pielea unei femei, pana isi recapatase chipul de barbat, asadar, era cea mai indicata persoana pentru a fi consultata, in privinta placerilor trupesti.

Tiresias le-a raspuns ca daca ar fi sa judece pe o scara de zece unitati, apoi femeile s-ar alege cu 9, iar barbatii cu una singura.

Adevarul a pocnit in fata zeitatilor ca un bec ars, fapt ce a determinat-o pe Hera furioasa sa-i ia nefericitului lumina ochilor. Zeus, ca sa dreaga un pic fapta nevestii, l-a miluit pe Tiresias cu darul profetiei.

Ce reiese din povestea sus-pomenita?

  1. Nu zadarati serpii care fac amor.
  2. Nu va umflati in pene nici cand zeii coboara sa va consulte pentru a stabili un adevar pamantesc.
  3. Invidiati femeile care au timp sa-si procure orgasme mai puternice decat ale zeitelor.
  4. Cine crede ca stie prea multe, la un moment dat orbeste.
  5. Nici zeii atotputernici n-au fost in stare sa echilibreze lucrurile intre femei si barbati.
Publicat în Copilărie sovietică

Păcate

20171009_100716

Bunica era atât de uscată de necazuri, încât, ca să nu pară o nălucă, purta mai multe fuste. Seara, înainte de culcare, o urmăream cum le scoate, rând pe rând, ca pe mărgele, slobozite de pe cordon: înflorate, colorate, încrețite, obosite. Când termina să le descâlcească, pornea ritualul cu rugăciunea de seară, în timp ce eu îmi uscam tălpile, proaspăt spălate, pe marginea ligheanului de aluminiu și număram muștele de pe bec. Printre bâzâitul lor enervant se strecura, din când în când, câte un Doamne păzește, iartă, izbăvește…

-Fa Lili, îndrăznea uneori mâca, după ce-și lua ochii de la icoană. Spune și tu ceva. Măcar: Mulțumesc, Doamne, pentru pâine, apă și sare.

Crăcănată cum eram, răspundeam în doi peri, cu brațele încrucișate pe piept:

-Iaca amuș.

Mâca slobozea un oftat prelung, care se ridica spre bec și înghițea tot zumzetul muștelor. Știam că aștepta o lămurire și o făceam negreșit, doar ca s-o ațâț:

-De ce să spun minciuni? De ce să zic Doamne, îți mulțumesc pentru pâine, apă și sare, când nu-i drept! Eu am mâncat azi smântână, malină, agude, mere verzi și covrigii din cotruță…

Citește în continuare „Păcate”

Publicat în C'est la vie

Superioritate

Eu nu prea imi lungesc drumurile de Craciun, ca port pe umeri cap nu oala, si stiu care e situatia prin gari, in ajunul sarbatorilor de iarna, dar cand stai prea mult cu nasul in carti, paradoxal, iti pierzi la un moment dat contactul cu realitatea. Si atunci cand capul o ia haisa, locul ii ia buricul, iar buricul meu cauta peripetii.

Mi s-a desteptat ochiul luciditatii doar cand al doilea zbor a fost anulat, chiar in timp ce ma pregateam sa pasesc pragul avionului, si nimeni nu imi mai garanta nimic. Nici macar Lufthansa. Nici al doilea zbor, nici amanare, nici cazare, nici…nici… intr-un musuroi de oameni cu valizele cat carul, cu familii cu cate 3-4-5 puradei, zvarcoleala, tipete si Jingle Bells neobosit.

Cand am inteles ca s-ar putea sa fac 5 ore de drum in picioare, intr-un tren aglomerat de suftele candide ca al meu, mi s-a deschis si al doilea ochi al luciditatii. Iar ochii luciditatii sunt reci.

Intr-un moment dat, in vagon – deja ca o cresa de copii, dar nu cu educatori, care isi stiu meseria, dar parinti care ii lasa de capul lor -, a urcat o femeie cu o fetita de vreo 3 ani si eu nici n-am bagat de seama cum mi-a sarit de pe buze „Doamne, nu mai suport atata copchilaraie”. In urmatorul moment am auzit: „Ne scuzati, va rog”.

Citește în continuare „Superioritate”

Publicat în Copilărie sovietică

Zefir și mandarine

screen_5798495d12d42

Nu mă încumet să afirm că toate mamele sovietice coseau pentru odraslele lor deghizări de Anul Nou, a mea, însă, își petrecea câteva lungi seri de iarnă, cu acul în mână, la becul lui Ilici.

Mama era tânără, harnică, cu imaginație și cu un puternic simț al sacrificiului și al responsabilității. Un noroc pe care fata mea nu l-a avut, dat fiind că eu sunt lenoasă (a se citi emancipată) și trăiesc într-o țară unde sacrificiile materne au devenit demult prejudecăți ridicole. Dacă mai punem la socoteală și aspectul economic, te costă mai puțin să cumperi totul gata și de unică folosință. Generații întregi de aici au crescut pe lucruri strălucitoare, ieftine și numai bune de aruncat a doua zi de revelion. Abia acum se trezește o nouă generație, un nou vlăstar (însuflețit de ecologiștii, din ce în ce mai isterici) care propovăduiește economia și discernământul în apucăturile de consum patologic. Așadar, oricât de incredibil ar părea, oamenii printre care trăiesc acum, se cotilesc încetișor spre mentalitatea pe care o aveau mamele noastre (de voie sau nevoie, prin anii ’70-’80), recunoscută azi ca mentalitate sănătoasă. Orice firicel de ață, petic de pânză, piele, nasture era strâns cu grijă în cutii reutilizate, de Ivasi, și păstrat cu parcimonie în sertărașul bufetului. Iar jucăriile, hainele, mobila și încălțămintea erau duse la reparație de câteva ori, înainte de a fi depuse la gunoiște și numai după ce au fost epuizate toate șansele de recuperare.

Citește în continuare „Zefir și mandarine”

Publicat în schite

Poetul

Bon-écrivain-300x200Agapii Profirovici avea doar o singura fobie. Si ea, ca o fata mare, venea sa-l tulbure, in momentele cele mai neinchpuite.

De nimic nu avea teama Agapii Profirovici mai mult ca de gandul sa nu se aleaga cumva cu un ginere poet. Niste „lodari” pletosi, cu  mainile in buzunare, perora el cu ardoare, dupa o cana de vin, descarcata din butoiul lui. Pletosi, pentru ca n-au bani de frizerie o data in luna si „lodari”, pentru ca mai intai nu se barbieresc in fiecare dimineata, apoi… lasa ca stim noi, ii dai un surub si nu stie ce sa faca cu el…

Ilenuta lui, fata rumena la obraz si la minte, merita mai mult decat unul care nu stie ce sa faca cu un surub.  

Si veni ziua in care badea Agapii uita de surub si chiar se inviora. Pentru ca Ilenuta  ii aduse acasa un Iacub, tuns scurt, barbierit si cu diploma de inginer.

Nunta o jucara in aceeasi toamna, cu acelasi vin din butoiasul langa care isi framanta frica cateva ierni. Ei dar… sa lasam jalea. Totul e in trecut. Caci, ia uite ce bine s-au aranjat toate… Inginer! Pacat ca vor trai in oras, dar daca asa vor copiii… Bine ca Ilenuta are deja de lucru in capitala. Iacub, pana una alta, cauta ceva mai bun, dar lasa ca si-a gasi el ceva, dupa capul lui de inginer…

Noroc de Agapii Profirovici ca traia departe de capul lui Iacub. Caci daca-l zarea peste cateva lunisoare, era sa se otareasca la suflet, ca vinul la caldura.

Mai intai, Iacub isi lasa plete si barba, pentru ca iarna se dovedi cam apriga, apoi, parca din gluma, parca din blestem, se trezea in fiecare dimineata cu rime si nerime in cap. Azi asa, maine asa, poimane nu mai rabda si incepe sa toarne cuvintele intr-un carnetel…

-Numai sa nu te vada tata, ofta Ileana.

Citește în continuare „Poetul”

Publicat în Creatie proprie

Scrisoarea

marea-Luati loc si scrieti, ordona cu voce seaca batrana din camera 6.

Era sigura ca ma voi supune. Asta am si facut. Lucrez de multi ani la azilul de batrani. Stiu bine ca tonul poruncitor nu inseamna decat o deznadejde bine disimulata.

Batrana incepu sa-mi dicteze:

„Bunul meu prieten… va scriu de pe Coasta de Azur, acolo unde ne-am intalnit prima oara, sub cerul pastelat, senin …”

Ridic ochii spre batrana, apoi spre geamul stropit de ploaie, dupa care putea deslusi siluetele triste ale blocurilor. Eram tot atat de aproape de Coasta, ca ursii albi de portocalele din Sicilia.

-Ma scuzati, intervin prudent, dar…

Batrana continua impasibila.

„… si straveziu, ca apa marii. Mai tineti minte albastrul demential care ne ametise mai puternic decat aroma narcisilor pe care ii purtam in plete?… „

Cu cat inaintam in text, cu atat vocea batranei se imblanzea, pe alocuri tremura, se stingea, apoi reinvia.

Am notat numele si adresa pe plic, am impaturit scrisoarea si eram gata sa ies pe usa, cand batrana isi relua totul poruncitor:

-Scrisoarea va ramane aici.

Am lipsit doua saptamaini. Imi luasem o vacanta. La intoarcere, colegii mi-au zis ca batrana din camera 6 a fost mutata la etajul 2. Asta insemna ca avea nevoie de o ingrijire medicala intensa.

Nu am coborat s-o vizitez. Nu ne lega decat o scrisoare falsa. Era o pacienta ca celelalte. Doar ca cele de la etajul meu aveau prioritate.

Citește în continuare „Scrisoarea”