Publicat în Recomandare de carte

Un roman de dragoste pentru o femeie cerebrala

salvador dali, comptes erotiques

Retorica (arta de a vorbi convingator in public) a fost una din disciplinele mele indragite la universitate. Am avut noroc si de o profesoara care-si iubea obiectul, asta insemnand ca la orele ei veneau mai multi studenti decat la alte disciplini optionale.

Eu aveam deja o oarecare experienta in a tine in priza un public (totusi 5 ani de pedagogie, cu stagieri saptamanale in fata a 35 elevi, nu ti-e floare la ureche. Cunosteam bine metodele de a ma face interesanta, alfel riscam sa pierd clasa si sa am probleme cu disciplina), dar ca orice om dornic de a evolua, tinteam un public mai adult, mai dificil si mai greu de convins.

Pastrez si acum acasa, la Bruxelles, cateva discursuri prezentate in fata auditoriului, dintre care unul, cu care am castigat un concurs de oratorie.

Ce inseamna un discurs bun? Strategie, in primul rand. Niste cunostinte psihologice, de logica si filozofie. Si antrenament.

Doamna profesoara nu admitea niciun fel de improvizari. Asta inseamna ca nu esti pregatit. Ca te expui unui risc. Risti sa pierzi publicul. Deci, inadmisibil.

„Improvizatiile sunt bune pentru barfele de la poarta… cu Marioara, Ilenuta si Lilica. Nu in oratorie.”

La orele de retorica ii dadeam bataie cu logica, cu argumentele, cu verbele dure, cu… mintea. Uneori… cu ochi frumosi, dar asta tinea strict de contactul vizual care e crucial in genul asta de comunicare.

Asadar, profesoara noastra, desi cu un umor pitoresc (si asta una din strategiile bine puse la punct) era o fiinta profund cerebrala. Cel putin, pe noi ne-a convins, in repetate randuri de lucrul asta.

Intr-o zi, ma infatisez la decanat, cu registrul subsuoara si, dand de ea, articulez un buna ziua sonor. Isi ridica ochii dintr-o carte si ma priveste mai lung decat de obicei. Eu, ca sa depasesc cumva momentul de jena, intreb intr-o doara: Ce carte cititi?

-Un roman de dragoste. De Danielle Steel. Steaua.

-De dragoste? Ciripesc eu, nedumerita.

Atunci, se apropie de mine, excitata de gandul care ii gadilea deja limba si imi sopteste cu ardoare:

-Ti-o recomand calduros. Ai sa ma pomenesti de bine, mai ales cand ai sa ajungi la scena erotica din piscina…mmm, cu medicul ginecolog…

A fost unicul ei discurs care nu m-a convins. O premiera absoluta, caci reusea sa ma convinga 100 din 100 de cazuri, cu logica ei imbatabila.

Au trecut 20 de ani.

Am cartea in biblioteca de acasa. In franceza si in engleza. O iau in mana de fiecare data cand ma mult la casa noua, dar niciodata n-am fost tentata s-o citesc.

Ma tem?

Da.

De ce?

De adevarurile care nu au nicio logica, dar care guverneaza lumea.

Publicat în povestiri

Pata

94269

Avusem o zi proasta, or tocmai in zile din astea ajung sa simt mai acut lipsa unui om care mi-ar deschide seara usa si mi-ar spune: „De cand te astept, papadie…”

Atat imi trebuie ca sa ma trezesc fericit a doua zi.

Am descuiat usa de la intrare, inhaland aerul statut din antreu. N-are cine aerisi casa cand sunt plecat. Ora 22:05. Nu mi-e foame. Ma trantesc in fotoliu si inchid pleoapele.

Cati oameni am intersectat azi in oras? Cateva sute, cateva mii? Cat as da sa ma inteleg cu o putere superioara,  ca intr-o zi, mergand prin multime, sa pogoare brusc un semn in crestetul unui om, ca sageata de pe google maps si sa-mi zica: „Uite, Maxim, asta e femeia facuta pentru tine. Fugi spre ea, inhat-o de mana, n-o lasa sa plece, n-o lasa sa dispara in multime”. Si atunci, jur ca m-as repezi spre ea si as fura-o, ca Ivan Tzarevich, calare pe lupul sur, din tabloul lui Vasnetzov…

De cate ori n-am adormit cu imaginea asta in minte, cand eram pusti? Bunica avea un covor, cu aceeasi imagine, batut in cuie, chiar langa patul meu….

M-am trezit dimineata, in acelasi fotoliu. O noua zi, o noua cafea, acelasi eu, aceiasi oameni in drum spre birou… ca intr-o padure deasa. Monoton. Padure, Ivan Tzarevici, lupul, bunica…

Deci, am visat-o pe bunica. Mai exact, vocea ei limpede, profunda, cu taceri adanci dupa fiecare cuvant.

„Cand ai sa-ti fumezi azi a zecea tigara, pe terasa din Mirabelle, va trece pe langa tine Ileana Cosanzeana. Vezi sa n-o scapi. Ai s-o recunosti dupa pata de pe obrazul stang.”

Nu vis, ci aiureala… mi-am zis. Si, totusi… am mers la Mirabelle.

Ploua marunt, cu stropi calzi. Pe terasa nu era nimeni. Mi-am aprins tigara si am revazut imaginea de pe covorul copilariei. Un detaliu nou imi rasari in minte. Un mar in floare. Intr-o padure salbatica? Pufnesc pe-o nara. Povesti, povesti… Ce caut eu aici?

Ceva insa ma retinea. Curiozitatea? Speranta, ca floarea marului?

La urma urmei, e vineri dupa amiaza. Nu ma astepta nimeni acasa.

Ploaia deveni mai insistenta. Mai calda. Mai lipicioasa. Umbrelele desfacute ascundeau fetele trecatorilor. Nu mai puteam deslusi nimic.

Chelnerita imi atinse umarul cu degetele. Rosti cu voce moale:

-Domnule, nu doriti sa treceti inauntru? Daca ramaneti pe terasa, riscati sa ajungeti ud leoarca.

Ii privesc obrazul neted si curat:

-Nu. Multumesc. Plec intr-un sfert de ora.

Ploaia neastamparata imi stinse tigara si speranta.

M-am ridicat, aruncand o ultima privire spre terasa: Nu mai calc pe aici. Niciodata.

O melancolie enervanta umbla la coardele sufletului meu. „Doar un cretin ca mine mai poate crede in vise cu bunici…”

***

-Hélène, cum a fost azi? Ati avut clienti?

-Cand ploua toata ziua, nu prea avem, raspunse fata cu ochii in oglinda. Am avut unul la terasa, apoi a plecat si el.

Isi cerceta minutios fiecare centimetru de piele in oglinda. Era incantata de ceea ce vedea:

-Auzi, Eveline? E fantastic fondul tau de ten. Am sa-mi iau si eu unul.

Imbiba cu apa de roze o discheta de bumbac. O trase peste obraz.

In urma ei rasari o pata.

Publicat în Autopsia cuplului

Despre sex si maritat

3220475_a153d426

Cand eram mai verde la minte, mai ascultatoare (doar in Duminica Pastelui, nu va speriati) si mai prostuta, ma intriga strasnic un lucru. Ori de cate ori vreo domnisoara din anturajul meu avea o problema de sanatate, mai ales, una legata de aparatul reproductiv (ginecologie), toti medicii, toate matusile (de pe mama si de pe tata), toate verisoarele si toate vecinele emiteau un verdict unanim (doar in problema asta, in rest toate aveau sfaturi tarcate si diferite): Fata trebuie de maritat! Caci doar atunci si numai atunci, dispar durerile de cap, de burta, de spate, de tiroida, de ovare, si pourquoi pas, de diabet. Chestiunea e ca… in momentrul pronuntatii tratamentului, mie imi parea ca ele se priveau oarecum ciudat si cu fina aluzie in ochi. Odata, cand m-a vazut matusa Larisa ca n-am inteles, dar ma scremeam sa pricep, mi-a spus raspicat, verde si ruseste: Lilia, mujik nujen, cito tut ne poneatnogo?

Tio’ Larisa era femeia care nu se ferea de cuvinte. Putea sa ti-o tranteasca cu elocinta: Gde, gde? V pizde!

Larisa Alexeievna, matusa mea si verisoara mamei, era medic, sef-ginecolog la consultatia de femei de la Ciocana. Va dati seama ca o astfel de femeie, care consulta zilnic zeci de paciente, n-o sa-ti vorbeasca in termeni de putulica-floricica. La inmormantare, a plans un cartier intreg langa sicriul ei. De regula, anume femeile cinice se bucura de mare succes printre cele romantice. Mi-e dor de ea…

Pe scurt, Larisa Alexeievna a avut o influenta neortodoxa asupra mea, fara sa-si dea seama. De la 14 ani am inceput sa cumpar gazete pornografice, de la un chiosc mai dosit de pe strada uzinelor. Ma inchideam in baie, ca sa nu ma prinda ai mei (desi m-au prins) ca sa studiez cu o curiozitate stiintifica psihologia sexuala, cu toate devierile ei. Adica, cand fetele de seama mea plangeau asupra cartii „Cantatoarele din maracini” eu stateam cu lupa asupra… lucrurilor interzise in postul cel mare, dar recomandate harnic si vartos domnisoarelor bolnavicioase.

Asa cum eu sunt, pana intr-un moment anume, o femeie cerebrala, cu cat inaintam in studiu, cu atat cautam resurse si mai credibile. Eu trebuia sa inteleg ce are maritatul cu bolile. Cu ce poate lecui un barbat o femeie? Ca daca ma uitam la toate femeile maritate si barbatii lor… zau, ma apuca sughitul de ras. Dar eu o credeam pe Larisa Alexeievna pe cuvant. Ea era ca un mic licurici intre muste. Un mic licar, care se naste dintr-o taina. O taina care trebuie descoperita.

Acum peste ani, cand femeile vorbesc deschis despre multe lucruri, chiar si in postul cel mare, eu totusi ma tem, ca treaba cu maritatul pe post de tratament mai functioneaza.

Paradoxul si ridicolul e ca intr-adevar da rezultate remarcabile. Caci dupa ce apar copiii, femeia maritata nu are timp nici sa-si spele dintii, nu doar sa se mai gandeasca ca o dor ovarele, spatele, capul…. Nu mai simte nimic. Nu-i asa ca medici au avut dreptate? Si matusile, si verisoarele… Brusc, i-au trecut toate bolile. Unicul ei fantasm e sa doarma macar 6 ore snur. Eficace, maritatul asta, deci.

Iese ca l-ai cautat pe naiba si ai dat de tat-su, cand, de fapt, vorba matusii mele ginecolog „tebe prosto nujen mujik”. Nu maritat, ci sex bun, fato! Sexul fiind unicul proces in care femeia simte ca cineva se ocupa de ea, in mod exclusiv. Ii atrage atentia, ii face complimente, o mangaie, o miroase, o tine in brate, o pretuieste, are nevoie de ea. Daca o mai aduce si la extaz… norocul ei.

Pare atat de simplu… la prima vedere.

Caci de la a doua, viata arata ca e mult mai usor sa te mariti de trei ori, decat sa dai de un amant bun.

Publicat în Uncategorized

Valentin

wcav16

Prima oara am dat ochii cu el cand am iesit de sub masa. Aveam vreo 5 ani si stateam deseori ascunsa sub masa, langa ligheanele de papanasi cu nuci ale babei Nataska. Ascultam forfota din casa lui nanu Fedea si impleteam cosite din ciucurii fetei de masa de un rosu cardinal, intinse pana la pamant. Imi placea sa stau acolo ascunsa ca in culisele unei scene, ascultand glasurile noi din casa, care se perindau neincetat, caci altfel traiau oamenii in copilaria mea. Isi faceau vizite de dimineata pana seara tarziu. Si deseori ajungeam sa ma joc singura cu mine de-a „a cui e vocea?”

Valentin vorbea putin. Asadar, s-a aflat mult in aceeasi camera cu mine, fara ca eu sa-l banuiesc. Numai cand varul meu, Iura (de la Gagarin, fireste) il intreba ceva si el raspunse „da, multumesc”, eu m-am oprit brusc din impletitul ciucurilor si mi-am scos cretii de sub masa. Si atunci privirile noastre s-au intalnit intr-o mirare reciproca. El mi-a zambit tandru. Eu, nu. Apoi mi-a zambit rusinos, de parca-si cerea scuze. Abia atunci, i-am raspuns la zambetul lui tandru.

Noi n-am vorbit aproape deloc, dar am comunicat mult. Atat de intens a fost contactul nostru ca peste vreo zece ani, cand ne-am revazut, am tresarit de placere.

Pentru ca un om te poate da in scranciob 5 minute si dupa asta nu-l mai uiti toata viata.

Daca va inchipuiti o scena gen: o fetita de 5 ani striga bucurioasa din scranciob, „mai tare!”, „mai sus!” unui adolescent de 15 ani care moare de ras si continua s-o impinga, pana cand o baga in boale de frica, gresiti.

Valentin ma dadea huta in tacere. Nu avea nevoie de indemnurile mele ca sa ma legene exact dupa pofta mea. El simtea cand mi-era frica, el simtea cand voiam sa zbor… Iar cand surprindea un zambet satisfacut pe fata mea, ma invaluia intr-un soi de tandrete, pe care o gustam pentru prima oara din partea unui baiat.

Ne-am revazut peste zece ani. A doua si ultima oara. El era casatorit, eu eram adolescenta. Si din nou, n-am schimbat o vorba, doar o privire, pe care n-am sustinut-o pana la capat. Intrasem in varsta cand cobori ochii cand te priveste un barbat tulburator de frumos. Soiul cela de rusine pudica pe care o simti cand iti dai seama ca barbatul care-ti place neingaduit de mult, te dadea candva huta…

In luna februarie incepusem romanul „O noapte de mai pe malul Nistrului” in care eroul principal se numeste Valentin…

Vara am mers in Moldova. Am fost nanasica, deci am avut ocazia sa-mi revad neamurile. Intr-un moment al ceremoniei, ies din sala afara sa-mi trag sufletul, intr-un peisaj absolut incantator, cu lebede, salcii plangatoare, cupluri imbracate festiv, copii zbantuiti, finul meu, de trei ani, cu o coronita alba pe-o ureche, ciordita de la fete si alergand dupa alte fete… Am zambit multumita… „Imbatranesc… nanasica, finuti… ce repede trec anii”.

O zaresc pe verisoara mea, Valentina, asezata pe o banca, vorbind la telefon, si… imi aduc aminte de Valentin. Imi dau seama ca Valea e unica care imi poate spune cate ceva despre el.

Astept sa-si termine apelul, ma apropii si o intreb fara preludiu:

-Ce mai face varul tau, Valentin?

Ma priveste ciudat. Tace ciudat. Apoi imi face semn cu mana spre banca, ca sa ma asez:

-Valentin s-a spanzurat. In februarie.

 

 

Publicat în Uncategorized

Soacra mare

nicolae-vermont-tarancuta-cu-broboada

Ghinionul sau norocul meu a fost ca ambele mele bunici si-au nascut ultimul copil odata cu primul nepot. Uite asa, fiind printre ultimii nepoti, m-am ales cu o matusica cu doar 6 ani mai rasarita la minte ca mine, desi in tinerete diferenta asta nu se socoate. Plimbam cu succes piticii dintr-un cap in altul, cu doba si lautari, si cred ca va dati seama deja ca un capitol frumusel din copilaria mea inglobeaza peripetii cu matusa mea Marcica – sora tatei.

Marcica pana azi pastreaza silueta de fetiscana zglobie, sanatoasa, cu bujori in obrajori si vaca in ograda (adica hranita bine cu produse biologice: lapte, smantana, unt, branza, chisleag, papanasi, clatite, cozonac…). Spre deosebire de dansa, eu eram copila de oras fara vaca, in consecinta, mai palida la fata, mai amarata si mai serioasa (complexul eminentei). Marcica – raza de lumina. De-i frig, de ninge, ea rasare si lumineaza. Viata-i hram neincetat pentru ea si chiar acum cand scriu imi rasuna in cap hohotul ei rasunator. Eu mai potolita oleaca, ca un nour gata sa arunce umbra peste tot ce-i iese in cale (si daca ma lasi sa mocnesc prea mult, iti gasesc paduchi si in barba lui Mos Jerila). Mai pe scurt, desi aveam structuri diferite, ne completam de minune si nu un singur ulcior de chisleag am baut impreuna, molfaind paine coapta si punand la cale kilometri de peripetii. Si iaca asa am ajuns noi sa fetim impreuna (vorba mamei), adica cand fetele mari merg la hora, se invartesc in dans cu flacaii, au secrete (da el? da tu? da cum voi impreuna?), schimba papucii, fustele…  

Ne-am pomenit noi intr-o sambata cu Marcica, la un hram dintr-un sat de prin raionul Straseni. Veselie, muzica, Zinaida Julea, chioate, Perinita. Si nu stiu cum se face ca prea repede se terminase hramul si muzica in satul cela, iar pe la 2 noaptea am ramas amandoua, ca doua pupaze, in drum. In mod normal, un hram tine pana dimineata, 4-5, iar la 5:30 rasare primul autobuz in statie care scoate oamenii din sat, dar…

Citește în continuare „Soacra mare”

Publicat în Uncategorized

Ca sa ai noroc la oameni trebuie sa stii sa faci un lucru

dirty_dancing

UNUL SINGUR, dar foarte bine.

Exista un evantai de lucruri incantatoare pe care le putem face, fara a avea studii. E nevoie doar de interes si pasiune. Ideal, daca e un vis ravnit. Visele noastre, cele mai nebune, de regula, nu cer studii profunde. In schimb, cer suflet, creativitate si curaj. Autodidactii deseori ajung mai departe decat expertii. E plina lumea de exemple fantastice. Asadar, cand faci un lucru din placere si din suflet, cu anii, ajungi indemanatic si degajat, iar asta incepe sa lucreze in favoarea ta. Inevitabil te apropie de oameni.

Un om pasionat de ceea ce face ajunge sa seduca fara sa-si dea seama. Un om in procesul creatiei e o priveliste incantatoare. El lumineaza, el atrage priviri, el ii inspira pe altii.

Asadar, daca stiti sa faceti un singur lucru, dar bine, va mariti sansele sa intalniti oameni de treaba.

Daca ati visat mereu sa scrieti, sa cantati, sa dansati, sa vorbiti in public, sa desenati, sa faceti filme, sa recitati, sa fotografiati, sa decorati, sa… sa… faceti-o. Macar o data pe saptamana. Dupa o jumatate de an, veti culege deja primele roade.

Noi atragem oameni (cu intentii bune) numai cand facem ceva ce ne place cu adevarat. Ceva in care ne regasim. Atunci devenim autentici si sinceri (poate chiar vulnerabili). In arta nu poti trisa, nu poti simula. Adica poti, dar nu pe mult timp.

In fiecare marti dansez kizomba cu barbati care :

  1. Inca nu stiu sa danseze.
  2. Stiu sa danseze minunat.

In bratele primilor ma simt luzerita, jalnica, neindemanatica, jenata, imi vine sa las totul balta si sa declar descurajata : „Bai, nu-i de mine !”

In bratele celor din a doua categorie eu ma transform pe loc. Ma simt regina ! Abila, gratioasa, frumoasa, demna de admiratie, eleganta si MAI VREAU, eu vreau sa invat, sa ma ameliorez, sa evoluez, sa merg inainte… sa ating stele si luceferi !

Fiti buni macar intr-un singur lucru.

Faceti-i pe oameni sa se simta confortabil langa voi, sa iasa insufletiti din bratele voastre, sa redescopere pofta de viata !

Si oamenii o sa va caute.