Publicat în Copilărie sovietică

Baba Șura

Când Raisa Konstantinovna ne-a anunțat că vom scrie o compunere, noi nu ne-am încrețit ca la lecția de limbă moldovenească. În cabinetul cu Lermontov și Tolstoi pe pereți, noi iubeam totul. Nu lecții, teatru!
Așadar, ne-am bucurat, ca pentru un nou joc, așteptând să ne anunțe titlul. „Ce visezi să devii când vei crește mare?” Zece minute ne-a pregătit însuflețit, ca pentru orice scriere. Plan, vocabular, întrebări, imagini. Când să dea startul, nu știu ce o apucă, poate frica că toți vom scrie că vrem în cosmos și ne întrebă pe neașteptate:
– Dar baba Șura ce meserie practică?
– Уборщицаааааа!
Bravo, zice. Să nu uităm că există și meserii de care se vorbește mai puțin, dar care sunt la fel de nobile. Și dăi bătaie despre cât de importantă e meseria de dereticătoare, în stilul proletar, munca îl slăvește pe om. „Vă închipuiți dacă baba Șura n-ar spăla cu teul în urma noastră, copii? În ce porcărie de școală am fi petrecut ziua”.
Nu, noi nu ne închipuiam. Ne era de ajuns cât spălam pe rând clasa, după ore. Baba Șura spăla doar coridoarele. Raisa Konstantinovna simți nehotărârea noastră și începu să ne cânte mai cu foc despre importanța muncii fizice, trecând într-o extremă nouă: „Munca te face liber! Ați înțeles, copii!! Daaaaa! Hai la muncă!”
Lecția s-a terminat. Raisa Konstantinovna a adunat caietele și a plecat cu autobuzul 12, acasă.
Seara, după primele cinci compuneri verificate, a întins mâna după primul validol. După zece caiete, mâna tremura după al doilea validol. Iar după ce a citit în compunerea celui mai bun elev (care știam toți că dorea să devină căpitan de curse lungi) cum își schimbase ferm visul cu Marea Baltică pe o căldare cu zoi, Raisa Konstantinovna a înțeles că îndoise bățul prea tare. Visele elevilor sovietici din clasa a 5-a A se înecaseră toate în căldarea babei Șura.

Citește în continuare „Baba Șura”

Publicat în Copilărie sovietică

Gardul

Am prins vremea când nunțile din satul tatei s-au mutat la cafenea. Bucuria copiilor! Acum, zbenguindu-te, puteai să-ți spargi fruntea ca cei mari, de o coloană de ghips, nu ca cei mici, de un par de cort, înfășat în prosop brodat. Aveai loc destul unde să te calicești: scări de beton până în subsol, scările de afară pe care urcau nuntașii până la etajul doi, scena muzicanților și coloanele, evident, cu baloane.
 
Mama nu-și făcea griji pentru mine. Eu nu umblam cu hurta. Când se întâmpla să mă zărească cu cineva, se apuca de inimă. Știa că, maximum peste o oră, un urlet de copil va alerga spre ea cu mâinile întinse: Tio Marinaaaaaa, da Lilia matale…!!!
 
Băiețel/fetiță? Ce contează, dacă nu înțelege când îi spui: nu vreau să mă joc cu tine. Nici a doua oară nu înțelege: Fugi, mai/fa, în treburile tale, lasă-mă în pace! A treia oara îl/o îmbrânceam voinic într-un stâlp cu baloane. Stâlpi, după cum am spus, în cafenea erau destui.
 
Nu eram agresivă, doar un copil sincer și autosuficient. Zghihuitului îi prefeream contemplarea și cercetarea. Numai de codiță nu aveam nevoie pentru asta. Mama știa cum stau cărțile. Dar ce putea să facă? Să-mi scrie pe frunte: nu va legați cu copilul meu, că o să pățiți? Și-a dat iute seama de crucea ei. Toată viața a consolat oameni care aveau mari așteptări de la mine.
 
Cu adulții era mai ușor. Pur și simplu nu mă luau în seamă. Cine și ce ar avea cu un copil ronțăind cuminte o bomboană lângă un stâlp, sub masă, în subsol, lângă țambal? Când nimeream peste o încăierare de cuscre între oalele de găluște… oooooh, numai să reușești să te ascunzi sub masă și să asculți, asculți… toate minciunelele, înjurăturile, bârfâșoarele… mai dulci ca hrusticile presărate cu zahar tos.
Iată unde era locușorul meu. Stihia mea.
 
Când îi trebuiam mamei, era de ajuns să-mi urmărească parcursul după bomboanele lipsă din vaze. Unde lipseau griliajele, pe acolo trecuse Lilia (de la zece ani, după vișina în spirt).
Uneori singură apăream sub fusta ei. Intram sub mesele luuuungi, ca în labirint. Se întâmpla să-i încurc sandalele cu ale altei mame (încălțăminte sovietică identică la milioane de femei). Ridicam fața de masă de lângă genunchi și strigam gâfâind:
– Mama, o stopcă de Buratino!
– AAAAAAAAAi, striga femeia. A cui copkilul ista?
Și mama știa din nou în care capăt al nunții se afla Lilia ei.
După miezul nopții îmi anunțam părinții că merg la culcare. Aveam două opțiuni. Lângă cafenea își înălțaseră casele un unchi și o mătușă. La poartă un dejurnyi: vreun copil din mahala sau verișor de-a paisprezecelea:
– De-a cui ești?
– Eu-s Lilia lui Pantiușa.
– Care Pantiușa, că la noi jumate de sat…
– Lilia lui Pantiușa a lui Valentina lui Stepan din deal…
– Hai treci! Numai ie seama să nu calci pe cineva. Și nu cumva să aprinzi lumina! Că numai a adormit copkilul cela… o urlat după mă-sa pân-amu…

Citește în continuare „Gardul”

Publicat în Copilărie sovietică

Lapte

Eu cu Olejka trăiam în același cămin, aveam aceeași vârstă și o mamă care alăptează. Mai aveam o zăbavă comună: să urmărim procesul de alăptare. Ba la una. Ba la alta.
Mama mea era tinerică și sfioasă. Sfânta Marie de pe icoană, nu mai puțin. Toți știu că alăptează, dar cine a văzut-o? O pândeam, împreună cu Olejka, ca să nimerim exact… Ne ajuta, ce-i drept, și sora-mea cu oaaa-oaaaaul ei strident și ultimativ. Așa că noi, după semnalul ei, repejor ne strecuram în casa și ne așezam drept în fața mamei.
-Da ce… astăiana… murmura jenată mama, poate vă duceți la joacă?
-Nu, o amenințam eu. Noi vrem să vedem cum sor-mea mănâncă.
Spectacolul era demn de un film cu regizor care a studiat atent biografia lui Dostoievski. Când eroul se zbate în agonie și când, pentru ultima oară, îi revin în mintea răcită cu fiecare minut, cele mai sfinte clipe din copilărie: o dimineață de mai, o fereastră deschisă, o perdea în adiere, o cameră ce miroase a lapte matern…
Pe scurt, v-am descris agonia mea.
Camera în care mama o alăpta pe sor-mea (cel mai durduliu copil de pe scară, de mai mare dragul, ptiu de trei ori, plesnind de sănătate) era inundată de un soare sănătos și un aer proaspăt cu adieri de lapte. Pentru că mama era curățică, răbdătoare, cu lapte gras și abundent, ne pomeneam cu rând la ușă. Veneau prunci flămânzi de prin toată mahalaua și atunci auzeam:
-Hai te rog, Marie…
Mama nu refuza niciun prunc, fapt cu care mă irita cumplit. Eu apăram, la urma urmei, interesele sor-mii. Laptele era al nostru! De ce trebuia să-l dăm, în stânga și în dreapta? Ce e cu generozitatea asta nelalocul ei? Eu atunci nu știam că laptele matern, ca și dragostea, se înmulțește când îl împarți. Așa că mama puțin știa din gândurile rele, cuibărite în căpșorul meu cârlionțat și neliniștit. Până azi mă întreb: oare pe unde-s surorile și frații de lapte ai surorii mele. Adică, și ai mei.

Citește în continuare „Lapte”

Publicat în Copilărie sovietică

Lupoaică

În familia mea de femei-mielușele (numai bune de țesut covoare și crescut copii) trebuia să apară și o lupoaică. Adică una care să le arate cât de proaste sunt că se sacrifică, de dimineață până seara, pe când viața e una și trebuie trăită. Lupoaica se numea Kiokika (accent pe silaba din mijloc), era sora bunicii și a trăit cum a poftit: măritat, divorțat, lăsat copiii, iar măritat, chiuit, schimbat case, rochii de mătase…
Dar, vai, ce surpriză peste ani! Știați că și lupoaicele îmbătrânesc?
Li se umflă picioarele (bărbații caută de acum gambe de lupoaice mai tinerele), le slăbesc ochii lucizi (se umplu de puroi), cine să le însoțească la obornă sau să le schimbe pampersul? Kiokika și-a găsit mielușica perfectă, fiică-sa, părăsită în tinerețe după primul divorț (bunică mea, Panaghița, altă mielușică, a cules-o din drum plângând, și a crescut-o , văduvă fiind, lângă alți opt copii ai săi).
Când o lupoaică din familie slăbește și apune, apare una mai tânără. Așa e legea, așa e natura.
Asa că, atunci când Kiokika a cerut să mă vadă (în camera ei, cu ușa închisă) mare nevoie a stârnit în familie. Kiokika avea caracter greu, autoritar și spurcat (vorba unei mielușele mai îndrăznețe), devenit și mai insuportabil de când îl sprijinea în cârjă. Te nimicea cu o privire, nici nu se mai ostenea să-și deschidă gura. Așadar, nu puteai ghici ce va ieși dintr-o întâlnire cu un copil care nu știa să-și țină limba, nici dacă îl amenințai cu înfometarea.
Cât despre copil (alias, eu), care deja încâlcise multe ițe în calea vieții sale, forfota mă lăsa aaabsolut rece, în afară de ciupercile marinate a lui nana Valea, adică taman în casa în care mă aștepta Kiokika. Vă spun sincer, m-am dus să hălesc o farfurie de ciuperci, culese de nanu Vasea și marinate de nana Valea.
Nana mă hrăni și mă corcoli, așa cum numai o mielușică cu pestelcă înflorată poate face. Hai Lilicika, papă, hai Lilicika, nu te rușina. Și numai să-i spun bodaproste pentru masă/rămâi gazdă sănătoasă și să mă car la casa cui mă avea, nana Valea, mai să plângă în prag:
– Ce-i? zic.
– D-ap la Kiokika nu intri?

Citește în continuare „Lupoaică”

Publicat în C'est la vie, Despre mine

Răzbunare

Să fii unicul flăcău printre 27 de studente, în grupa cu nr. 13, de dimineața până la amiază, nu ți-e foaie verde, dar ceapă arsă.
 
Cei care își închipuie fantasma dată, pe cinci minute, înainte de culcare, habar n-au pe ce lume trăiesc. Am avut și noi la colegiu un martir, iar numele lui era Tudor. Genul de bărbat care a cunoscut hărțuirea înaintea oricărei femei. Din păcate, nu era Alioșa din Frații Karamazov, ci unul de rând. Una-două roșea și lăsa ochii în parchetul Colegiului Pedagogic A. Mateevici din Chișinău. Și pentru că nu eram doar 27 zeițe pe coridoare…
 
Cum era de așteptat, chiar din primele zile fusese luat sub aripa celei mai ispititoare studente din grupă. Eram noi toate una mai frumoasă ca alta (ați văzut fete urâte la 17 ani? în Moldova?), dar martirii nu sunt pe gustul tuturor. Din partea celorlalte fete se alegea mai degrabă cu o sfârla sau o vorbă ca o sfârlă. Știți, strigăturile în horă, care te fac de râs în fața lumii, dacă nu te duce mintea să răspunzi prompt și iute la ele. Săgeți pe care numai tinerețea le poate slobozi, pentru a întărâta și mai dihai sângele. Dar Tudor roșea… de asta îl luase Daniela, sub aripa, păzindu-l de săgețile otrăvite ale fecioarelor.
 
Drept că nici ea nu-l lăsa chiar să se relaxeze de tot și, într-o zi, la lecția de educație fizică, când ne adunam toate în sala sportivă, cu trupurile noastre tinere și zvelte, gata de tot soiul de eforturi fizice, îl luase de o parte și îi șopti ceva lângă obraz. Noi în timpul ăsta ne încălzeam mușchii, fiecare în spațiul ei. Care se gândea la flăcăi, care la flori, care la rochie de mireasă… Eu mă gândeam la Otto Eduard Leopold von Bismarck. Aveam amândoi aceeași înălțime – 162 cm. Căutam cu privirea prin preajmă vreo colegă cu 2 cm mai măricică, ca să-mi închipui cum arăta Iosif Vissarionovici Djugașvili pe viu. Și chiar atunci aud: Calancea!
 
Lângă intrare mă priveau: Daniela, Tudor și încă câteva fete. Ce-i? strig de departe. Ia vino încoa! îmi strigă Daniela (nu o taguiesc, că mai încolo începe o spovedanie cu detalii picante).
– Ia mai spune o dată, Tudor, ce-ai zis?
Stă foc rosu în fața mea. Tace. Celelate mor de râs.
Pe scurt: Daniela l-a pus să ne privească atent, cât ne încălzim și să spună care corp ar alege dintre toate?
– Îți închipui, Calancea, pe tine te-a ales.
Dau din umeri. Și? Ce vreți de la mine? Celelalte mă susțin. Da chiar că. Calancea are doi, ce-i mai trebuiește și Tudor?
 

Citește în continuare „Răzbunare”