Publicat în Cimitirul albastru

Cimitirul albastru 4. Vasea

71
Fragment La Primavera, Botticelli

Sfârșitul lui tragic s-a tras de la un kilogram de pătlăgele, crescute chiar de el, în sera lui (noi ziceam tepliță, pe vremuri). Eu, în schimb, aveam amintiri spumoase în teplița lui, din simplu motiv că mama avea obiceiul să mă scalde acolo, printre pătlăgele, când veneam la mâca în vacanța și era încă răcoare afară. Așa că îmi stă și acum în nas mirosul intens de pământ umed și cald, de răsadul de pătlăgică și de bule parfumate de la șamponul pentru copii Crea-crea.

Dar să ne întoarcem la flăcăul care avea grijă de teplița în care creșteau cele mai dulci și cărnoase roșii din mahala și pe care le ducea la Soroca, la piață, cu bicicleta.

Nu mai era chiar tinerel și nici nu prea se gândea la fete, căci tocmai trecuse printr-o nuntă destrămată și-i ieșise pe ochi toată socoteala. În plină zi de cununie, brusc, fu parcă înțepat de un bondar drept de fund. Îi lăsă pe toți în fața altarului și fugi la Nistru să se înece. Scurt, clar și convingător pentru toți nuntașii, care alergau din urma lui cu lumânările, prosoapele și icoana, ca să-l scoată, pe prost, din păcat. Mireasa plângea de se hurducau toate florile din coroniță, nănașa se crucea, nănașul îl trăgea din apă.

-Nu mă-nsor și gata! Mă-nec! Striga mirele, fără 5 minute cununat.

-D-apoi cine te-a pus cu de-a sila, măi nebunule?

Citește în continuare „Cimitirul albastru 4. Vasea”

Reclame
Publicat în Cimitirul albastru

Cimitirul albastru 3. Sofia

b1cbd0657f6efa1b084803d8fc30a557--concha-manuel

Când mâca Panaghița era încă vie, eu plecam în sat încă din joia Paștelui. Autobuzul spre Soroca pornea la 5 dimineața, din Chișinău. Și asta era unica dimineață în care mă trezeam fără deșteptător și fără părinți, căci numai gândul că până la amiază voi vedea Nistrul mă făcea să părăsesc fără regret așternutul cald. La gară, cumpăram repejor un Bounty sau Mars și mă cuibăream lângă o fereastră, de dorit în partea stângă a Ikarusului, ca să nu ratez cumva priveliștea de lângă podul lui Bechir.

Până ajungeam să intru pe poarta mâcăi, în mahala cea mai apropiată de Nistru (de la unele case puteai pescui chiar de pe prag), eram deja pătrunsă toată de o liniște, pe care numai în sat o poți găsi. Într-un sat de pe malul Nistrului. Pentru că și liniștele sătești sunt diferite după consistență. Iar stația terminus ai acestei liniști era casa mare a mâcăi, încremenită într-un miros de covrigei și busuioc. Lăsam geanta jos și mă apucam îndată să scot țolurile din casă.

-Ce-i cu tine, fată hai, mai trage-ți sufletul, poate mănânci ceva?

-Nu vreu, mâca.

Citește în continuare „Cimitirul albastru 3. Sofia”

Publicat în Cimitirul albastru

Cimitirul albastru 2. Fevronia și Panaghița

Hans Zatzkas
Hans Zatzkas, Charming the animals

Străbunica Natalia, din Cosăuți, născuse doar două fete. Soarele și Luna. Cerul și Pământul. Nu găseai în tot satul surori mai diferite decât Fevronia și Panaghița. Puteai jura că vorba cum ți-e caracterul așa ți-e și soarta, se născuse odată cu ele.

Povestea începu chiar din ziua botezului. Sau mai bine zis cu numele lor de botez. Nu cred să fi știut străbunica vreo vorbă în greacă, dar să-i fi spus cineva, tot nu era să creadă cât de bine nimerise cu alegerea numelor pentru fete.

Prima fată, bunica mea, a fost numită Panaghița, ceea ce în greacă înseamnă cea mai mare peste toate sfintele, Sfânta sfintelor. Comit o paranteză ca să mai fac o precizare. Mama soacra (a mea, din Grecia) tare s-a mirat să afle că în Moldova unele femei poartă acest prenume, căci în Grecia (cel puțin pe insula Chios) acest prenume se întâlnește doar în biserică și e atribuit Fecioarei Maria. Nici într-un caz creștinelor de rând. Dar străbunica mea n-avea de unde să știe lucrurile astea și așa m-am pomenit eu cu o mâcă Panaghiță. Cuminte, firavă, slabă, obijduită de cei mai puternici, fricoasă, blajină și veșnic cu ochii în lacrimi. Dacă înainte de tot șiragul de epitete veți pune un PREA, chiar și asta va fi puțin.

A doua și ultima fată, a fost numita Fevronia, varianta slavă, provenită din numele grecesc Eufrosinia, ce însemna bucuria lăuntrică și poftă de viață. Și eu n-am întâlnit în viața mea o femeie mai liberă, mai capricioasă și mai impermeabilă față de gura lumii, decât sora mâcăi. A făcut în viață numai ce a poftit. Iar lucrul ăsta nu și-l putea permite chiar orice boț de femeie, mai ales, în vremurile sovietice. A fost un tipaj gen Faina Ranevskaya, doar că s-a măritat de câte ori a poftit, a făcut copii cu cine a poftit și nu a depins ABSOLUT de nimeni.

Citește în continuare „Cimitirul albastru 2. Fevronia și Panaghița”

Publicat în Cimitirul albastru, Copilărie sovietică

Cimitirul albastru 1. Clava

1

Cuptorul mâcăi era tapetat cu afișe de filme sovietice. Asta pentru că sora mai mare a mamei, tio’ Clava, lucra la club și proiecta filme, în fiecare sâmbătă.

În toiul verii și al vacanței, cuptorul era al meu, cu tot cu afișele sale și cu mirosul lor special de tipografie, pe care, dacă l-aș adulmeca acum, aș izbucni în plâns. Aromele copilăriei mele de pe Nistru cunosc cele mai scurte cărărușe către inima mea.

Pe atunci încă nu știam că pereții cuptorului formau anticamera culturii mele generale. Încă nu știam că mulți actori de pe afișe, care-mi păreau de-a dreptul caraghioși în desenele celea sărace în culori, au ridicat premii internaționale, printre care și Oscarul. Că veni vorba de cultură, curios îmi pare că într-o casă bătrânească, de pe malul Nistrului, pe lângă icoane, se mai găsea și câte o reproducere de-a lui Vasnețov, încadrată în ramă grea, de lemn. Și pentru că era spânzurată chiar pe peretele din fața bufetului, orice farfurie de borș era mâncată cu ochii înfipți în destinul tragic al Alionușkăi. Iar mai jos, prinse în piuneze, se perindau, rând pe rând, destine muzicale, în frunte cu ABBA…

Citește în continuare „Cimitirul albastru 1. Clava”

Publicat în roman

Nimfele si furculitele

DSC_0407

Mama soacra are multe lucrari brodate in casa. Atat de fascinante si fine, incat m-au inspirat pentru cateva pagini din romanul Sub constelatia Lyrei.

Intr-o zi, am gasit un magazinas de broderii, in portul Chios. Mi-am ales o panza cu nimfe si mi-am zis: „A venit timpul sa-mi incerc dibacia mainilor. De ce n-as broda si eu, macar o lucrare?” Cand i-am aratat mamei soacre nimfele mele, ochiul ei expert a mijit de cateva ori si a zis: „Nu e usoara lucrarea pentru o debutanta, dar am sa te ajut.”

Cat a stat  in martie la mine, toate serile ne-am buchisit amandoua de-asupra lucrarii. Mai mult ea, eu cu cascatul gurii.

Si mi-o inchipui de pe acum atat de frumoasa, atat de vie, atat de fascinanta lucrarea asta… Chiar daca nu e gata. Pana atunci mai este, dar eu de pe acum ii croiesc destinul:

-Maria, o vom pune intr-un cadru si tu vei avea amintire de la mama si bunica. Sa nu-ti treaca cumva prin cap s-o vinzi la iarmaroc.

Citește în continuare „Nimfele si furculitele”

Publicat în Lumi paralele, Povestea de vineri

Fusta vișinie

IMG_4310-Edit

Nu-mi amintesc ce păr avea, ce ochi avea, ce buze avea, deși îmi vorbise ore întregi. N-o ascultam. Mă plictisea vocea ei monotonă. Țin minte doar o pată vișinie pe patul alb și steril de spital. Era fusta ei.

Mă văd uneori la Chișinău cu oameni din trecut, care, ajungând la momente de confidențe delicate, îmi suflă înduioșați: Lilia, îți aduci aminte când mi-ai spus asta sau cealaltă…? Nu țin minte. Cum așa? D’apoi cuvintele tale și acum îmi răsună în cap și datorita ție… Să lăsăm, întrerup eu tirada de mulțumiri ce-și face loc printre vorbe, dacă-ți zic că nu țin minte…

Pățesc și eu cu alții. Pentru că memoria fiecărui om funcționează după niște legi pe care nu le poți descâlci din prima. Memorăm deseori lucruri fără însemnătate, gen, un dop de plastic topit pe asfaltul școlii, dar uităm numele unui coleg, lângă care am respirat câteva trimestre.

Unii oameni descarcă în noi cuvinte, ca semințele în groapă. Uneori groapa e plina de pietre și atunci vorbele se lovesc de ele și nu încolțesc niciodată. Mor, se uită. Alteori rămân pe fund, ani întregi, risipite printre pietre, iar într-o primăvară, nu se știe de ce anume într-una anume, vorbele celea încep să încolțească. Iar omul care le-a semănat poate că nici nu mai răsuflă, nu mai calcă iarbă verde, poate singur e iarbă printre ierburi, însă vorbele lui prind viață, dau rădăcini, cresc, se cer afară, la lumina soarelui și a ecranului.

Citește în continuare „Fusta vișinie”

Publicat în Povestea de vineri, Recomandare de carte

Gura lumii

Kinderfüsse im GrasLa marginea unui drum creștea o Romaniță frumoasă. O coroană din petale albe îi împodobea căpșorul auriu, stropit cu raze de soare. Era firavă și slăbuță, dar plină de grație, și holteiului vânt îi plăcea să se joace cu petalele ei, legănând-o dintr-o parte în alta.

-Ești atât de gingașă, îi șoptea acela, și meriți să trăiești într-o grădină de flori.

Romanița tăcea modestă și nu dădea nicio atenție vorbelor vântului, deoarece îl știa de flăcău zbenguit, căruia îi trec numai nebunii prin cap.

Alături de ea mai creșteau doi măcieși rătăciți nu se știe de unde, o păpădie, o familie de brusturi și niște ciulini. Fiecare dintre ei se gândea în sine că veni-va o zi când lumea își va da seama de eroarea comisă și-i va invita să trăiască în florăria ce se vedea după gardul de peste drum. Erau ei îngâmfați cu toții și se uitau cu aere de superioritate unul la altul, ba chiar și la Romaniță, care era de felul ei o floare veselă, zâmbăreață și viața îi părea o sărbătoare chiar și aici, la marginea drumului.

Într-o zi a poposit prin părțile celea un Sticlete, care și-a făcut cuib într-o grădină. I-a plăcut și lui coronița albă a Romaniței, modestia de fată și, mai ales, zâmbetul galeș. Sticletele s-a îndrăgostit de Romaniță.

„E rudă cu soarele, își zicea el, și eu am s-o iau în grădina de flori să trăiască alături de mine”.

Romanița tocmai s-a îmbujorat de bucurie: i-a plăcut și ei penetul Sticletelui. „Iată că și frumusețea mea a fost observată, își zicea dânsa. Se prea poate că avea dreptate vântul”.

Citește în continuare „Gura lumii”