Femeia de ciocolată

Desfac ieri valiza din Moldova. Scot fasolele (albe și roșii), năutul, măceșul și le duc voios spre debara. Aprind lumina, casc ochii și mă sperii. Toate rafturile sunt încarcate cu ciocolată. De toate culorile, de toate neamurile, cu toate umpluturile posibile (în Belgia nu există limite de imaginație). Îl sun năucă pe soțul meu:

-Ce-i cu desfrâul din debaraua noastră?

-Ei, asta a fost un fel de criză.

-N-am înțeles.

-Am o colegă de muncă care e dependentă de ciocolată și cand a mers la medic cela i-a explicat că pofta excesivă e legată de o mare lipsă de afecțiune. Așa am pățit și noi, eu cu Maria, când ai plecat la Chișinău. Am simțit brusc o lipsă de afectiune. Un  gol adânc care trebuia umplut. Și uite așa am hotărât amândoi să cumpărăm tot atâtea kilograme de ciocolată câte ai tu.

Nimeni nu e de neînlocuit pe lumea asta.

Anunțuri

Bratara

Acum vreo 7 ani, intr-o sambata seara, sotul meu dadea un interviu in direct la radio in cadrul unei emisiuni despre fotbal. Eu nu stiam, citeam linistita in dormitor, iar fata se juca in odaia ei. Intr-un moment aud : « Tataaaaaaa, vino sa ma pui pe colacul de la WC !!! ». 5 min mai tarziu : « Tataaaaaa, vino sa ma cobori de pe colacul de la WC !!! »

Peste vreun sfert de ora, umflata de citit, ies din dormitor si trec prin salon sa mai vad ce face familia mea formidabila. Poate i-i dor de mine, poate are nevoie de ceva. Fata se joaca cu masinele, sotul termina interviul.

-Stai oleaca, zic. Tu ce, ai avut un interviu ?

-Da. Si ?

-Pai ce, l-ai intrerupt cand te-a chemat fic-ta ?

-Da. Si ?

-Ai lasat sa te astepte mii de ascultatori ?

-Normal, copilul e prioritatea mea.

-Stai, pai puteai sa ma chemi pe mine.

-Copilul a strigat, tataaaaaa !, nu mamaaaaa !, deci avea nevoie de mine.

Mi-e inca greu sa ma deprind ca pentru unii barbatii copilul e mai important ca orice. Nu vreau sa generalizez si sa zic ca toti grecii sunt asa. Dar cei pe care i-am cunoscut m-au socat de nenumarate ori. Incepand cu prima mea calatorie la Atena cu fata, cand avea cateva luni. Cand am intrat cu carutul intr-un tramway, toata lumea a facut cerc in jurul copilului meu cu zulufi (de la nastere e paroasa, nu, stati, de la a doua ecografie) cu usiu-pusiu, ce coriztaki bolfosica si dulce ! Eu atunci m-am bagat speriata in dosul sotului si am soptit :

-Ei, ce-s nebuni ? Ce au cu copilul nostru ?

-Asa e la noi. Copii sunt bagati in seama.

-Pai ei sunt straini.

-Nu exista copii straini, Lilia.

***

Sotul meu e departe de a fi o creveta, adica e un barbat zdravan si zdrahon, cum se zice pe meleagurile noastre. Daca isi mai berbiereste teasta, apoi trebuie sa-i platesc pe luna, caci cand merge langa mine, ma simt vedeta. Madame cu bodyguardul ei. Mie imi plac barbatii mai inalti ca mine. Macar cu un cap. Ca sa vada mai departe ca mine. Imi plac barbatii puternici. Ca sa pot sari in bratele paroase, inainte de a calca in vreo primejdie. Acum inchipuiti-va bratara din poza purtata pe o mana paroasa si puternica de barbat.

Acurat de 1 mai, pe fic-mea o apucat-o creatia. A facut cateva bratare de elastic si s-a prezentat in fata lui taica-sau :

-Taticutu, iti place bratara ?

-Da, ingerasul tatei.

-Apoi dar ia si-o poarte chiar acum !

Sotul meu era taman pornit la medic. Zaboveste oleaca in prag, apoi se decide :

-Desigur. Chiar acum.

Fic-sa bucuroasa nevoie mare s-a pornit sa tese alta bratara. Pentru bunel-su.

Urina

Luni dimineață așteptam autobuzul gâfîind sub un morman de pachete de diferite dimensiuni. Shopping forțat pentru fic-mea. Deci, dulceața mea din cireșe amare, alias odorul, s-a apucat serios de sport. Specializare – ciclism. Așa cum eu tresar (neplăcut) la acest cuvânt și mai am acasă pe cineva, să nu arătăm cu degetul, care tocmai s-a debarasat de cârjuțele cu îngerași, am luat chestiunea în serios. Am cumpărat protectoare pentru genunchi, protectoare pentru coate, protectoare pentru pumni, cască, încălțăminte. M-am oprit numai când soțul mi-a spus la telefon răspicat: „Lilia, oprește-te!”

Deci intru încărcată în autobuz, se vede de la o poștă că-s o mamă maniacă, obsedată de securitatea copilului, mă instalez în acordeon, spațiul cela de cauciuc care leagă două părți de autobuz. Mă legăn îngândurată și mă întreb cât o să mă mai chinuie măseaua din stânga. Organismul nu mai reacționează la pastile contra durerii. Trebuie de făcut ceva. Îmi plimb privirea prin salon și dau de un bărbat așezat lângă fereastră. Cobor privirea spre centură. Omul și-a descheiat scurta, în salon era cald. Îmi opresc ochii pe un pachețel de plastic în care se bălăcea un lichid galben. Măi, ce-i chestia asta? Îmi potrivesc mai bine ochelarii de soare și fac un zoom puternic. Da, cred că e urină. Probabil că e proaspăt ieșit din spital. Îi privesc atent fața. Nici urmă de durere sau semn de disconfort. Nimic. Omul privește senin pe fereastră, adâncit în gânduri. Asta e bine, mă gândesc. Nu. E suberb! Uite că în loc să stea ostatic între patru pereți de spital, în convalescență clasică, omul poate să se miște, să circule, să vadă alți oameni, bref, mai puține șanse să facă o depresie post-operatorie. Nu-i minunat?

A ieșit la stația cu iazurile gemene de la Ixelles. S-a așezat pe o bancă și a rămas să privească lebedele. Eu am rămas să mă legăn mai departe în autobuz, ținând un pachet de falca unde mă supăra măseaua.

Valiza mea e cea mai mare

Încep să trăiesc cu ochii larg deschişi. Departe de ecran, aproape de oameni. Anul trecut când am petrecut-o pe fic-mea în excursia verde cu clasa, pe trei zile, am depus-o repejor cu tot cu valiză pe pragul şcolii şi am fugit la lucru. Păi, ce? Nu-s părinte modern? În rând cu lumea. Lucrez, alerg, fac bani, plătesc facturi şi impozite (ce mă costă cât pielea de pe fese). Vai ce coolă sunt.

Anul ăsta mi-am ordonat: ajunge ! Ia mai trageţi sufletul. Fă o pauză și privește-te dintr-o parte. Priveşte atent. Îţi place caruselul tău? Încă n-ai ameţit cu totul? Cât mai rezişti… Poate mai ai timp să schimbi ceva?

***

-Mama, ce chiar ai să stai cu mine până porneşte autocarul? Ai să faci asta pentru mine?

-Da, zic hotărât şi blând. Dacă vrei, am să rămân în faţa şcolii încă 5 minute după ce pleacă. Ca să ştii că mam-ta încă flutură din băsmăluţă până dispăreţi cu totul la orizont.

-Uaaau!

„Chiar că uau. În sfârşit mă-ta a ales ceva ce n-o să poate cumpăra mai târziu cu toţi banii din lume: timpul din copilăria ta”.

***

Şi iată aşa am ajuns să cunosc câţiva părinţii noi, să vorbesc cu ei, să observ profesoara cum vorbeşte copiilor, să mă enervez că fata mea e cea mai cuminte (de parcă o ciomăgesc de trei ori pe zi, oare când o sa spargă vreun geam? Degeaba plăteşte tat-su asigurarea?) în fine, să observ lucruri pe care părinţii din birou nu le pot vedea şi pricepe din mici fragmente de puzzle.

***

Alături de mine scânceşte tata lui Emilie.

-Vă închipuiţi, Emilie a mea s-a sculat la 6:00. E atât de entuziasmată că pleacă.

-Mie-mi spuneţi? fac eu gospodăreşte cu ochii la copii. A mea nu numai că s-a trezit cu cocoşii, dar şi-a făcut singurică patul. În premieră absolută, vă asigur.

-Tata, hai du-te odată şi lasă-mă, îl trage fic-sa de mânecă, târâind valiza spre colegii de clasă.

-Emilie, mai stai oleacă cu tata, scânceşte bărbatul. N-am să te văd tocmai trei zile.

-Pfffff, tata. Iar începi…

Se poate să dorm la dumneavoastră, madame ?

Miercuri o luam pe fic-mea de la școală. Aștept în antreu până își adună catrafusele, mă gândesc la ale mele. Dintr-o dată tresar de la o voce pițigăiată lângă mine:

-Se poate să dorm la dumneavoastră, madame ?

Un boț de fătucă, cu trei pistrui pe nas și un nimb de creți blonzi mă fixează cu privirea albastră. Rămân bocnă de nedumerire: Măi, ce-i cu copilul asta? De unde s-a luat și ce l-o apucat? Că nu-i  din clasa lui fic-mea văd cu ochiul liber, detaliu care mă pune și mai tare în încurcătură. Poate a încurcat mamele?

-Mama, strigă dintr-un colț fic-mea cu căciula trasă peste ochi, asta e Jessica, prietena mea dintr-a patra !!! (fic-mea e în a treia)

„Și?” îmi zic. „Mare treabă, să fie sănătoasă”.

-Madame, mă fixează din nou copila, luați-mă să dorm la dvs!

-Jessica, oftez, nu e așa de simplu. Ar trebui să vorbesc cu părinții tăi.

-Păi, sare într-un picior de bucurie, o să le scrieți frumușel pe hârtie și eu am să le-o transmit.

-Bun, zic, am să mă gândesc la asta.

-Dar … să mă luați în timpul săptămânii! Că eu vreau să fac lecțiile la voi, să mă joc cu M. și să mă aduceți la scoală a doua zi.

-Ăăăm, în timpul săptămânii nu iese. Pe M. dimineața o duce tata la școala cu scooter-ul. Deci nu e loc pentru a treia persoană.

-Nu-i nimic, mă asigură fata, pe mine o să mă duceți dvs. la scoală, nu-i așa?

Casc deja eu ochii la ea. Cum să nu descurajez prea dur păpădia asta de fată?

Îi zic blând că trebuie să mă gândesc la organizare.

-Cool! Strigă bucuroasă. Atunci ne revedem săptămâna viitoare!!!

-Stai, stai oleacă, o apuc delicat de mânecă. Săptămâna viitoare nu iese. Avem oaspeti, deci nu avem loc destul, înțelegi?

-Nu, îi tremură bărbia gata să plângă, apoi își revine îndată. Atunci iau sacul de dormit cu mine!!! Merge?

Egalitatea dintre sexe şi copiii

Când eşti fecioară la mama, e uşor să fii femeie emancipată. Unele reuşesc să-şi menţină filozofia chiar şi după ce se mărită şi fac copii, pe care EVIDENT îi lasă în grija bunicii (mama mamei, adică femeie cu experienţă de gospodină sau dădacă, dar niciodată bunic sau dădac) ca să poată fugi mai departe să înveţe alte femei că locul lor nu este la bucătărie. Logică de-a noastră, cum nu întorci. Jumate de femei se joacă de-a emanciparea, în timp ce altă mare jumate dădăceşte copii celor emancipate şi le face curat prin casă. Şi asta încă nu e o variantă rea. Există aşa ţări în lume în care copii sunt lăsaţi cu vecina sau mătuşa, ani de zile, în timp ce mamele lor le ajută pe alte femei, din alte ţări, să se simtă bată-le norocul de femei emancipate. Dar să lăsăm socotelile astea de muiere…

Relaţia dintre mine şi bucătărie a fost una relativ diplomatică. Niciodată intimă. Mama poate să vă confirme cum îmi aducea borş calduţ în borcănaş cât eram cogemite studentă care alerga după stelele aprinse ale Europei (mai bine alergam după flăcăi). Că eu n-aveam timp de aşa fleacuri ca mâncarea. Mă mulţumeam cu un hot dog de carton trecut prin aburi şi mâini nespălate vânduţi chiar peste drum de universitate.

Bine, pe urmă am ajuns la cuvintele Simonei Catrina „Un copil îţi ia tot ce ai avut şi îţi dă, în schimb, tot ce n-ai avut vreodată”. Aşa că fic-mea, pentru că nu i-o puteam arunca în braţele mamei şi să mă duc mai departe să caut cai verzi pe pereţi pe tărâmul emancipării, mi-a luat hot dog-ul de la gură şi a început să mă înveţe minte şi viaţă adevărată. Azi mergem pe al nouălea an şi eu simt cum mă apropii tiptil de borcanul de borş al mamei. Şi, Doamne sfinte, ce-i cu mine, nu cumva m-am smintit ? Amănuntul nu mă deranjează. Ca să nu zic că mă încântă. Asta fără ca să fiu o persoană care-şi schimbă părerea în funcţie de culoarea centurii.

Când ai un copil, laşi prostiile la o parte şi începi să gândeşti strategic (nu în lozinci). Prima dilemă arzătoare: mă împac cu bucătăria şi învăţ a face mâncare sănătoasă, adică investesc o perioadă de timp în sănătatea copilului, sau las copilul pe seama dădacei şi a conservelor, iar eu păşesc mândru mai departe pe calea carierei, fac bani pentru a plăti viitoarele facturi ale psihologului şi pediatrului. Dar… poate… alte argumente nu mă interesează. Sau, sau. Simplu. În viaţa asta trebuie să te împaci cu un gând straşnic: sau n-ai să ai destul timp, sau n-ai să ai destui bani. Tu decizi perioadele cele mai importante. Când îţi trebuieşte mult timp şi când mulţi bani. Femeilor cam le place să viseze, de unde apar problemele, în general. Ba nu le ajunge cariera strălucită, ba nu le ajunge familie sănătoasă.

Sultănica

Am devenit o mutantă.

După câţiva ani de trai într-un oraş cosmopolit, realizez că nu mai ştiu să trăiesc într-o societate monocromă: cu o singură limbă, o singură cultură, o singură mentalitate, o singură religie, cu o singură culoare de piele. M-aş plictisi şi aş dezerta. Pentru că tot ce e „mono” e şi monstruos de previzibil. E şi depresiv. E şi insuportabil. Pentru … mutanţi ca mine.

Fata mea merge la o şcoală simplă, comunală. Aş fi putut s-o înscriu la vreo şcoală europeană prestigioasă, cu profesori aleşi, cu uniformă de albastru diplomat, cu stemă pe buzunarul stâng al vestei şi colegi linşi pe cap de părinţi, cu apucături snoabe. Părinţi ce vin, mai ales, din ţări sărace. Dar mă-sa şi tat-su îs oameni cu tălpile înfipte în pământ, aşa că soarta fetei e determinată de alegerea noastră, care este foarte simplă: copilul nu trebuie să piardă legătura cu viaţa reală, contactul cu colegi simpli, de toate neamurile, de toate limbile, de toate caracterele, de toate buzunarele… Oameni reali, vii, oameni de pe stradă, nu închipuiţi.

Acum doi ani fata mea a primit o invitaţie la o zi de naştere. Am cumpărat cadou şi ne-am pornit s-o ducem la zaiafet. Într-o juma de oră ajungem la o periferie de Bruxelles, stânga, dreapta, căsuţe, pajişti, un drum mai retras care duce spre un domeniu. Ne oprim la o poartă gigantică.

-Ăăăăm, mă adresez soţului, ai băgat adresa corectă în GPS?

-Pe care mi-ai dat-o.

-Bun, ia stai să mai verific o dată, zic trăgând cu coada ochiului dincolo de poartă: „Nu prea cred ca părinţii să închirieze un palat pentru o aniversare”.

Scot invitaţia, citesc adresa cu voce.

-Asta e, zice soţul. Am ajuns.

-Youppiiiii!!! Ce-o să ne mai distrăm!!!! Strigă exaltat fic-mea de pe banca din spate.

Brusc porţile se deschid şi în faţa noastră apar două grămezi de baloane care ne invită pe un drum luuuung, ce se termina cu scările unui palat somptuos. Ne-am uitat hăbăuci cu soţul unul la altul. Încă nu ne venea a crede ce vedeam în faţa ochilor. Şi credeţi-mă aveai ce vedea. Drum privat de vreo 200 metri, cu gradini în stil englez, îngrijit, fiecare buruiană (deşi iarnă) pusă la punct. Măsurată cu rigla. Palatul îmi aminti de povestea „Trei alune pentru Cenuşăreasă”. În întâmpinarea noastră venea portarul sau majordomul. Habar n-am. În spatele lui o doamnă în rochie de atlas verde şi o blană artificială, aruncată cochet peste umăr.