Femeia de ciocolată

Desfac ieri valiza din Moldova. Scot fasolele (albe și roșii), năutul, măceșul și le duc voios spre debara. Aprind lumina, casc ochii și mă sperii. Toate rafturile sunt încarcate cu ciocolată. De toate culorile, de toate neamurile, cu toate umpluturile posibile (în Belgia nu există limite de imaginație). Îl sun năucă pe soțul meu:

-Ce-i cu desfrâul din debaraua noastră?

-Ei, asta a fost un fel de criză.

-N-am înțeles.

-Am o colegă de muncă care e dependentă de ciocolată și cand a mers la medic cela i-a explicat că pofta excesivă e legată de o mare lipsă de afecțiune. Așa am pățit și noi, eu cu Maria, când ai plecat la Chișinău. Am simțit brusc o lipsă de afectiune. Un  gol adânc care trebuia umplut. Și uite așa am hotărât amândoi să cumpărăm tot atâtea kilograme de ciocolată câte ai tu.

Nimeni nu e de neînlocuit pe lumea asta.

Bratara

Acum vreo 7 ani, intr-o sambata seara, sotul meu dadea un interviu in direct la radio in cadrul unei emisiuni despre fotbal. Eu nu stiam, citeam linistita in dormitor, iar fata se juca in odaia ei. Intr-un moment aud : « Tataaaaaaa, vino sa ma pui pe colacul de la WC !!! ». 5 min mai tarziu : « Tataaaaaa, vino sa ma cobori de pe colacul de la WC !!! »

Peste vreun sfert de ora, umflata de citit, ies din dormitor si trec prin salon sa mai vad ce face familia mea formidabila. Poate i-i dor de mine, poate are nevoie de ceva. Fata se joaca cu masinele, sotul termina interviul.

-Stai oleaca, zic. Tu ce, ai avut un interviu ?

-Da. Si ?

-Pai ce, l-ai intrerupt cand te-a chemat fic-ta ?

-Da. Si ?

-Ai lasat sa te astepte mii de ascultatori ?

-Normal, copilul e prioritatea mea.

-Stai, pai puteai sa ma chemi pe mine.

-Copilul a strigat, tataaaaaa !, nu mamaaaaa !, deci avea nevoie de mine.

Mi-e inca greu sa ma deprind ca pentru unii barbatii copilul e mai important ca orice. Nu vreau sa generalizez si sa zic ca toti grecii sunt asa. Dar cei pe care i-am cunoscut m-au socat de nenumarate ori. Incepand cu prima mea calatorie la Atena cu fata, cand avea cateva luni. Cand am intrat cu carutul intr-un tramway, toata lumea a facut cerc in jurul copilului meu cu zulufi (de la nastere e paroasa, nu, stati, de la a doua ecografie) cu usiu-pusiu, ce coriztaki bolfosica si dulce ! Eu atunci m-am bagat speriata in dosul sotului si am soptit :

-Ei, ce-s nebuni ? Ce au cu copilul nostru ?

-Asa e la noi. Copii sunt bagati in seama.

-Pai ei sunt straini.

-Nu exista copii straini, Lilia.

***

Sotul meu e departe de a fi o creveta, adica e un barbat zdravan si zdrahon, cum se zice pe meleagurile noastre. Daca isi mai berbiereste teasta, apoi trebuie sa-i platesc pe luna, caci cand merge langa mine, ma simt vedeta. Madame cu bodyguardul ei. Mie imi plac barbatii mai inalti ca mine. Macar cu un cap. Ca sa vada mai departe ca mine. Imi plac barbatii puternici. Ca sa pot sari in bratele paroase, inainte de a calca in vreo primejdie. Acum inchipuiti-va bratara din poza purtata pe o mana paroasa si puternica de barbat.

Acurat de 1 mai, pe fic-mea o apucat-o creatia. A facut cateva bratare de elastic si s-a prezentat in fata lui taica-sau :

-Taticutu, iti place bratara ?

-Da, ingerasul tatei.

-Apoi dar ia si-o poarte chiar acum !

Sotul meu era taman pornit la medic. Zaboveste oleaca in prag, apoi se decide :

-Desigur. Chiar acum.

Fic-sa bucuroasa nevoie mare s-a pornit sa tese alta bratara. Pentru bunel-su.

Urina

Luni dimineață așteptam autobuzul gâfîind sub un morman de pachete de diferite dimensiuni. Shopping forțat pentru fic-mea. Deci, dulceața mea din cireșe amare, alias odorul, s-a apucat serios de sport. Specializare – ciclism. Așa cum eu tresar (neplăcut) la acest cuvânt și mai am acasă pe cineva, să nu arătăm cu degetul, care tocmai s-a debarasat de cârjuțele cu îngerași, am luat chestiunea în serios. Am cumpărat protectoare pentru genunchi, protectoare pentru coate, protectoare pentru pumni, cască, încălțăminte. M-am oprit numai când soțul mi-a spus la telefon răspicat: „Lilia, oprește-te!”

Deci intru încărcată în autobuz, se vede de la o poștă că-s o mamă maniacă, obsedată de securitatea copilului, mă instalez în acordeon, spațiul cela de cauciuc care leagă două părți de autobuz. Mă legăn îngândurată și mă întreb cât o să mă mai chinuie măseaua din stânga. Organismul nu mai reacționează la pastile contra durerii. Trebuie de făcut ceva. Îmi plimb privirea prin salon și dau de un bărbat așezat lângă fereastră. Cobor privirea spre centură. Omul și-a descheiat scurta, în salon era cald. Îmi opresc ochii pe un pachețel de plastic în care se bălăcea un lichid galben. Măi, ce-i chestia asta? Îmi potrivesc mai bine ochelarii de soare și fac un zoom puternic. Da, cred că e urină. Probabil că e proaspăt ieșit din spital. Îi privesc atent fața. Nici urmă de durere sau semn de disconfort. Nimic. Omul privește senin pe fereastră, adâncit în gânduri. Asta e bine, mă gândesc. Nu. E suberb! Uite că în loc să stea ostatic între patru pereți de spital, în convalescență clasică, omul poate să se miște, să circule, să vadă alți oameni, bref, mai puține șanse să facă o depresie post-operatorie. Nu-i minunat?

A ieșit la stația cu iazurile gemene de la Ixelles. S-a așezat pe o bancă și a rămas să privească lebedele. Eu am rămas să mă legăn mai departe în autobuz, ținând un pachet de falca unde mă supăra măseaua.

Valiza mea e cea mai mare

Încep să trăiesc cu ochii larg deschişi. Departe de ecran, aproape de oameni. Anul trecut când am petrecut-o pe fic-mea în excursia verde cu clasa, pe trei zile, am depus-o repejor cu tot cu valiză pe pragul şcolii şi am fugit la lucru. Păi, ce? Nu-s părinte modern? În rând cu lumea. Lucrez, alerg, fac bani, plătesc facturi şi impozite (ce mă costă cât pielea de pe fese). Vai ce coolă sunt.

Anul ăsta mi-am ordonat: ajunge ! Ia mai trageţi sufletul. Fă o pauză și privește-te dintr-o parte. Priveşte atent. Îţi place caruselul tău? Încă n-ai ameţit cu totul? Cât mai rezişti… Poate mai ai timp să schimbi ceva?

***

-Mama, ce chiar ai să stai cu mine până porneşte autocarul? Ai să faci asta pentru mine?

-Da, zic hotărât şi blând. Dacă vrei, am să rămân în faţa şcolii încă 5 minute după ce pleacă. Ca să ştii că mam-ta încă flutură din băsmăluţă până dispăreţi cu totul la orizont.

-Uaaau!

„Chiar că uau. În sfârşit mă-ta a ales ceva ce n-o să poate cumpăra mai târziu cu toţi banii din lume: timpul din copilăria ta”.

***

Şi iată aşa am ajuns să cunosc câţiva părinţii noi, să vorbesc cu ei, să observ profesoara cum vorbeşte copiilor, să mă enervez că fata mea e cea mai cuminte (de parcă o ciomăgesc de trei ori pe zi, oare când o sa spargă vreun geam? Degeaba plăteşte tat-su asigurarea?) în fine, să observ lucruri pe care părinţii din birou nu le pot vedea şi pricepe din mici fragmente de puzzle.

***

Alături de mine scânceşte tata lui Emilie.

-Vă închipuiţi, Emilie a mea s-a sculat la 6:00. E atât de entuziasmată că pleacă.

-Mie-mi spuneţi? fac eu gospodăreşte cu ochii la copii. A mea nu numai că s-a trezit cu cocoşii, dar şi-a făcut singurică patul. În premieră absolută, vă asigur.

-Tata, hai du-te odată şi lasă-mă, îl trage fic-sa de mânecă, târâind valiza spre colegii de clasă.

-Emilie, mai stai oleacă cu tata, scânceşte bărbatul. N-am să te văd tocmai trei zile.

-Pfffff, tata. Iar începi…

Se poate să dorm la dumneavoastră, madame ?

Miercuri o luam pe fic-mea de la școală. Aștept în antreu până își adună catrafusele, mă gândesc la ale mele. Dintr-o dată tresar de la o voce pițigăiată lângă mine:

-Se poate să dorm la dumneavoastră, madame ?

Un boț de fătucă, cu trei pistrui pe nas și un nimb de creți blonzi mă fixează cu privirea albastră. Rămân bocnă de nedumerire: Măi, ce-i cu copilul asta? De unde s-a luat și ce l-o apucat? Că nu-i  din clasa lui fic-mea văd cu ochiul liber, detaliu care mă pune și mai tare în încurcătură. Poate a încurcat mamele?

-Mama, strigă dintr-un colț fic-mea cu căciula trasă peste ochi, asta e Jessica, prietena mea dintr-a patra !!! (fic-mea e în a treia)

„Și?” îmi zic. „Mare treabă, să fie sănătoasă”.

-Madame, mă fixează din nou copila, luați-mă să dorm la dvs!

-Jessica, oftez, nu e așa de simplu. Ar trebui să vorbesc cu părinții tăi.

-Păi, sare într-un picior de bucurie, o să le scrieți frumușel pe hârtie și eu am să le-o transmit.

-Bun, zic, am să mă gândesc la asta.

-Dar … să mă luați în timpul săptămânii! Că eu vreau să fac lecțiile la voi, să mă joc cu M. și să mă aduceți la scoală a doua zi.

-Ăăăm, în timpul săptămânii nu iese. Pe M. dimineața o duce tata la școala cu scooter-ul. Deci nu e loc pentru a treia persoană.

-Nu-i nimic, mă asigură fata, pe mine o să mă duceți dvs. la scoală, nu-i așa?

Casc deja eu ochii la ea. Cum să nu descurajez prea dur păpădia asta de fată?

Îi zic blând că trebuie să mă gândesc la organizare.

-Cool! Strigă bucuroasă. Atunci ne revedem săptămâna viitoare!!!

-Stai, stai oleacă, o apuc delicat de mânecă. Săptămâna viitoare nu iese. Avem oaspeti, deci nu avem loc destul, înțelegi?

-Nu, îi tremură bărbia gata să plângă, apoi își revine îndată. Atunci iau sacul de dormit cu mine!!! Merge?