Category Archives: Povestea de vineri

Cavalerul chitit şi roza furată

imagesÎn primăvara asta, Mariachimovna, fără vreo intenţie particulară, a pus pe roate o afacere de invidiat. Dar nu una în sens agricol, aşa ca afacerile moldovenilor cu căpşuni suspendate, de pildă, dar una mai… nici nu ştiu cum să spun, oleacă mai specială. Aşadar, în câteva săptămaîni i-a reuşit de minune să ajungă la prima roadă de cavaleri de 25 de ani, culeşi la poartă. O roadă nesperată pentru o femeie de vârstă ei.

Dar totul a început cu : « Da ia să-mi pun nişte trandafiri în ogradă. Roşii, galbeni, violeţi, bicolori. » Pe urmă afacerea s-a extins peste gard cu : « Da ia să-mi pun nişte trandafiri în faţă porţii. Ca să le fie dragă şi oamenilor care trec pe drum. Să nu-şi întindă omul gâtul peste gard, zid, sau plasă, dacă a vrea să cerceteze mai aprpoape o floare. Nu. Chiar să poată s-o miroase, dacă i-a pofti inima. Că pentru asta-s florile. Să bucure nasul, ochiul şi sufletul. Hai să fim şi noi ca în Europa. ».

Hai, a apobat şi Dumnezeu şi a trimis nişte ploi frumuşele la Ciocana, peste poarta mamei. Astfel încât au crescut nişte trandafiri măşcaţi, bulbucaţi, în culori mustoase şi arome delicioase. Numai te uitai la ei şi îţi venea să exclami ca idiotul în pragul alegerilor: Nu, totuși, Chişinăul e cel mai frumos oraş de pe planetă !

Citește în continuare

Iubirea generalului

Există oameni care beau bere vineri seara şi există oameni care îşi beau berea luni dimineaţa. Eu m-am mutat temporar în categoria a doua.

Luni dimineaţa sorbeam o spumoasă de zmeură pe o terasă din faţa cimitirului. Cimitirul Ixelles, în perioada asta (căci mă mut des). Soarele harnic îşi înfipse săgeata, ca un pai, drept în paharul meu pântecos. Cântau păsărelele, zburau avioanele lui Wathelet, înfloreau castanii în candelabre albe la poarta cimitirului. O linişte binecuvântată pogora peste sufletul meu legănat de-o « Moarte subită ».

« Da poate să fac o plimbare pe aleile cimitirului ? mă întreb visător și leneș singură pe mine. Pe cine să vizitez azi ? Pe Victor Horta ? Nu. Înfruptarea cu o bere roz stârnește chemări mai romantice. Hai să văd ce mai face Margareta şi Georges. Ăştia doi, au iubit scandalos şi au murit cu fanfară și tricolor. O iubire care a făcut să curgă multă cerneală la vremea lui.

Sorb un gât de bere și iar mă întreb: „Câţi din trecătorii care își poartă pașii grăbiți prin faţa cimitirului ştiu ce istorie de iubire e îngropată după poartă ? O moarte cu adresă : Avenue 3, ultimul mormânt din stânga, din capătul aleii.”

Mi-am băut berea şi am mers la florărie. Memoria unei istorii de iubire de aşa calibru cere măcar un trandafir roşu. Nu te duci cu mâna goală la morţii pe care îi cunoşti. Şi eu ştiu despre ei atâtea, cât nu ştiu despre buneii mei.

Dacă va apucaţi să căutaţi mormântul generalului Boulanger, cel care şi-a tras un glonte în cap la mormântul amantei sale, riscaţi să nu-l găsiţi. Pentru că există un secret, pe care îl știu puțini. Pe mormânt nu figurează numele răposaților, ci doar două prenume. Marguerite şi Georges. Anii. Şi ultima frază a lui George înainte ca să-şi ducă revolverul la tâmplă : « Cum am putut să trăiesc fără tine 2 luni şi jumate ? »

Nu-i romantic ? Spuneți şi voi.

Şi dramatic, şi romantic. Genul de iubire care tulbură spiritul multor femei. Pentru că e vorba de o iubire până la moarte. Acum, în epoca vitezei, când oamenii sunt disponibili în orice clipă și din orice punct geografic, unul pentru altul, nu mai înșiră nimeni pagini întregi de hârtie cu vorbe mustoase despre dor și amor. Azi, când puțini mai ştiu să moară de dorul cuiva (da are rost ?), să tânjească, să facă un doliu, oamenii, paradoxal, caută cărţi, istorii, poveşti în care timpul, distanţă, viteza se măsurau în alţi parametri. Mult mai lenţi. Fiorii ceea, când primeai o scrisoare aşteptată de câteva săptămâni de la o persoană dragă, nu ştiu cu ce pot fi comparaţi după intensitate în epoca numerică. Poate că de asta în ultima vreme mă aflu sub şarmul romanelor epistolare. Un deliciu. Miez de nucă cu miere… dulceață de trandafir… Dar m-am abătut.

Citește în continuare

Sultănica

Am devenit o mutantă.

După câţiva ani de trai într-un oraş cosmopolit, realizez că nu mai ştiu să trăiesc într-o societate monocromă: cu o singură limbă, o singură cultură, o singură mentalitate, o singură religie, cu o singură culoare de piele. M-aş plictisi şi aş dezerta. Pentru că tot ce e „mono” e şi monstruos de previzibil. E şi depresiv. E şi insuportabil. Pentru … mutanţi ca mine.

Fata mea merge la o şcoală simplă, comunală. Aş fi putut s-o înscriu la vreo şcoală europeană prestigioasă, cu profesori aleşi, cu uniformă de albastru diplomat, cu stemă pe buzunarul stâng al vestei şi colegi linşi pe cap de părinţi, cu apucături snoabe. Părinţi ce vin, mai ales, din ţări sărace. Dar mă-sa şi tat-su îs oameni cu tălpile înfipte în pământ, aşa că soarta fetei e determinată de alegerea noastră, care este foarte simplă: copilul nu trebuie să piardă legătura cu viaţa reală, contactul cu colegi simpli, de toate neamurile, de toate limbile, de toate caracterele, de toate buzunarele… Oameni reali, vii, oameni de pe stradă, nu închipuiţi.

Acum doi ani fata mea a primit o invitaţie la o zi de naştere. Am cumpărat cadou şi ne-am pornit s-o ducem la zaiafet. Într-o juma de oră ajungem la o periferie de Bruxelles, stânga, dreapta, căsuţe, pajişti, un drum mai retras care duce spre un domeniu. Ne oprim la o poartă gigantică.

-Ăăăăm, mă adresez soţului, ai băgat adresa corectă în GPS?

-Pe care mi-ai dat-o.

-Bun, ia stai să mai verific o dată, zic trăgând cu coada ochiului dincolo de poartă: „Nu prea cred ca părinţii să închirieze un palat pentru o aniversare”.

Scot invitaţia, citesc adresa cu voce.

-Asta e, zice soţul. Am ajuns.

-Youppiiiii!!! Ce-o să ne mai distrăm!!!! Strigă exaltat fic-mea de pe banca din spate.

Brusc porţile se deschid şi în faţa noastră apar două grămezi de baloane care ne invită pe un drum luuuung, ce se termina cu scările unui palat somptuos. Ne-am uitat hăbăuci cu soţul unul la altul. Încă nu ne venea a crede ce vedeam în faţa ochilor. Şi credeţi-mă aveai ce vedea. Drum privat de vreo 200 metri, cu gradini în stil englez, îngrijit, fiecare buruiană (deşi iarnă) pusă la punct. Măsurată cu rigla. Palatul îmi aminti de povestea „Trei alune pentru Cenuşăreasă”. În întâmpinarea noastră venea portarul sau majordomul. Habar n-am. În spatele lui o doamnă în rochie de atlas verde şi o blană artificială, aruncată cochet peste umăr.

Citește în continuare

Iubire la o mănăstire

pissUn text despre cum poţi arăta ca naiba şi să stârneşti sfinţii.

***

Zicea cândva Coco Chanel că o femeie care iese nemachiată din casă are prea multă încredere în sine. Eu, ca femeie nemachiată (din poveste) o completez : dacă femeia e celibatară, bolnavă şi nemachiată, apoi chiar are un tupeu scandalos.

Aveam pe atunci  tupeu cât pentru un o mănăstire de maici nefardate. Dacă nu mai mult chiar. Pentru că în perioada ceea precisă a vieţii mele, măicuţele se uitau totuşi în oglindă ceva mai des ca mine.

Mă aflam în plină convalescenţă.Tocmai scapasem de o boală lungă şi plictisitoare. Pentru o recuperare mai grăbnică, părinţii m-au trimis la un sanatoriu moldovenesc (să nu vă închipuiţi cumva covoare roşii şi apă caldă în cameră). Un sanatoriu vechi, din beton sovietic, lipit cochet de o mănăstire. Avea însă un avantaj frumos. Era situat strategic chiar în miezul codrilor. Belşug de oxigen, ţânţari, linişte împărătească… şi mâncare la ore fixe (atât de sănătoasă că într-o seară mai nu m-am cătăit cu salvarea până la Chişinău).

Per total, arătam ca un limbric ieşit din hiberbare. Lividă, sleită de forţe, fără zâmbet, cu o frizură eşuată (mi-am retezat scurt şi aiurea părul, numai fetele cu păr ondulat or să mă înţeleagă). 12 din 24 de ore purtam costum sportiv turcesc şi taflici de cauciuc care pocneau ritmic şi băbeşte pe cărăruia asfaltată până la izvorul de pe buza pădurii. Mă căram acolo de două ori pe zi. Îmi clăteam gura de sânge. Căci, să nu uit să adaug la portret, îmi sângerau ginginii. Aşadar, sex-appeal-ul meu se ascunse adânc în codrul moldovenesc, printre fragi şi mure. Iar chestiunea în sine mă lăsa rece. Sau, dacă vreţi, mă preocupa în aceeaşi măsură ca reproducerea  ţestoaselor din Galapagos.

Citește în continuare

Eşti o proastă…

julietaExistă momente de care îţi aduci aminte cu oarecare curiozitate şi duioşie.

Curiozitate pentru că realizezi cât de mult se schimbă lumea (nu vreau sa zic evoluţie, nu sunt sigură). Duioşie pentru magia momentului; rareori faţă de persoana care l-a strârnit.

Într-o seară albastră cu lună plină, în zorii tinereţii mele, fluturam din mână, de la balcon, unui cavaler romantic. Făcuse 7 km pe jos ca să-mi spună bună seara şi urma să mai facă 7 km înapoi ca să ajungă acasă.

După ce dispăruse la orizont, iar pe mine mă durea mâna de atâta fluturat (mergea încet aşa cum mergi când nu vrei să pleci), mă întorc în odaie şi… o găsesc pe vară-mea scâncind în băsmăluţă.

Vară-mea era o nevastă măritată ţeapăn încă de când pe mine mama nu apucase să mă înţarce. Cu mintea mea de acum presupun că intrase în mlaştina rutinei casnice, de unde, văzându-mă pe mine jucându-mă de-a Julietta şi Romeo, o podidiră subit amintiri pitoreşti.

Şi-a suflat mucii zgomotos, apoi mi-a zis:

-Eşti o proastă… Te porţi prea rece cu băiatul. Tu crezi că momentele ăstea o să se mai repete?

Citește în continuare