Publicat în Povestea de vineri

Cavalerul chitit şi roza furată

imagesÎn primăvara asta, Mariachimovna, fără vreo intenţie particulară, a pus pe roate o afacere de invidiat. Dar nu una în sens agricol, aşa ca afacerile moldovenilor cu căpşuni suspendate, de pildă, dar una mai… nici nu ştiu cum să spun, oleacă mai specială. Aşadar, în câteva săptămaîni i-a reuşit de minune să ajungă la prima roadă de cavaleri de 25 de ani, culeşi la poartă. O roadă nesperată pentru o femeie de vârstă ei.

Dar totul a început cu : « Da ia să-mi pun nişte trandafiri în ogradă. Roşii, galbeni, violeţi, bicolori. » Pe urmă afacerea s-a extins peste gard cu : « Da ia să-mi pun nişte trandafiri în faţă porţii. Ca să le fie dragă şi oamenilor care trec pe drum. Să nu-şi întindă omul gâtul peste gard, zid, sau plasă, dacă a vrea să cerceteze mai aprpoape o floare. Nu. Chiar să poată s-o miroase, dacă i-a pofti inima. Că pentru asta-s florile. Să bucure nasul, ochiul şi sufletul. Hai să fim şi noi ca în Europa. ».

Hai, a apobat şi Dumnezeu şi a trimis nişte ploi frumuşele la Ciocana, peste poarta mamei. Astfel încât au crescut nişte trandafiri măşcaţi, bulbucaţi, în culori mustoase şi arome delicioase. Numai te uitai la ei şi îţi venea să exclami ca idiotul în pragul alegerilor: Nu, totuși, Chişinăul e cel mai frumos oraş de pe planetă !

Citește în continuare „Cavalerul chitit şi roza furată”

Anunțuri
Publicat în Lumi paralele, Povestea de vineri

Iubirea generalului

Există oameni care beau bere vineri seara şi există oameni care îşi beau berea luni dimineaţa. Eu m-am mutat temporar în categoria a doua.

Luni dimineaţa sorbeam o spumoasă de zmeură pe o terasă din faţa cimitirului. Cimitirul Ixelles, în perioada asta (căci mă mut des). Soarele harnic îşi înfipse săgeata, ca un pai, drept în paharul meu pântecos. Cântau păsărelele, zburau avioanele lui Wathelet, înfloreau castanii în candelabre albe la poarta cimitirului. O linişte binecuvântată pogora peste sufletul meu legănat de-o « Moarte subită ».

« Da poate să fac o plimbare pe aleile cimitirului ? mă întreb visător și leneș singură pe mine. Pe cine să vizitez azi ? Pe Victor Horta ? Nu. Înfruptarea cu o bere roz stârnește chemări mai romantice. Hai să văd ce mai face Margareta şi Georges. Ăştia doi, au iubit scandalos şi au murit cu fanfară și tricolor. O iubire care a făcut să curgă multă cerneală la vremea lui.

Sorb un gât de bere și iar mă întreb: „Câţi din trecătorii care își poartă pașii grăbiți prin faţa cimitirului ştiu ce istorie de iubire e îngropată după poartă ? O moarte cu adresă : Avenue 3, ultimul mormânt din stânga, din capătul aleii.”

Mi-am băut berea şi am mers la florărie. Memoria unei istorii de iubire de aşa calibru cere măcar un trandafir roşu. Nu te duci cu mâna goală la morţii pe care îi cunoşti. Şi eu ştiu despre ei atâtea, cât nu ştiu despre buneii mei.

Dacă va apucaţi să căutaţi mormântul generalului Boulanger, cel care şi-a tras un glonte în cap la mormântul amantei sale, riscaţi să nu-l găsiţi. Pentru că există un secret, pe care îl știu puțini. Pe mormânt nu figurează numele răposaților, ci doar două prenume. Marguerite şi Georges. Anii. Şi ultima frază a lui George înainte ca să-şi ducă revolverul la tâmplă : « Cum am putut să trăiesc fără tine 2 luni şi jumate ? »

Nu-i romantic ? Spuneți şi voi.

Şi dramatic, şi romantic. Genul de iubire care tulbură spiritul multor femei. Pentru că e vorba de o iubire până la moarte. Acum, în epoca vitezei, când oamenii sunt disponibili în orice clipă și din orice punct geografic, unul pentru altul, nu mai înșiră nimeni pagini întregi de hârtie cu vorbe mustoase despre dor și amor. Azi, când puțini mai ştiu să moară de dorul cuiva (da are rost ?), să tânjească, să facă un doliu, oamenii, paradoxal, caută cărţi, istorii, poveşti în care timpul, distanţă, viteza se măsurau în alţi parametri. Mult mai lenţi. Fiorii ceea, când primeai o scrisoare aşteptată de câteva săptămâni de la o persoană dragă, nu ştiu cu ce pot fi comparaţi după intensitate în epoca numerică. Poate că de asta în ultima vreme mă aflu sub şarmul romanelor epistolare. Un deliciu. Miez de nucă cu miere… dulceață de trandafir… Dar m-am abătut.

Citește în continuare „Iubirea generalului”

Publicat în Fata tatei, Povestea de vineri

Sultănica

Am devenit o mutantă.

După câţiva ani de trai într-un oraş cosmopolit, realizez că nu mai ştiu să trăiesc într-o societate monocromă: cu o singură limbă, o singură cultură, o singură mentalitate, o singură religie, cu o singură culoare de piele. M-aş plictisi şi aş dezerta. Pentru că tot ce e „mono” e şi monstruos de previzibil. E şi depresiv. E şi insuportabil. Pentru … mutanţi ca mine.

Fata mea merge la o şcoală simplă, comunală. Aş fi putut s-o înscriu la vreo şcoală europeană prestigioasă, cu profesori aleşi, cu uniformă de albastru diplomat, cu stemă pe buzunarul stâng al vestei şi colegi linşi pe cap de părinţi, cu apucături snoabe. Părinţi ce vin, mai ales, din ţări sărace. Dar mă-sa şi tat-su îs oameni cu tălpile înfipte în pământ, aşa că soarta fetei e determinată de alegerea noastră, care este foarte simplă: copilul nu trebuie să piardă legătura cu viaţa reală, contactul cu colegi simpli, de toate neamurile, de toate limbile, de toate caracterele, de toate buzunarele… Oameni reali, vii, oameni de pe stradă, nu închipuiţi.

Acum doi ani fata mea a primit o invitaţie la o zi de naştere. Am cumpărat cadou şi ne-am pornit s-o ducem la zaiafet. Într-o juma de oră ajungem la o periferie de Bruxelles, stânga, dreapta, căsuţe, pajişti, un drum mai retras care duce spre un domeniu. Ne oprim la o poartă gigantică.

-Ăăăăm, mă adresez soţului, ai băgat adresa corectă în GPS?

-Pe care mi-ai dat-o.

-Bun, ia stai să mai verific o dată, zic trăgând cu coada ochiului dincolo de poartă: „Nu prea cred ca părinţii să închirieze un palat pentru o aniversare”.

Scot invitaţia, citesc adresa cu voce.

-Asta e, zice soţul. Am ajuns.

-Youppiiiii!!! Ce-o să ne mai distrăm!!!! Strigă exaltat fic-mea de pe banca din spate.

Brusc porţile se deschid şi în faţa noastră apar două grămezi de baloane care ne invită pe un drum luuuung, ce se termina cu scările unui palat somptuos. Ne-am uitat hăbăuci cu soţul unul la altul. Încă nu ne venea a crede ce vedeam în faţa ochilor. Şi credeţi-mă aveai ce vedea. Drum privat de vreo 200 metri, cu gradini în stil englez, îngrijit, fiecare buruiană (deşi iarnă) pusă la punct. Măsurată cu rigla. Palatul îmi aminti de povestea „Trei alune pentru Cenuşăreasă”. În întâmpinarea noastră venea portarul sau majordomul. Habar n-am. În spatele lui o doamnă în rochie de atlas verde şi o blană artificială, aruncată cochet peste umăr.

Citește în continuare „Sultănica”

Publicat în Monoloage, Povestea de vineri

Iubire la o mănăstire

pissUn text despre cum poţi arăta ca naiba şi să stârneşti sfinţii.

***

Zicea cândva Coco Chanel că o femeie care iese nemachiată din casă are prea multă încredere în sine. Eu, ca femeie nemachiată (din poveste) o completez : dacă femeia e celibatară, bolnavă şi nemachiată, apoi chiar are un tupeu scandalos.

Aveam pe atunci  tupeu cât pentru un o mănăstire de maici nefardate. Dacă nu mai mult chiar. Pentru că în perioada ceea precisă a vieţii mele, măicuţele se uitau totuşi în oglindă ceva mai des ca mine.

Mă aflam în plină convalescenţă.Tocmai scapasem de o boală lungă şi plictisitoare. Pentru o recuperare mai grăbnică, părinţii m-au trimis la un sanatoriu moldovenesc (să nu vă închipuiţi cumva covoare roşii şi apă caldă în cameră). Un sanatoriu vechi, din beton sovietic, lipit cochet de o mănăstire. Avea însă un avantaj frumos. Era situat strategic chiar în miezul codrilor. Belşug de oxigen, ţânţari, linişte împărătească… şi mâncare la ore fixe (atât de sănătoasă că într-o seară mai nu m-am cătăit cu salvarea până la Chişinău).

Per total, arătam ca un limbric ieşit din hiberbare. Lividă, sleită de forţe, fără zâmbet, cu o frizură eşuată (mi-am retezat scurt şi aiurea părul, numai fetele cu păr ondulat or să mă înţeleagă). 12 din 24 de ore purtam costum sportiv turcesc şi taflici de cauciuc care pocneau ritmic şi băbeşte pe cărăruia asfaltată până la izvorul de pe buza pădurii. Mă căram acolo de două ori pe zi. Îmi clăteam gura de sânge. Căci, să nu uit să adaug la portret, îmi sângerau ginginii. Aşadar, sex-appeal-ul meu se ascunse adânc în codrul moldovenesc, printre fragi şi mure. Iar chestiunea în sine mă lăsa rece. Sau, dacă vreţi, mă preocupa în aceeaşi măsură ca reproducerea  ţestoaselor din Galapagos.

Citește în continuare „Iubire la o mănăstire”

Publicat în Autopsia cuplului, Povestea de vineri

Eşti o proastă…

julietaExistă momente de care îţi aduci aminte cu oarecare curiozitate şi duioşie.

Curiozitate pentru că realizezi cât de mult se schimbă lumea (nu vreau sa zic evoluţie, nu sunt sigură). Duioşie pentru magia momentului; rareori faţă de persoana care l-a strârnit.

Într-o seară albastră cu lună plină, în zorii tinereţii mele, fluturam din mână, de la balcon, unui cavaler romantic. Făcuse 7 km pe jos ca să-mi spună bună seara şi urma să mai facă 7 km înapoi ca să ajungă acasă.

După ce dispăruse la orizont, iar pe mine mă durea mâna de atâta fluturat (mergea încet aşa cum mergi când nu vrei să pleci), mă întorc în odaie şi… o găsesc pe vară-mea scâncind în băsmăluţă.

Vară-mea era o nevastă măritată ţeapăn încă de când pe mine mama nu apucase să mă înţarce. Cu mintea mea de acum presupun că intrase în mlaştina rutinei casnice, de unde, văzându-mă pe mine jucându-mă de-a Julietta şi Romeo, o podidiră subit amintiri pitoreşti.

Şi-a suflat mucii zgomotos, apoi mi-a zis:

-Eşti o proastă… Te porţi prea rece cu băiatul. Tu crezi că momentele ăstea o să se mai repete?

Citește în continuare „Eşti o proastă…”

Publicat în Povestea de vineri

Magia

(Minciuna de Crăciun)

christmasTrase cu gest puternic perdeaua grea, de catifea roşie. Priveliştea de după geam se întindea în faţa lui ca o scenă. Din clarobscurul luxos al camerei privea ca un spectator curios dintr-o lojă căptuşită cu catifea regală. Îşi plimbă privirea peste zidurile de castel cu arcuri luminate, apoi dădu peste un cuplu încleştat într-o îmbrăţişare. Înduioşător, deşi era doar o sculptură de bronz. Ar trebui s-o întrebe pe frumuşica de la recepţie cui aparţine lucrarea.

Îşi privi Rolex-ul şi cu un pas dezinvolt se îndreptă spre oglindă. Era mulţumit de ceea ce vedea. Un bărbat chipeş, de o eleganţă ireproşabilă. Un bărbat scump. Un lux ce ascundea un vis pe cale să se realizeze.

-Să înceapă spectacolul!

Se auzi trilul telefonului. Recunoscu îndată vocea catifelată de la salonul „Lady in black”:

-Domnule C., ne pare rău, dar nu mai avem fete de categoria 1. De sărbători suntem suprasolicitaţi. Doar dacă doriți… ştiţi,  avem o candidatură, dar absolut necalificată. E drăguţă, tânără, are un şarm special şi cam atât … E debutantă.

-O aştept. Să-şi anunţe prezenţa la recepţie cu un apel pentru camera 513.

***

Citește în continuare „Magia”

Publicat în Creatie proprie, Povestea de vineri

Ţiganca

(Povestire)

„Omul fără de noroc, degeaba-l caută ţiganca în ghioc.”

tigana

I-am studiat atent fotografia. Nu părea să fie frumoasă. Un profil tipic de ţigancă. Fața nu mă intriga deloc, doar aerul misterios pe care îl degaja. Ce naiba putea să am în comun cu femeia asta? Un mister pe care oglinda nu-l putea dezlega. Pentru că dacă ai căuta antipodul acestui profil de feminitate rebelă, atunci eu sunt cel mai reușit exemplar. Am ochi căprui, ten luminos, nas în vânt, aer bland… Și de la aerul acesta cuminte porneşte o minciună periculoasă. Cei care nu merg mai departe de aparenţe, riscă să trăiască surpriza vieţii lor. Rareori am întâlnit pe cineva care mi-a simţit năravul sălbatic din prima privire. Numai doar… ţiganii.

 ***

De mică nu mi-a fost frică de ţigani. Degeaba încercau părinţii să mă sperie cu „Dacă nu eşti cuminte te duc la ţiganii din dealul Sorocii”. Pffai de mine! Numai asta şi aşteptam! Când urcam în autobuzul nr.3 (troika) de la autogară spre dealul Sorocii, îmi lipeam nasul cârn de sticlă şi uitam să respir de admiraţie. Spectacolul era fascinant. De la decor până la personaje. Îmi plimbam privirea prin ogrăzile cu castele cocoţate pe dealul abrupt cu vedere spre Nistru, căutam cu ochii fustele înflorite ale ciuraritelor, fixam brațele harnice în mișcări zornăite de brăţări și inele, mă rătăceam prin cătăturile lor oacheşe, aerul rebel și o siguranță de sine intimidantă până la vulgar…

***

În clasa a treia, după lecţii, am condus până acasă o colegă ţigancă, moartă de frică. Se luaseră după ea nişte baistruci cu pietre. Nişte laşi, în fond. Se năpustesc ca şacalii doar în grup, şi asupra unuia. Când îs doi, se retrag. Mergând aşa agale spre casă unde simt că mă mănâncă limba:

-Fa Iulică (de la Iulia), tu doar eşti ţigancă, aşa-i?

-Îhî, mă priveşte speriată.

-Ap’ cum vine asta…  eşti ţigancă şi te temi ? Eu iaca nu mă tem.

-Şi mama zice aşa. Cui, fă, semeni, faci neamul de ruşine.

-Da vrăji, ştii? Sau să ghiceşti în palmă ?

Citește în continuare „Ţiganca”