Publicat în Lumi paralele, Povestea de vineri

Fusta vișinie

IMG_4310-Edit

Nu-mi amintesc ce păr avea, ce ochi avea, ce buze avea, deși îmi vorbise ore întregi. N-o ascultam. Mă plictisea vocea ei monotonă. Țin minte doar o pată vișinie pe patul alb și steril de spital. Era fusta ei.

Mă văd uneori la Chișinău cu oameni din trecut, care, ajungând la momente de confidențe delicate, îmi suflă înduioșați: Lilia, îți aduci aminte când mi-ai spus asta sau cealaltă…? Nu țin minte. Cum așa? D’apoi cuvintele tale și acum îmi răsună în cap și datorita ție… Să lăsăm, întrerup eu tirada de mulțumiri ce-și face loc printre vorbe, dacă-ți zic că nu țin minte…

Pățesc și eu cu alții. Pentru că memoria fiecărui om funcționează după niște legi pe care nu le poți descâlci din prima. Memorăm deseori lucruri fără însemnătate, gen, un dop de plastic topit pe asfaltul școlii, dar uităm numele unui coleg, lângă care am respirat câteva trimestre.

Unii oameni descarcă în noi cuvinte, ca semințele în groapă. Uneori groapa e plina de pietre și atunci vorbele se lovesc de ele și nu încolțesc niciodată. Mor, se uită. Alteori rămân pe fund, ani întregi, risipite printre pietre, iar într-o primăvară, nu se știe de ce anume într-una anume, vorbele celea încep să încolțească. Iar omul care le-a semănat poate că nici nu mai răsuflă, nu mai calcă iarbă verde, poate singur e iarbă printre ierburi, însă vorbele lui prind viață, dau rădăcini, cresc, se cer afară, la lumina soarelui și a ecranului.

Citește în continuare „Fusta vișinie”

Reclame
Publicat în Povestea de vineri, Recomandare de carte

Gura lumii

Kinderfüsse im GrasLa marginea unui drum creștea o Romaniță frumoasă. O coroană din petale albe îi împodobea căpșorul auriu, stropit cu raze de soare. Era firavă și slăbuță, dar plină de grație, și holteiului vânt îi plăcea să se joace cu petalele ei, legănând-o dintr-o parte în alta.

-Ești atât de gingașă, îi șoptea acela, și meriți să trăiești într-o grădină de flori.

Romanița tăcea modestă și nu dădea nicio atenție vorbelor vântului, deoarece îl știa de flăcău zbenguit, căruia îi trec numai nebunii prin cap.

Alături de ea mai creșteau doi măcieși rătăciți nu se știe de unde, o păpădie, o familie de brusturi și niște ciulini. Fiecare dintre ei se gândea în sine că veni-va o zi când lumea își va da seama de eroarea comisă și-i va invita să trăiască în florăria ce se vedea după gardul de peste drum. Erau ei îngâmfați cu toții și se uitau cu aere de superioritate unul la altul, ba chiar și la Romaniță, care era de felul ei o floare veselă, zâmbăreață și viața îi părea o sărbătoare chiar și aici, la marginea drumului.

Într-o zi a poposit prin părțile celea un Sticlete, care și-a făcut cuib într-o grădină. I-a plăcut și lui coronița albă a Romaniței, modestia de fată și, mai ales, zâmbetul galeș. Sticletele s-a îndrăgostit de Romaniță.

„E rudă cu soarele, își zicea el, și eu am s-o iau în grădina de flori să trăiască alături de mine”.

Romanița tocmai s-a îmbujorat de bucurie: i-a plăcut și ei penetul Sticletelui. „Iată că și frumusețea mea a fost observată, își zicea dânsa. Se prea poate că avea dreptate vântul”.

Citește în continuare „Gura lumii”

Publicat în C'est la vie, Povestea de vineri

Sanatate

 

In troleibusul 21, am scapat portmoneul burdusit cu bani (tocmai schimbasem niste euro) la picioare. Pana m-am dezmeticit, taxatorul l-a ridicat, mi l-a pus in palme si a mers mai departe.  Gestul lui a fost atat de firesc, incat iti spuneai ca ridicatul portofelelor pasagerilor cascati intra direct in responsabilitatea lui. Intorc capul spre el si zic raspicat, ca sa auda si urechile mele (caci din lene mare vorbesc foarte incet): „Va multumesc frumos!” A tresarit si m-a privit nedumerit. Mai ca nu mi-a raspuns: „Ce te-a apucat, femeie?”

„Ce frumos e cand omul nu asteapta recunostinta, m-am gandit incurcata. Asta inseamna ca gestul lui a fost natural, omenesc. Si cu atat mai valoros. Straniu doar e cand omul se sperie de recunostinta ta”.

Am trait situatii similare, de cateva ori, cand am multumit cu voce apasata pentru mici gesturi spontane, si iar, de fiecare data, oamenii ma priveau surprinsi. Ce a apucat-o? Are timp de pierdut sau ce-o mai vrand si ea? Parca totul i-am dat, totul i-am restituit…

Intr-o zi ploioasa, a trebuit sa ma plimb mai mult prin Chisinaul plin de oameni. Fara sa vreau, am bagat de seama ca femeile din fata mea spun foarte rar multumesc, cand un barbat le deschide usa, le ofera locul sau le lamureste cum sa ajunga la o strada. Cel mai tare imi staruie acum in minte un cadru. O femeie incarcata cu tolbe grele, plouata si obosita se apropie de niste usi grele de sticla. Un barbat de vreo 50 de ani (nu era portar) sare in fata ei. Deschide larg usile, ca sa poata intra toata, fara jena. Femeia trece, gafaie, farnaie suparata. Isi continua calea, fara macar sa-i arunce o privire. Trec si eu din urma ei. Cu tolbele mele. Zambesc omului, care inca mai tinea usa grea, ca sa trec si eu: „Va multumesc frumos”. El tresare si ma priveste speriat. „Ce v-a apucat? E firesc.”

NU, nu e firesc, dragul meu, imi venea sa-i tip la ureche. Dincolo de Chisinau nu mai e firesc, de multa vreme.

Citește în continuare „Sanatate”

Publicat în Povestea de vineri

O poveste cu flacari

15101169393_59e5edacf0_b

Exista o zi speciala in luna lui august, cand merg la mormantul soacrei soacrei mele, Constantina. Ea a fost bunica sotului meu, prototipul de femeie care m-a inspirat pentru un personaj pitoresc din romanul Sub constelatia Lyrei.

E unica dimineata, din vacanta mea greceasca, cand ma trezesc cu noaptea in cap, sub ochii mirati ai socrilor si merg la cimitir, facand un popas la florarie. Vara trecuta am mers si mai voios la cimitir, pentru ca era ultimul an, cand sicriul raposatei mai zabovea in pamant, caci, dupa traditia grecilor de pe insula Chios, dupa un termen stabilit, oasele sunt deshumate, spalate in vin rosu, descantate si stocate intr-o boxa mica de lemn, cu fotografia defunctului pe capac.

Asadar, i-am dus flori la mormantul din marmura, de un alb orbitor. Am pastrat o pauza de reculegere, sub tipatul asurzitor al cicadelor, apoi mi-am mutat privirea la mormantul de alaturi.

Citește în continuare „O poveste cu flacari”

Publicat în C'est la vie, Povestea de vineri

Cutremur de icoane

Edward_Poynter_-_The_Visions_of_Endymion,_1913

Intr-o noapte de vara, ramasa singura acasa – buneii chiuiau la o nunta -, sora tatei dormea linistit si harnic, sforaind pe-o nara, printre perne din pene de gasca. Brusc, in crucea noptii, dinspre casa cea mare se auzi o explozie.

In tacerea casei, plantata intr-o vale adanca de sat, departe de forfota oraseneasca, bubuitura capatase ecouri strasnice. Cazuse, facandu-se tandari, cea mai mare icoana din casa.

In timp ce matusa imi povestea intamplarea, cu sufletul si ochii bulbucati de emotie, doar un gand se zbatea in craniul meu: si daca cadea in capul cuiva? Pentru ca, colac peste potarniche, sub icoana se afla un scaun. Nu-i asa ca-i ridicol sa mori de o icoana ranita?

Uitasem cu totul de spovedania ei pana am ajuns sa fiu martora unei patanii asemanatoare, intr-o biserica din Grecia.

Citește în continuare „Cutremur de icoane”

Publicat în Povestea de vineri

Cavalerul chitit şi roza furată

imagesÎn primăvara asta, Mariachimovna, fără vreo intenţie particulară, a pus pe roate o afacere de invidiat. Dar nu una în sens agricol, aşa ca afacerile moldovenilor cu căpşuni suspendate, de pildă, dar una mai… nici nu ştiu cum să spun, oleacă mai specială. Aşadar, în câteva săptămaîni i-a reuşit de minune să ajungă la prima roadă de cavaleri de 25 de ani, culeşi la poartă. O roadă nesperată pentru o femeie de vârstă ei.

Dar totul a început cu : « Da ia să-mi pun nişte trandafiri în ogradă. Roşii, galbeni, violeţi, bicolori. » Pe urmă afacerea s-a extins peste gard cu : « Da ia să-mi pun nişte trandafiri în faţă porţii. Ca să le fie dragă şi oamenilor care trec pe drum. Să nu-şi întindă omul gâtul peste gard, zid, sau plasă, dacă a vrea să cerceteze mai aprpoape o floare. Nu. Chiar să poată s-o miroase, dacă i-a pofti inima. Că pentru asta-s florile. Să bucure nasul, ochiul şi sufletul. Hai să fim şi noi ca în Europa. ».

Hai, a apobat şi Dumnezeu şi a trimis nişte ploi frumuşele la Ciocana, peste poarta mamei. Astfel încât au crescut nişte trandafiri măşcaţi, bulbucaţi, în culori mustoase şi arome delicioase. Numai te uitai la ei şi îţi venea să exclami ca idiotul în pragul alegerilor: Nu, totuși, Chişinăul e cel mai frumos oraş de pe planetă !

Citește în continuare „Cavalerul chitit şi roza furată”

Publicat în Lumi paralele, Povestea de vineri

Iubirea generalului

Există oameni care beau bere vineri seara şi există oameni care îşi beau berea luni dimineaţa. Eu m-am mutat temporar în categoria a doua.

Luni dimineaţa sorbeam o spumoasă de zmeură pe o terasă din faţa cimitirului. Cimitirul Ixelles, în perioada asta (căci mă mut des). Soarele harnic îşi înfipse săgeata, ca un pai, drept în paharul meu pântecos. Cântau păsărelele, zburau avioanele lui Wathelet, înfloreau castanii în candelabre albe la poarta cimitirului. O linişte binecuvântată pogora peste sufletul meu legănat de-o « Moarte subită ».

« Da poate să fac o plimbare pe aleile cimitirului ? mă întreb visător și leneș singură pe mine. Pe cine să vizitez azi ? Pe Victor Horta ? Nu. Înfruptarea cu o bere roz stârnește chemări mai romantice. Hai să văd ce mai face Margareta şi Georges. Ăştia doi, au iubit scandalos şi au murit cu fanfară și tricolor. O iubire care a făcut să curgă multă cerneală la vremea lui.

Sorb un gât de bere și iar mă întreb: „Câţi din trecătorii care își poartă pașii grăbiți prin faţa cimitirului ştiu ce istorie de iubire e îngropată după poartă ? O moarte cu adresă : Avenue 3, ultimul mormânt din stânga, din capătul aleii.”

Mi-am băut berea şi am mers la florărie. Memoria unei istorii de iubire de aşa calibru cere măcar un trandafir roşu. Nu te duci cu mâna goală la morţii pe care îi cunoşti. Şi eu ştiu despre ei atâtea, cât nu ştiu despre buneii mei.

Dacă va apucaţi să căutaţi mormântul generalului Boulanger, cel care şi-a tras un glonte în cap la mormântul amantei sale, riscaţi să nu-l găsiţi. Pentru că există un secret, pe care îl știu puțini. Pe mormânt nu figurează numele răposaților, ci doar două prenume. Marguerite şi Georges. Anii. Şi ultima frază a lui George înainte ca să-şi ducă revolverul la tâmplă : « Cum am putut să trăiesc fără tine 2 luni şi jumate ? »

Nu-i romantic ? Spuneți şi voi.

Şi dramatic, şi romantic. Genul de iubire care tulbură spiritul multor femei. Pentru că e vorba de o iubire până la moarte. Acum, în epoca vitezei, când oamenii sunt disponibili în orice clipă și din orice punct geografic, unul pentru altul, nu mai înșiră nimeni pagini întregi de hârtie cu vorbe mustoase despre dor și amor. Azi, când puțini mai ştiu să moară de dorul cuiva (da are rost ?), să tânjească, să facă un doliu, oamenii, paradoxal, caută cărţi, istorii, poveşti în care timpul, distanţă, viteza se măsurau în alţi parametri. Mult mai lenţi. Fiorii ceea, când primeai o scrisoare aşteptată de câteva săptămâni de la o persoană dragă, nu ştiu cu ce pot fi comparaţi după intensitate în epoca numerică. Poate că de asta în ultima vreme mă aflu sub şarmul romanelor epistolare. Un deliciu. Miez de nucă cu miere… dulceață de trandafir… Dar m-am abătut.

Citește în continuare „Iubirea generalului”