Publicat în Povestea de vineri

Serile Pandorei (sfârșit)

Venus_Riding_a_Satyr

Până azi nu știu ce era să devenim noi dacă rămâneam împreună. Nu știu nici dacă am făcut bine să-mi respect promisiunea de a nu te mai căuta, după 31 august.

În mijlocul lui octombrie, am înțeles că dorul de tine mă va durea ca o măsea spartă, într-o dimineață cu ger. Ce puteam să fac? Să te caut? Cu ce drept? Oare nu m-ai fi urât pentru trădarea promisiunii? Ș-apoi ce era durerea mea pe lângă liniștea și fericirea ta? O lună mi-a fost destul să învăț cât de importantă era liniștea pentru tine. Și cuvântul dat.

Peste un an, te-am întâlnit într-o librărie. Te-am recunoscut după poza de pe coperta a patra. Pe o carte de eseuri. Eros în Povestea porcului. Ți-am aflat numele. Erai măritată și aveai o fată.

Treceau anii și dorul de tine îmi încărunți tâmplele. Îmi lipseai cumplit. Îți posedasem corpul. Aș fi dat orice să-ți pot poseda sufletul.

Într-o noapte rece, insomnia mi-a readus în minte remarca ta despre scriitorul Diavol. Cel care fură timpul cititorului. Oriunde s-ar afla cititorul. Oricine ar fi cititorul.

Eu n-am vrut să devin scriitor, eu am vrut să te fac cititoarea mea. Am vrut să ajung în sufletul tău. Să-l posed pentru o oră, pentru o zi, apoi să mă cuibăresc în el pentru totdeauna. Diavolul nu iubește femeile. El iubește o singură femeie.

M-am închis în apartament și am început să scriu. Cu râvnă, cu pasiune, cu îndârjire. Scriam pentru tine, cititoarea mea ideală. Pentru tine îmi brodam poveștile. Pe tine te vedeam în spatele fiecărui rând. Ochii tăi îi vedeam căutându-mă disperat printre cuvinte. Pentru respirația ta scriam, pe care doar eu o puteam modela pe fiecare pagină. Și dacă aerul inspirat depindea de voia mea… mai poate oare exista o formă mai perfectă a posesiei?

Despre ce scriam? Oh, asta a fost cel mai ușor. Nu-mi rămânea decât să deschid cutia Pandorei. Scriam despre mizeriile omenești, despre ceea ce merităm cu toții. Despre singurătate, disperare, nebunie, vicii, bătrânețe, pasiuni, infidelități, trădări, orgolii și uitare. Și moarte.

Știi că avem același debit de scriere? Se pare că l-am preluat de la tine, din nopțile noastre de august. Un fleac, ai spune, dar care mă face să uit de tine. Pentru că numai când scriu, te aud din nou, mă vad din nou lungit pe canapea. Nu mă mai gândesc la tine, pentru că te știu alături, mâncând bobițe de rodii.

Am ajuns un satir încărunțit, cu cărți ce se vând peste tot. În orice librărie, chioșc, stație de alimentare, supermarket și tarabe cu cărți de mâna a doua. Pe fiecare carte scrie Ulyse Bis. Cu aceeași dedicație, în toate. Cu dor pentru Dora.

Lansările le fac, fără abatere, la Biblioteca B.P. Hasdeu. De-ai ști de câte ori visam că vei veni la lansare, că mă vei aștepta într-un colț de sală, până va pleca ultimul invitat, ca să putem ieși ultimii din bibliotecă. Ce mult mi-aș dori să mă scoți din rolul de scriitor dur și cinic. Să-ți zâmbesc tandru și să te iau fericit de mână, într-o plimbare nocturnă pe Aleea Clasicilor.

La una din lansările de carte, am zărit inelul tău de logodnă. Pulsul mi-o luă razna sub tâmple. Nu erai tu, ci o fetișcană de vreo 16 ani. Îmi întinse cartea, cu degetele tremurânde de emoții:

-Mă cheamă Elena. Vă rog să scrieți o dedicație pentru mama.

-Pentru Dora?

-Minodora.

I-am fixat inelul:

-E frumos.

-Îi voi transmite mamei. Se va bucura.

M-ai sunat în aceeași seară. Pe numărul notat sub dedicație.

-Mi-a fost dor de vocea ta, Dora.

Ți-am auzit zâmbetul cumințit:

-Mai porți crucea?

Îmi venea să-ti răspund tare și răspicat: crucea mea ești tu, Dora! dar am îngânat un scurt: Nu.

-Ești ocupat acum?

-În fiecare seară sunt ocupat cu unul și același lucru. Cel mai obositor și niciodată recompensat în ultimii 15 ani. Te aștept pe tine.

-Unde mă aștepți?

-Pe canapeaua care încă miroase a tine.

-În apartamentul nostru, din spatele Bibliotecii? Glumești?

-Nu.

Tăcerea ta am tradus-o ca pe o nedumerire. În sfârșit ai îngânat.

-Aș putea să verific.

-Abia aștept să vii.

-Nu. N-am s-o fac.

-De ce?

-Pentru că nu mai sunt Pandora. Suna ridicol…ai să râzi, dar am devenit Penelopa.

-Iar eu sunt Ulyse.

-Ulyse… Bis.

-Asta e toată explicația?

-Meriți mai mult. Îți voi scrie.

 

Mi-ai scris peste 40 de zile. Ca unui mort, de care îți amintești pentru ultima oară, înainte de a-l uita pentru totdeauna.

Mesajul a fost scurt, după cum mă și așteptam. Fără preludiu, în stilul fostei Pandore.

« Presupun că ai citit toată biblioteca apartamentului, de altfel nu era să scrii atât de bine. Dar se vede că ți-a scăpat totuși o carte cu legende arabe. N-ai dat de povestea lui Majnun și Leila, nu-i așa? Să știi că noi am pățit-o la fel, deși peste sute de ani, sub crucea lui Ștefan cel Mare.

Trăia cândva un flăcău pe nume Majnun, care într-o zi nefastă s-a îndrăgostit de Leila. Convențiile sociale i-au împiedicat să fie împreună. Din disperare, Majnun  pleacă în pustiu și își pierde mințile de dorul ei. Dar pustiul nemărginit și dorul neostoit de Leila au făcut din el un mare poet. Cu anii devenise cel mai faimos poet-beduin din lumea arabă. Firește, toate poemele lui de dragoste erau dedicate unei singure ființe: Leila. Nici ea nu l-a uitat. Au trecut ani și iubita l-a găsit într-un final, în pustiu, bucuroasă să-i aline dorul și nebunia. Când a fost anunțată, Majnun a spus:

-Spuneți-i să plece. Leila îmi va încurca să descriu dragostea mea pentru Leila. »

Vă întrebați ce a urmat? Nimic.

Am rămas să îmbătrânesc în biblioteca cu canapea de piele, știind că într-o seară tihnită de august, când asfințitul își va retrage pentru ultima oară lumina de pe cotoarele cărților mele, nimeni nu va mai aprinde veioza verde.

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s