Publicat în Povestea de vineri

Serile Pandorei (IV)

Venus_Riding_a_Satyr

Serile erau ale noastre, nopțile pentru scris. Zilele nu știam ale cui erau. Nu aveam dreptul să știu.

Deseori nu-mi venea să plec de lângă tine. Întârziam lângă pianul de la intrare, găsind un motiv sau altul să mai rămân. Și atunci te îndurai:

-Bine, rămâi. Dar cu o condiție.

-Orice.

-Să-mi cureți rodiile de pe platou. Și să nu-mi vorbești.

Scriai, ciugulind bobițe roșii, dar eu nu mă săturam să te privesc. Buzele îți erau roșii, dinții, limba… dulce amăruie. Ce departe erai de mine! Nu cu mine vorbeai, nu cu mine îți împreunai gândurile, stările, plăcerile, frământările. Eram un spectator așezat în fața unui spectacol mut. Știam că niciun teatru din lume n-ar fi putut să-l monteze, oricât de genial ar fi regizorul sau actorii. Spectacolul pe care îl savuram era procesul de creație. În starea lui cea mai pură și firească. Ce privilegiu!

Amurgurile de august, se perindau, rând pe rând, în camera noastră, retrăgându-și lumina arămie de pe cotoarele cărților din bibliotecă. Vechi, prăfuite, cu amprentele oamenilor, plecați de multă vreme la Cimitirul Central. Păreau atât de părăsite, atât de ale nimănui, în liniștea înspăimântătoare a înserării, încât mă înduram și, pentru a le oferi ultimul sens, citeam câte o carte pe noapte, instalat pe canapeaua ce mai păstra căldura corpului tău. Tu scriai, eu citeam. Nopți la rând. Părea atât de firesc, atât de plin de sens tabloul nopților noastre, încât ne simțeam deja parte din veșnicie.

Într-o seară, după ce ai aprins lampa cu abajur, în formă de tub verde, ai rămas o vreme fără să miști un deget pe tastatură. Apoi, ai rostit:

-Un scriitor e ca Diavolul.

Am lăsat lectura la o parte:

-De ce?

Ai tresărit, dar nu te deranjase intervenția mea.

-Scriitorul fură timpul cititorului. Chiar dacă ultimul zăbovește o singură oră în cartea lui, în ora ceea cititorul i-a aparținut cu trup și suflet. Diavolul nu se joacă cu secundele sau minutele, cât ai răsfoi o carte. El vrea mai mult. El vrea ore, zile, luni. El este nesățios, el vrea să-si deposedeze cititorul de cât mai mult timp. Hrana Diavolului este timpul omului. De asta a învățat cum să-l ispitească cu cuvântul. Diavolul scrie al naibii de bine. Nu-și lasă cititorul până când nu-i sfârșește cartea. Cu plăcere, cu încântare și nesilit de nimeni. Altfel nu merge. Timpul oferit Diavolului e validat numai dacă e cedat cu plăcere de om. Diavolul adoră femeile. Ele citesc mult. Ele caută cărți. Ele vorbesc despre cărți. Cu plăcere, cu voluptate, cu patimă.

Nicio secundă nu-mi trecu prin minte că îmi citeai testamentul. Că vorbele tale erau foaia mea de drum. Că peste un timp voi deveni și eu un Diavol. De dragul tău. De dorul tău.

(Vinerea viitoare – ultima parte)

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s