Publicat în Copilărie sovietică

Adormind lângă o fecioară

s

Aveam de mică un vis, ca în cărțile cu povești : să dorm într-o scârtă de fân, sub cerul liber. Într-o seară caldă de august, când aveam vreo 9 ani, i-am declarat lui mâc-mea :

-Mâcă, mă duc să dorm în fân !

-Du-te, a spus mâca și continuă să dezghioace fasole în poală, așezată pe scăunelul dat cu măluială albastră.

Am trecut drumul, scârta de pai era îngrămădită peste drum, lângă un pârâiaș subțire, într-o ogradă cu o vacă sub șopron. M-am cățărat pe moțul de fân, m-am întins gospodărește pe spate și am prins a asculta cu urechile ciulite greierii de seară și cu ochii căscați bolta înstelată. Mirosul de iarbă cosită îmi gâdila nările, stelele îmi făceau cu ochiul, lătratul câinilor din mahală mă făceau să mă simt în siguranță. Nu că mă temeam de ceva, dar tot mai bine era când oamenii răi erau lătrați de câini. Îi simți de departe. Peste vreun sfert de oră am prins să mă scarpini la tălpi. Apoi pe la șolduri. Fânul mă înghimpa din toate părțile de nu-mi puteam găsi loc. Cum să dorm ?

-Mâca, mă duc să dorm în verandă !

-Du-te ! răspunse maca și stinse lumina.

Pereții verandei erau de sticlă. Numai acoperișul cu streșină văluroasă se vedea dintr-o parte, când priveai din pat. Luna își strecura razele prin perdeluțele brodate de mâinile de fată mare a mâcăi, eu mă întorceam pe o parte și pe alta în patul de fier. Somnul nu mă prindea și gata.

-Mâca, mă duc să dorm lângă Marcica !

-Du-te, odată, fată hăi, du-te ! mârnâi somnoros mâca.

Marcica dormea în casa mare, cu spatele la un covor modovenesc, cu bujori pierduți prin frunze late. În mijlocul covorului, într-un prosop moldovenesc, mâca aninase fotografia de nuntă a părinților mei. Mama și tata, cu lumânări lungi de cununie în mână și cu verighete late de aur pe degete.

Marcica avea 15 ani. O fetișcană rotofeie, cu gâțe lungi, obraji rumeori și țâțâșoare mășcate.Țărăncuță veselă ce-și torcea zilele într-o gospodărie cu vacă cu lapte gras. M-am întins lângă ea. Mirosea a lapte cald și a somn împăcat. Mulsese vaca. M-am lipit de trupui-i călduț, încălzit de sângele harnic de fecioară și am adormit îndată.

Publicat în Copilărie sovietică, Lumi paralele

Gesturi demodate

gesturiCu vreo câteva luni în urmă făceam vălurele, împreună cu fic-mea, în piscina comunală. După vreun sfert de oră m-am agățat de bordul piscinei ca să-mi mai trag sufletul. Ochii mi s-au oprit peste picioarele unei doamne de vreo 70 de ani. Era în cabina de schimb. Pe jumătate îmbrăcată; doar partea de sus. De la buric în jos – în chiloți cu trandafirași roz și desculță.

Puteam s-o privesc fără jenă, căci ea era total absorbită de sine, privindu-se în oglindă. Am priceput de ce lăsase ușa cabinei deschisă. Avea nevoie de lumină. Își făcea prudent machiajul.

Când ajunse la buze, scoase dintr-un buzunar un tub, îl desfăcu până la capăt  și bagă un chibrit în el ca să scormonească rujul. Întinse o bucățică de ruj pe un obraz, apoi pe celălalt și începu să-i frece cu palmele. Mai scormoni o dată și cu restul rujului își rumeni buzele vestejite.

Erau atât de pitorești gesturile ei, încât am rămas o vreme cu ochii căscați în aer. Unde mai văzusem gesturile astea ? Da, măi, în copilărie, la o mătușă. În timpul deficitului sovietic. Și nu numai la o mătușă, de fapt. Erau mii de femei care, săracele, făceau economie de ruj. Pe vremurile celea nu aruncai tu rujul dacă nu-l mai puteau întinde pe buze. Pe urmă, rumeneala trebuia să fie de aceeași culoare ca rujul – regulă de aur.

Zilele trecute mi s-a terminat blush-ul de la Clinique. Rumeneala de obraji, cum ar veni. Colac peste papagal, aflu că la Clinique nu se mai produce blush-ul cu care mă deprinsesem în ultimii ani. M-am mutat la stand-ul de alături, la Yves Saint Laurent. Consultanta gravidă, după ce îmi ascultase oful, unde începe să-și cotrobăiască dulăpioarele până când dă de o sticluță. O deschide sub ochii mei, scoate o pensulă ca un chibrit lung și cu rujul de la capăt mă mânjește pe obraji. Freacă oleacă, apoi cu aceeași pensulă aplică rămășițele de ruj pe buze și îmi întinde oglinda. Rămân uimită de efect !

Acum, de fiecare dată când mă rumenesc, văd între ochi trandafirașii roz ai băbuței în chiloți și desculță.

Mare lucru sunt asociațiile din copilărie. Unele gesturi de femei nu mor niciodată. Indiferent de unde te mai aruncă viața.

Publicat în Copilărie sovietică

Colțunași

coltunasiAm avut un unchi însurat din tinerețe cu o rusoaică din St. Petersbourg. Mai spre bătrânețe, unde începuse el s-o îndesească cu trenul St. Petersbourg – Chișinău. Îl bătea dorul de tinerețea scursă pe apele Nistrului, de Fa Marie cu bariz, de vin, de sobă caldă. În sinea mea îl etichetasem Buchet Moldavii, pentru că avea o obsesie nesănătoasă față de licoarea asta care pute a ierburi dulci și aromate.

Într-o vizită de-a lui în Moldova, se oprise la noi la Chișinău, pentru două zile. Se nimerise prin mijlocul săptămânii. Ai mei lucrau, eu cu sor-mea la școală, el singur acasă. Mă întorc într-o zi după lecții acasă, lehămetită și cu o carte subsuoară. Deschid ușa (care, apropo, era descuiată mereu) și de la intrare dau cu ochii de unchiul meu, așezat la masa din bucătărie, singurel, cu o sticlă de Buchet Moldavii în față. Stătea îngândurat, savurând cu un oftat dulce, câte o înghițitură dintr-un păhărel, în formă de clepsidră cu mijloc auriu, în care turcii fac ceai. Mă vede și tresare bucuros :

-O, ce bine că ai venit, Lilia. Hai să facem colțunași !

„Ei, amuș”, exclam în gând. Pe mine mama nu reușește să mă înhame la bucătărie, d’apoi un unchi. Îi fac cu ochiul spre cartea de subsuoară, adică « am treabă ».

-Las că știu … ce cărți citești, face unchiul meu.

Asta însemna că reușise să facă percheziție în camera mea în care dăduse de o carte pornografică « Nu va temeți de iubire », de Ruth Dickson.

-Bun, trântesc cartea pe masă.  Hai, îmi zic, că tot îl văd o data în cincinal, să-i țin companie.

Citește în continuare „Colțunași”

Publicat în Copilărie sovietică

Pescarul și Bojdeuca cu hulubi

„Imitatorii nu schimbă lumea”.

„Dacă nu-ți folosești mintea, o va face altcineva”.

pescar

***

Un om de afaceri american stătea lângă chei, într-un mic sat mexican de coastă, când un pescar își trage barca la mal. În barcă erau câțiva pești frumoși. Americanul îl felicită pentru peștele prins și îl întreabă cât timp i-a luat să-l pescuiască.

-Foarte puțin, a răspuns mexicanul.

-De ce nu stai mai mult pe mare să prinzi mai mult pește ? a întrebat atunci americanul.

-Mi-ajunge să-mi întrețin familia, i-a răspuns pescarul.

-Și ce faci în restul timpului? a vrut să știe omul de afaceri.

-Dorm până târziu, pescuiesc puțin, mă joc cu copiii, îmi fac siesta împreună cu nevastă-mea, în fiecare seară mă plimb prin sat, beau un pahar de vin și cânt la chitară cu prietenii. Domnule, am o viață plină și sunt foarte ocupat, a încheiat pescarul.

-Uite, îl ia peste picior americanul. Am studiat economia la Harvard și te pot ajuta.  Ar trebui să pescuiești mai mult și cu banii pe care-i câștigi în plus să-ți cumperi o barcă mare. Cu ceea ce câștigi de pe urma bărcii mai mari îți poți cumpăra câteva bărci și mai târziu chiar o flotă de pescuit. În loc să vinzi peștele prin intermediari, îl poți vinde direct la o fabrică, iar mai târziu îți poți cumpăra propria fabrică de prelucrare a peștelui. Ai putea astfel controla produsul, procesarea și distribuția. Va trebui să pleci din sat, să te muți în Mexico City, apoi la Los Angeles și, mai târziu, la New York, de unde îți vei conduce afacerea tot mai înfloritoare.

-Și cât va dura să fac toate astea, señor? întreabă pescarul.

Citește în continuare „Pescarul și Bojdeuca cu hulubi”

Publicat în Copilărie sovietică

O mică piedică în calea uitării (mari)…

Mama are ceva ce eu n-am să am niciodată. Dacă mă strigă de vreo trei ori prin casă și eu nu răspund, ea deja știe că eu stau cu nasul în acel ceva.

Am un ritual sfânt când ajung acasă în Moldova. Să mă chiorăsc deasupra albumelor cu fotografii vechi ca apa Nistrului. Dacă m-a prins cu albumul, mama știe că se-nceeeepe. Se așteaptă s-o bat la cap cu întrebări. „Mama, da cine-i fata asta? Da când? Da unde? Da de ce? În ce an? Are copii? V-ați mai văzut? Cum … o murit? ”

Îmi plac pozele semnate. Studiez atent scrisul, cerneala, anul, cuvintele, mirosul, fața, ochii, haina, umbra… bref, detaliile ce compun aerul înfloritor și trecător al tinereții.

Ușor ca frunzele ce cad pe văi,

Întinse și răzlețe,

Se duc și nu se mai întorc,

Frumoșii ani ai tinereții.

1

Citește în continuare „O mică piedică în calea uitării (mari)…”

Publicat în Copilărie sovietică

Zărzărel, zărzărea…

Eu aveam vreo 8 ani şi aşteptam cu neastâmpăr să merg la ei în ospeţie. Ea tocmai născuse şi alăpta. O mamă rumenă, caldă, pufoasă, cu sânii plini de lapte şi un prunc pofticios. Bărbaţii au tăiat porcul, femeile porăiau prin bucătărie, dar noi, copiii, alergam prin grădină cu bucăţele moi de cioric în mână.

Se-nsera. Masa era pusă. Mirosea a friptură, a pâine caldă, a răcitură, a biscuiţi cu vanilie, a tort Napoleon. Mirosea a gospodărie îmbelşugată, a casă plină de copii voioşi şi gălăgioşi, a părinţi obosiţi, dar împliniţi.

Seara târziu, noi, copiii, eram culcaţi în camera cea mai încălzită, cu o uşă cu perdică la fereastră, prin care curgea o lumină galbenă şi voci vesele ale părinţilor. Eu am adormit ultima. Mie îmi plăcea să ascult cum ei cântă voios pe câteva voci:

„…Pe sub deal, pe sub pădure, eeeh,
Se duc fetele la mure… Eeeh!
Zărzărel, zărzărea,
Zărzărică, zărzărea,
Pe la poarta mîndrei mele
Gheorghiţă trecea. „

Adormeam încet, dulce şi liniştit. Aşa cum adorm copiii fericiţi. Alături trosneau lemnele pe foc, era cald ca într-un cuib cu pene şi mirosea a lapte de prunc.

Au trecut ani.

Mulţi.

Focul din vatră s-a stins. Copilul a fost înţărcat, părinţii au divorţat.

Ea a devenit o femeie independentă.

A făcut şi face carieră. Are o voce fermă, dură. Lucrează cu bărbaţii.

E o femeie de succes. Modelul cela de femeie la care salivează ale sute de femei cu limba scoasă afară.

E singură şi n-are de gând să se recăsătorească.

Acasă vine doar să doarmă şi să-şi spele dinţii.

Ea ştie bine ce vrea de la viaţă şi e stăpână pe ea.

Fraza ei favorită: „Eu nu-s datoare nimănui cu nimic”.

***

Eu nu ştiu dacă ea o să aibă vreodată timp ca să ne întâlnim şi eu să aduc vorbă despre lucruri care mi-au marcat frumos amintirile din copilărie.

Lucrurile astea nu se scriu prin e-mail, nu se declară pe facebook, nu se rostesc la telefon în 5 min între două şedinţe importante.

Lucrurile astea se discută pe înserate, sub un bec cu lumină palidă, după un cântec pe două voci:

„Zărzărel, zărzărea … „

Publicat în Copilărie sovietică, Monoloage

Cercei noi

Mi-am luat cercei noi. I-am scos pe cei vechi şi am rămas să-mi privesc în oglindă urechile goale.

Găurile mi le-a făcut o femeie care a murit la nici 30 de ani.

Prima pereche de cercei mi-a dat-o o femeie care a murit la 39 de ani.

Ambele putrezesc în cernoziom, dar … continuă să trăiască în mine. Probabil că nu-şi mai aduce nimeni aminte de ele. Eu le pomenesc de fiecare dată… când îmi cumpăr cercei noi. Memoria mea proaspătă, de copil, a absorbit totul : mirosul fiecareia, zâmbetul, privirea, forma unghiilor, atingerea degetelor calde de urechile mele…

***

-Lilia, acum te doare dacă împung ?

-Aşă, olecuţică.

-Hai,  încă puţină răbdare şi ai să porţi cerceluşi. Uite, ce urechiuşe frumoase ai.

***

-Lilia, ia adă nişte usturoi verde din grădină.

-Pentru şi ?

-Am cumpărat pâine şi unt proaspăt. Amuş ne aşezăm amândouă pe prag şi să vezi tu ce masă tragem.

Se însera. Orăcăitul broaştelor răsuna în ecouri gemene prin liniştea caldă a serii. Ochiul holbat al lunii se aprinse peste Nistru. Eu mâncam pâine cu unt şi usturoi. Ea îmi povestea legenda cu Cain şi Abel, imprimată pe faţa palidă a lunii.

-Eu vreau cercei ca la tine, i-am spus dintr-odată.

A amuzat-o spontaneitatea mea de copil. Îşi scoase zâmbind cerceii, unul câte unul. Mi i-a pus în palmă, lângă codiţă verde de usturoi.

-Poartă-i sănătoasă. Eu totdeauna n-am fete.

***

Vrei să mai ai zile după moarte?… Hrăneşte un copil. Îndeplineşte-i o poftă. Povesteşte-i o legendă.

Chiar dacă nu e copilul tău.