Publicat în Copilărie sovietică

Kin-Dza-Dza!

Îți dai seama că îmbătrânești când începi să pricepi frumusețea unui film pe care în tinerețe îl credeai absurd, delirant și plictisitor de să te scobești în nări. Iar o cutie de chibrituri nu va rămâne la fel după acest film.

Actori superbi, scenariu detestabil de bun, decor minimalist și sugestiv în fecare firicel de nisip. Coloana sonoră genială în primitivitatea ei.

Ku!

Reclame
Publicat în C'est la vie, Copilărie sovietică

Cu vărul, adevărul.

Stăm amândoi pe mal și privim cum curge Nistrul. Parcă mai ieri alergam desculți prin iarba udă.

-Auzi, văr-mio?, întreb dintr-odată speriată. Tu doar de câțiva ani ai devenit bunel…

-Îhî.

-Asta înseamnă… continui cu voce scăzută, ca să nu ne auda cineva… asta înseamnă că și eu de câțiva ani sunt bunică…

Râde tare și cu poftă, de răsună pădurile de pe celălalt mal.

-Mda…

-Mda…

-Mda… chicotește Nistrul sub alge, cărând amintirile noastre pe spate. Amintiri care, după câteva cotituri, vor dispare pentru totdeauna.

„Ca un brâu de argint e Nistrul, ca o eșarfă, ca o ploaie prelinsă pe geam, ca o cărare în nesfârșit, ca un drum în stele…” (Dumitru Matcovschi)

Publicat în Amintiri din Grecia, Copilărie sovietică

Radacini

Toata ograda stie ca imi plac smochinele, in consecinta, mereu se gaseste un suflet bland, care are grija sa-mi spuna cand s-au copt, caci daca ma iau dupa verdele lor, care nu se mai schimba niciodata… 
-Uite, astea, de pe ramura, s-au copt, imi zice mama soacra si le invarteste codita. Iar celelalte, de pe ramul de sus, vor fi coapte abia maine.

Mi le toarna in palma si pleaca in treburile sale. Eu raman sub smochin si simt cum mor smochinele in palma mea, de dragul meu. Simt cum inca le fierbe seva, brusc intrerupta. Se cere in pantec. Imediat vom deveni un tot intreg, asa precum in cativa ani, voi deveni si eu, la randul meu, o parte din radacini.

Privesc smochinele pe care le voi manca maine. Imi vine greu sa cred ca arborele de langa mine lucreaza doar pentru mine. Ca minunea asta de copac extrage din pamant tot ce trebuie, pentru ca maine dimineata sa nu merg la market, sa nu aleg, sa nu cumpar, sa nu pun in frigider si sa nu mananc fructe cu seva inghetata si moarta de zile intregi…

Privilegiul asta l-am trait deja o data in viata. In copilarie. Bona mea, pe atunci, era gradina bunicii, cu arbusti si copaci de tot soiul. Ei ma hraneau. Ei imi tineau umbra. Ei imi leganau amiezile, pe crengile lor. Ei ma distrau cu vietati care sareau, zburau, piscau, cantau. Ma adormeau cu coruri de taraieci… Iar cand ma vedeau, in sfarsit, adormita, se apucau de treaba. Toata noaptea lucrau pentru mine. Isi coceau molcom fructele, sub stelele Moldovei. Pentru ca a doua zi dimineata, mana mea de copil sa poata alege cele mai dulci si mustoase poame. Pentru ca eu sa mananc cu pofta. Sa cresc rumena si sanatoasa. Sa cresc mare. Sa sadesc alti copaci. Care vor creste alti copii…

Curge seva smochinului prin mine, facandu-ma sa inteleg ca am niste datorii. Datorii esentiale. Inainte de a deveni o radacina.

Publicat în Copilărie sovietică

Ograda cu țol vărgat

Ori de câte ori mi-e rău sau mi-e frică, îmi apare o imagine veche în cap. Numai ea e capabilă să funcționeze ca un calmant eficient și instant.

Într-o zi de mai, mă întorceam de la școală. Eram încă în primară, încă la Strășeni. Urcam un deal abrupt, plin de ogrăzi mici, cu portițe joase, de lemn. La jumătatea dealului m-am oprit să-mi trag sufletul. M-am sprijinit de un gard, prin care puteai trage cu ochiul. Fiind copil curios, asta și am făcut. Ograda era pustie, doar o umbră de nuc, sub care cineva plantă un scaun lung, de mărimea unui țol desfăcut. Era răcoare și liniște de țară. Iar scaunul cela parcă era vrăjit. Abia aștepta să împingi portița și să te odihnești în compania lui. Țolișorul vărgat era luminat de câteva pete solare… atât.

Ori de câte ori sunt obosită, lehămetită, iritată… știu că undeva mă așteaptă un țol la umbra unui nuc. Cu putere magică.

Publicat în Cimitirul albastru, Copilărie sovietică

Mâca Rândunica

randunica1

Cum intram pe poarta bunicii, prima întrebare după bună ziua era:

-Mâca, da cuibul e plin?

Cuibul cela… of, cuibul cela! De câte ori îmi încălzea el visurile, în lungile și geroasele nopți de iarnă. De câte ori îmi apărea el, așa, din senin, într-un colțișor de suflet, ca norocul nesperat, ce te binecuvântează cu belșug de lumină, seninătate și căldură. Ș-apoi, nu era el chiar un cuib ca celelalte, ci făcut parcă din două părți gemene. Două leagăne, împletite și întărite cu movilițe de glod amestecate cu apa Nistrului, apa ceea curgătoare, mișcătoare, dulce, venită de departe, de pe tâmpla unui munte și care-mi cunoștea atât de bine pielea și harțagul.

Cum vedeam baticul alb al mâcăi, topindu-se în ramurile de viță-de-vie din gradină, ce se cereau mereu legate și priponite de haragi, eu mă mutam de la colțul meu de joacă și mă puneam la pândă, sub cuib,  lângă alți trei concurenți. Trei motani scărmănați din mahala noastră mică și voinică: motanul babei Manea, pisica babei Marușca și cotoiul babei Vasilița. Dar lasă că nici rândunica ceea nu se trăgea dintr-un neam prost, căci își făcu cuibul pe cel mai înalt perete al casei. Un lucru totuși nu l-a prevăzut, sărmana. Pragul. Of, pragul cela albastru ce împărțea peretele în două și pe care-l ridicau oamenii cuminți și de treabă. De unde să știe, biata, că și oamenii au pui, iar puii ceia, chiar dacă nu pot zbura până la cuibul ei, fac ce fac și se apucă de nebunii, crescute și dospite în căpșoare lor, cu mai mulți creți decât minte.

Un scaun îmi trebuia, nu mai mult. Un scaun pe care să mă sui și să-mi împlinesc pofta.

Citește în continuare „Mâca Rândunica”

Publicat în Cimitirul albastru, Copilărie sovietică

Cimitirul albastru 1. Clava

1

Cuptorul mâcăi era tapetat cu afișe de filme sovietice. Asta pentru că sora mai mare a mamei, tio’ Clava, lucra la club și proiecta filme, în fiecare sâmbătă.

În toiul verii și al vacanței, cuptorul era al meu, cu tot cu afișele sale și cu mirosul lor special de tipografie, pe care, dacă l-aș adulmeca acum, aș izbucni în plâns. Aromele copilăriei mele de pe Nistru cunosc cele mai scurte cărărușe către inima mea.

Pe atunci încă nu știam că pereții cuptorului formau anticamera culturii mele generale. Încă nu știam că mulți actori de pe afișe, care-mi păreau de-a dreptul caraghioși în desenele celea sărace în culori, au ridicat premii internaționale, printre care și Oscarul. Că veni vorba de cultură, curios îmi pare că într-o casă bătrânească, de pe malul Nistrului, pe lângă icoane, se mai găsea și câte o reproducere de-a lui Vasnețov, încadrată în ramă grea, de lemn. Și pentru că era spânzurată chiar pe peretele din fața bufetului, orice farfurie de borș era mâncată cu ochii înfipți în destinul tragic al Alionușkăi. Iar mai jos, prinse în piuneze, se perindau, rând pe rând, destine muzicale, în frunte cu ABBA…

Citește în continuare „Cimitirul albastru 1. Clava”

Publicat în Copilărie sovietică

Parada martirilor

IMG_6047-Edit

La varsta pubertatii mi-am ratat rolul vietii.

Eram la un pas de a o incarna pe Zoya Kosmodemianskaya, in parada eroilor, desfasurata cu mare fast, in luna mai, luna victoriei, pe o strada lunga din Chisinau.

Scolile organizau o festivitate in cinstea partizanilor si eroilor care au pierit in cel de-al  doilea razboi mondial. Elevii, cei mai buni, incercau pielea martirilor. Zeci de masini mari, decapotabile, se miscau incet in cortegiu, fiecare reprezentand cate o scena din viata partizanilor sovietici. Dupa scenariu, Zoya trebuia sa stea desculta, in camasa alba zdrentuita, cu capul trist, dar demn, in fata unui streang ce balansa langa spanzuratoarea infipta in ceafa cabinei.

Aproape trecusem castingul, cu doi asi in maneca: eminenta si nascuta pe 13 septembrie, ca si Zoya Kosmodemianskaya. Donc, je suis Zoya!

Ghinion cu o zi inainte. Organizatoarea m-a inlaturat de la spanzuratoare, cu argumentul penibil ca Zoia n-avea par lung, ca al meu. Urgent au gasit o alta candidata, cu par scurt, baietesc. Nici eminenta, nici nascuta pe 13.

Citește în continuare „Parada martirilor”