Publicat în Copilărie sovietică

OFALILI (telegram)

Mâca credea în Dumnezeu și în vis. Eu, nici în unul, nici în altul. Dimineața însă apa e prea rece în Nistru ca să fug la scăldat, așa că rămâneam pe laiță să ascult ce a visat. Ofalili, da oare ce-o fi însemnând șuvoiul de apă tulbure?

Atunci m-am jurat să nu chinui pe nimeni cu visele mele băbești. Mai ales generația tânără și materialistă. Dar a bătut ceasul ironic cu cuc ș-am ajuns să scriu acum în public un vis de-al meu. Eu îl consider coșmar, dar voi cum vreți.

L-am visat pe Putin trecând la o strategie nouă de imagine.

Lăsase vânătoarea și urșii. Armele și popii. A trecut categoric și direct la … la… la… Poze cu motănași.

Vii. Pufoși. Mimimi.

Și atunci… să vezi explozie!!! Să vezi bombă atomică! Inimioarele au țâșnit cu milioanele din lumea-ntreagă!

Comentarii în toate limbile: Putin iubește motănașii! Noi am știut! Omul a fost prea modest, dar acum și-a arătat adevărata față. E normal că a stat în buncăr atâta timp! Își proteja motanii! Mulțumesc Anonimous ca ai dat de pozele astea secrete din laptopul și telefonul lui!!! Că ni le-ai arătat, că ÎN SFÂRȘIT l-ai deconspirat. Mai vrem! Soateți totul! Toți motanii! (și aici se umflă un tsunami de empatie, cum altfel, cine nu are motănași). Eu firește rămân insensibilă ca la visele mâcăi. Am doar o broască acasă.

După ce trece valul cu motanii, peste o lună, Putin scoate alt as din mânecă.

Pe 9 mai, Putin își felicită public nepoțica cu ocazia zilei de naștere. Bolfoșică, blonduță ca bunel-su, ochișori mărgelușe vii de șoricel, flutură din mâini coloanelor militare, pe piața Roșie. Fie pace întruna!!! La mulți ani, Katiușa, iubițica lui bunicu! Uraaaa! Uraaa! Uraaa!

Toată lumea în extaz. Ce copil frumos! Mimimi! Ce iubire de bunic! Ce copilaș! Ce zâmbet de heruvim! Îngeraș! Dumnezeu să o păzească de cele rele!

Da, dar stați, vor străbate voci din mulțime, dar copiii din Ucraina, n-au fost și ei îngerași?

Țîț, acolo, nu începeți iar! Copiii nu răspund pentru faptele bunicilor! Cu ce-i vinovat copilul? La mulți ani, Katiușa! Trăiască copiii lumii! Doamne, ce îngeraș de copil! Dumnezeu s-o păzească de gurile rele! (țîț, acolo).

Выходииииила на береееееег Катюююююююша!

Trezită din acest coșmar înfloritor de mai, cu urletele înduioșate ale turmei, am întins mâna spre telefon, ca să verific dacă mai e viu Zelenski.

Încă nu-mi dau seama bine care dintre aceste două realități e coșmarul? Războiul sau post-războiul?

Oare duioșia idioată a mulțimii nu poate fi și ea o armă nucleară?

P.S. mi-am tras un canal pentru toate nebuniile și amintirile mele cu tagul #ofalili. Puteți să mă urmăriți și aici t.me/ofalili Curat pentru suflet (nu promovări și opinii publice de fb)

Publicat în Copilărie sovietică

Ofalili

Eu cu mâca mă sfădeam așa, uneori, că Bobic se băga în cușcă, cu tot cu hlanțug și înceta să răsufle (cu hămăitul Liliei nu te pui). Uneori înseamnă după mâncare, când ajungeam la spălat blidele.
Vă aduc aminte cum se spăla vesela în sat. Cari apă de la fântână, în două căldări (fântâna din deal la 60 de metri (aller-retour) sau cea de la vale, la 80 de metri (dus-întors), orice femeie avea libertate de a alege), încălzești apă pe plită, gătești ligheanul, potrivești apa fierbinte cu cea rece (așa făceau alintăturile de-alde mine, femeile din sat nici nu mai așteptau să se încălzească, numai s-a dezghețat oleacă – hai repejor ca avem altele de făcut). Spălatul în prima apă era cel mai important. Scopul aici nu-i să-ți iasă blidul curat, dar să lași cât mai multă grăsime în apă și să i-o duci lui Bobic, că să-și încălzească mațul pe gerul ista, sărăcuțul de el. Și te cari cu ligheanul, plin de unsoare pe pereți, până la ușă, încerci să deschizi cu o mână clanța turcească, cu alta o închizi, altă ușă te așteaptă în tindă, altă clanță… schimbi șoșonii, mergi încet cu ligheanul să nu verși zoile, să nu te luneci pe cărărușa de omăt… Bobic nu iese din cușcă, puturosul și lașul, simte că poți să-i tragi cu ligheanul peste bot, așteaptă stoic să te cari în casă pentru a doua rundă cu spălatul… Îl lași cu aburii în fața cuștii.

Citește în continuare „Ofalili”

Publicat în Copilărie sovietică

LICURICI

Era vară, seară, și muzica se auzea în mijlocul satului. Muzicanții încercau marșul invitaților.
S-a arătat și mătușa, pe cărarea din grădină (ce unea casa ei de a bunicii). Zveltă, frumoasă, doar un pic nervoasă, de departe gesticula vioi. Erau semne pentru soțul ei, care îi pășea pe urme. O cărărușă de gradină e pentru un singur om.
Când au ajuns în ograda noastră, mătușa mea era deja roșie la față. Rochia nouă, pe care o cumpărase pentru nuntă, îi păru prea scumpă bărbatului. 120 de ruble, fa? Pe ce? Pe bucata asta de boarfă care strălucește ca solzii?
Mâca a încercat să mă trimită în casă (să nu ascult toate prostiile adulților), dar nu izbuti.
– Stai, fa Lili. Stai! Strigă bărbatul.
Se întoarse spre mătușă:
– Da hai ș-om întreba copkilul ista, că-i mărișor deamu, are ochi. Iaca spune și tu, fa Lili, îți place rochia ei?
Eu am dat din umeri. Culoarea nu-mi plăcea, cafenie. La vârsta ceea cafeniul nu mi se asocia deloc cu cafeaua.
– Ei, vezi? Dacă-i plăcea…
Mătuș-mea sare la mine:
– Da spune o dată deslușit, îți place sau nu rochia mea?
– Dați-i pace copkilului și mergeți unde v-ați pornit, spune mâca mohorâtă.
– Nu!
– Nu!
Și mâca a început a tremura. Știa prea bine, că eu spun tot ce gândesc, nu fac pomeni.
Și toți au auzit:
– Nu. 
*** 
La nunta ceea n-au mai dansat. Cel puțin, nu unul cu altul.
– Fa Lili, mi-a spus mâca ștergându-și ochii cu pestelca. Oare când ai să înveți să taci odată din gură?
A doua zi, mătușa mi-a adus rochia ei, tăiata în fâșii:
– Pentru că nu-ți place, ține-o bucățele.
– Mamă, face spre mâca, să faci dintr-însa cordițe de legat via.
***
Peste două zile, mătușa a pus la fiert albituri. Când a dat să ia căldarea de pe foc, s-a rupt toarta. Și-a opărit picioarele.
De atunci nu a mai purtat rochii.
Iarna o vedeam câteodată în pantaloni sportivi de lână albastră, trași sub o fustă.
Mai târziu, când vedeam vreo femeie îmbrăcată cu șaravari sub fustă, nu râdeam ca orășenii. Îmi părea că toate ascund picioarele opărite.
***
Mâca a legat via cu cordițe din fir argintiu și ghipiur.
Într-o noapte cu lună plină, am trecut prin grădină, cu verișoara mea. Ea înainte, eu pe urmele ei. Dintr-odată, se oprește:
– Lilia, uite! Licurici! Grădina lu` mâca e plină de licurici. Doamne, ce frumusețe! exclamă gâtuită de emoție.
Un vântișor dinspre Nistru bâțâia cordițele din vie. Firele de argint se reflectau în lumina lunii. Într-adevăr, priveliștea era de basm.
– Ce taci, fa Lili? Spune ceva! Așa de ești… așa de ești… nesimțitoare!
– Poate vrei să compun și-o poezie din mers?
– Taci, fa! Gata! Taci odată din gură! Numai strici totul.
***
Toate trei sunt în pământ.
Din pântecul lor cresc iriși albaștri.
Doar eu aștept și scriu.
Tac din gură și scriu.

Citește în continuare „LICURICI”

Publicat în Copilărie sovietică

Baba Șura

Când Raisa Konstantinovna ne-a anunțat că vom scrie o compunere, noi nu ne-am încrețit ca la lecția de limbă moldovenească. În cabinetul cu Lermontov și Tolstoi pe pereți, noi iubeam totul. Nu lecții, teatru!
Așadar, ne-am bucurat, ca pentru un nou joc, așteptând să ne anunțe titlul. „Ce visezi să devii când vei crește mare?” Zece minute ne-a pregătit însuflețit, ca pentru orice scriere. Plan, vocabular, întrebări, imagini. Când să dea startul, nu știu ce o apucă, poate frica că toți vom scrie că vrem în cosmos și ne întrebă pe neașteptate:
– Dar baba Șura ce meserie practică?
– Уборщицаааааа!
Bravo, zice. Să nu uităm că există și meserii de care se vorbește mai puțin, dar care sunt la fel de nobile. Și dăi bătaie despre cât de importantă e meseria de dereticătoare, în stilul proletar, munca îl slăvește pe om. „Vă închipuiți dacă baba Șura n-ar spăla cu teul în urma noastră, copii? În ce porcărie de școală am fi petrecut ziua”.
Nu, noi nu ne închipuiam. Ne era de ajuns cât spălam pe rând clasa, după ore. Baba Șura spăla doar coridoarele. Raisa Konstantinovna simți nehotărârea noastră și începu să ne cânte mai cu foc despre importanța muncii fizice, trecând într-o extremă nouă: „Munca te face liber! Ați înțeles, copii!! Daaaaa! Hai la muncă!”
Lecția s-a terminat. Raisa Konstantinovna a adunat caietele și a plecat cu autobuzul 12, acasă.
Seara, după primele cinci compuneri verificate, a întins mâna după primul validol. După zece caiete, mâna tremura după al doilea validol. Iar după ce a citit în compunerea celui mai bun elev (care știam toți că dorea să devină căpitan de curse lungi) cum își schimbase ferm visul cu Marea Baltică pe o căldare cu zoi, Raisa Konstantinovna a înțeles că îndoise bățul prea tare. Visele elevilor sovietici din clasa a 5-a A se înecaseră toate în căldarea babei Șura.

Citește în continuare „Baba Șura”

Publicat în Copilărie sovietică

Gardul

Am prins vremea când nunțile din satul tatei s-au mutat la cafenea. Bucuria copiilor! Acum, zbenguindu-te, puteai să-ți spargi fruntea ca cei mari, de o coloană de ghips, nu ca cei mici, de un par de cort, înfășat în prosop brodat. Aveai loc destul unde să te calicești: scări de beton până în subsol, scările de afară pe care urcau nuntașii până la etajul doi, scena muzicanților și coloanele, evident, cu baloane.
 
Mama nu-și făcea griji pentru mine. Eu nu umblam cu hurta. Când se întâmpla să mă zărească cu cineva, se apuca de inimă. Știa că, maximum peste o oră, un urlet de copil va alerga spre ea cu mâinile întinse: Tio Marinaaaaaa, da Lilia matale…!!!
 
Băiețel/fetiță? Ce contează, dacă nu înțelege când îi spui: nu vreau să mă joc cu tine. Nici a doua oară nu înțelege: Fugi, mai/fa, în treburile tale, lasă-mă în pace! A treia oara îl/o îmbrânceam voinic într-un stâlp cu baloane. Stâlpi, după cum am spus, în cafenea erau destui.
 
Nu eram agresivă, doar un copil sincer și autosuficient. Zghihuitului îi prefeream contemplarea și cercetarea. Numai de codiță nu aveam nevoie pentru asta. Mama știa cum stau cărțile. Dar ce putea să facă? Să-mi scrie pe frunte: nu va legați cu copilul meu, că o să pățiți? Și-a dat iute seama de crucea ei. Toată viața a consolat oameni care aveau mari așteptări de la mine.
 
Cu adulții era mai ușor. Pur și simplu nu mă luau în seamă. Cine și ce ar avea cu un copil ronțăind cuminte o bomboană lângă un stâlp, sub masă, în subsol, lângă țambal? Când nimeream peste o încăierare de cuscre între oalele de găluște… oooooh, numai să reușești să te ascunzi sub masă și să asculți, asculți… toate minciunelele, înjurăturile, bârfâșoarele… mai dulci ca hrusticile presărate cu zahar tos.
Iată unde era locușorul meu. Stihia mea.
 
Când îi trebuiam mamei, era de ajuns să-mi urmărească parcursul după bomboanele lipsă din vaze. Unde lipseau griliajele, pe acolo trecuse Lilia (de la zece ani, după vișina în spirt).
Uneori singură apăream sub fusta ei. Intram sub mesele luuuungi, ca în labirint. Se întâmpla să-i încurc sandalele cu ale altei mame (încălțăminte sovietică identică la milioane de femei). Ridicam fața de masă de lângă genunchi și strigam gâfâind:
– Mama, o stopcă de Buratino!
– AAAAAAAAAi, striga femeia. A cui copkilul ista?
Și mama știa din nou în care capăt al nunții se afla Lilia ei.
După miezul nopții îmi anunțam părinții că merg la culcare. Aveam două opțiuni. Lângă cafenea își înălțaseră casele un unchi și o mătușă. La poartă un dejurnyi: vreun copil din mahala sau verișor de-a paisprezecelea:
– De-a cui ești?
– Eu-s Lilia lui Pantiușa.
– Care Pantiușa, că la noi jumate de sat…
– Lilia lui Pantiușa a lui Valentina lui Stepan din deal…
– Hai treci! Numai ie seama să nu calci pe cineva. Și nu cumva să aprinzi lumina! Că numai a adormit copkilul cela… o urlat după mă-sa pân-amu…

Citește în continuare „Gardul”