Publicat în Copilărie sovietică

Ispita

Mâca nu spunea niciodată că un om a murit.
Spunea așa:
„Când a închis ochii bunel-tu…”
Sau așa:
„Ai să vezi tu, fa Lili, când o să mâncați colaci calzi…”
„S-o prăpadit bietul om în două zile…”
„S-o stins ca lumânarea…”
„Când am dat de dânsul era țapăn”.
„L-am dus la groapă”.
„O venit popa să-l cânte…”

Mustoasa limbă țărănească… Respectuoasă față de omul plecat. Omul, care în sat nu a fost niciodată o simplă statistică.

Oamenii de la Nistru mai spuneau (o dată la zece ani, ce-i drept) „s-a înecat”, dar niciodată, ni-cio-da-tă n-am auzit „s-a spânzurat”. De verbul ăsta am aflat mult mai târziu, din cărți. La școală. Despre asta am ajuns să scriu la maturitate, în cartea „Bocete de nuntă”. Și nu e ficțiune, din păcate. Pentru că, în ultima vreme, spânzuratul la moldoveni a devenit un cuvânt înfricoșător de curent.

Azi dimineață iar am ajuns la un caz cu funie. Întrebam (pe cât de delicat mă duce capul) care au fost cauzele (măcar cele care au putut fi identificate de cei mai apropiați oameni). Pentru că o femeie tânără, sănătoasă și frumoasă, revenită din Grecia, nu de bucurie s-o…
-Cum ai spus? mai întreb o dată, ca baba surdă.
-Cum… cum… repeta jenată vocea. S-o aninat.

S-o aninat…

***

De la mâca am început și cu ea am să închei.

Un om începe să se gândească la nebunii doar când știe că nu mai trebuiește nimănui. Nici gol, nici îmbrăcat. Nici sărac, nici bogat. Nici faimos, nici anonim. Dar a fost vreodată? A trebuit cuiva? L-a primit vreodată cineva cum este? Desigur. Când? Măcar în copilărie.

Fericit sau nefericit, omul are nevoie de alt om, spuneau anticii.

Aproape fiecare dintre noi a avut câte o bunică, mamă, nană sau mătușă… care a făcut lucruri, din cele care niciodată nimeni n-o să le mai facă pentru noi. Și asta pe vremea când tot ce aveam noi să le oferim erau doar mucii. Soiul ăsta de sacrificii, de iubire totală, de dăruire nemăsurată, începând cu sculatul la 4 dimineața (de-i frig, de ninge, de tună sau scapără) și până la povestea de seară, când adormeam cu burduhanul plin de plăcinte plamadite și făcute de ele, pe cuptorașul cald, cu focul tot făcut de ele…

Soiul ăsta de sacrificiu, la care revenim azi numai în amintiri, se numește iubire. Restul e aiureală, fum și pierdere de timp. Nu-i sacrificiu, nu-i iubire. Și atunci suntem condamnați.

Și mă gândeam, azi dimineață, după discuție, că dacă mai avem în noi un gram de imunitate față de funie, apoi numai pentru că ne mai hrănim cu gândul că cineva ne-a iubit odată. Foarte tare. Nemăsurat. Până la extenuare și uitare de sine. Până la lacrimi amare.

Dar noi? Oare noi știm să iubim ca ei? Care din amintirile copiilor și nepoților noștri îi vor feri de ispita funiei?

Citește în continuare „Ispita”

Publicat în Copilărie sovietică

Vinul nostru cel de toate zilele

Traia odata o invatatoare si un betiv. Traiau pe malul Nistrului, in sat. Doamna invatatoare era un suflet linistit, visator, timid, exact genul de femeie care se marita cu un barbat lat in spete, muncitor, cu labe puternice si cu suflarea puturoasa de vin si peregar.

Doamna invatatoare astepta diminetile si nu suferea serile de toamna. Diminetile, se simtea om respectat si iubit de copii. Iar serile devenea o vagaboanda, nevoita sa fuga de acasa, pentru ca, din septembrie, de cand se cocea baco-ul noir in ograda, barbat-su dughea ca porcul. Fugea nu de frica lui, ci de rusine. Rusinea omului cu studii, cu educatie, sensibil la cuvinte grele. Rusinea fata de elevi. De parintii lor. De mahala. Pentru ca, ori de cate ori, barbat-su aghesmuit o vedea intrand pe portita, incepea sa strige in gura mare: Curva!!!

Cand stia ca el e acasa si aghezmuit, nici nu mai intra in ograda sa se schimbe sau sa manance. Se furisa prin gradini pana sub malul Nistrului si se ghemuia sub o salcie sau tufari, cu o carte de poeme in brate, pana se intuneca de-a binelea si pana socotea ea ca barbat-su trebuia sa fi adormit pe sub vreo laita. Abia atunci, lihnita de foame si inghetata bocna, revenea acasa, aerisea odaia de peregar si facea focul ca sa-si incalzeasca palmele si sufletul. Si ramanea, pana-n crucea noptii, controland teancuri de caiete sub sforaitul puturos al betivului.

Felicitari de ziua profesorului! Felicitari de ziua vinului, Moldova!

Publicat în Copilărie sovietică

Cititorul pervers

-Lilia! gemu directoarea, stergandu-mi fruntea de sange, tu doar esti eminenta, mama ta lucreaza in scoala, de ce ?! De ce imi faci probleme chiar tu? Oare nu-mi ajung huliganii si banditii din clasa  X-cea si problemele cu militia? Acum si de eminenti trebuie sa-mi bat capul? Larisa Vladimirovna, cheama odata ambulanta, ca nu se mai opreste sangele! Unde-i Mariachimovna?

-Mama e plecata dupa manuale, am bolborosit sub nas, fara vlaga.

Sangele curgea suvoi. Apa curgea suvoi in chiuveta. Galina Petrovna ma stergea mai mult cu palma, caci in loc de degete avea bile rotunde de carne – amintire de la mama vitrega, care i le topise in foc pentru nu stiu ce boroboata de copil. Pedeapsa mai crunta nu cred ca exista, pe vremuri, pentru o fata, viitoare gospodina. Cum sa cosi, cum sa tai o ceapa? Mana dreapta. Se intrebau multi, o vreme: amu cine s-o ia de nevasta cu asa handicap? Dar s-a gasit un suflet bun care i-a scos ochii o viata intreaga ca a cinstit-o. El a ramas mehanizator pana la moarte, ea a lucrat o viata directoare de scoala. O femeie zdravana si autoritara. Nu  caracter, ci acid sulfuric. La careuri nu vorbea, ci tuna. Strigatul ei se auzea pana la tufarii de langa terenul sportiv, unde se adunau, toti exhibitionistii de la Ciocana. Era modelul de femeie sovietica, devenita puternica din nevoie si mizerie, nu de placere.

Citește în continuare „Cititorul pervers”

Publicat în carte, Cimitirul albastru, Copilărie sovietică, Creatie proprie

Bocete de nuntă (lansarea cărții la Chișinău)

Și mult timp nu înțelegeam de ce, înainte de a mă lua cu el prin sat, badea îmi spăla bine pistruii și-mi descâlcea frumos creții și de ce fetele își schimbau deodată vocea când ne întâlneau, de parcă le punea cineva în palme un bobocel proaspăt ouat, petrecându-ne de fiecare dată cu un oftat dulce, de le simțeam încă multă vreme privirea din urma noastră. Atunci îl apucam pe badea mai strâns de mână, ca nu cumva să-l pierd, pe lângă vreo fântână.

-Badea Vasea, cântă-mi și mie ceva.

(fragment din „Bocete de nuntă”, Lilia Calancea, Editura Arc, 2019)

AFIS final

Publicat în Copilărie sovietică, Creatie proprie, Recomandare de carte

Viața e ca o nuntă în sat: ai venit, ai jucat, ai plecat (interviu)

Ai scris într-o postare că îți ia 3-4 ore să citești „Bocete de nuntă”. Mie mi-a luat două zile, căci îmi place să rugum orice cuvânt, orice expresie. Cât ți-a luat s-o scrii?

„Bocete de nuntă” e cea mai subțire carte din cele trei publicate până acum și, după prima apreciere vizuală, cred că mulți vor spune: ei, o citesc repejor. Faptul ca ți-a luat două zile e un semn bun pentru mine. Îndrăznesc să cred că timpul de reculegere între povestioare se datorează efectului narațiunii. Dar multe depind de cititor.

În ianuarie încă lucram la jurnalul grecesc și era o lucrare aproape bună de trimis la editură, dar… m-am trezit într-o dimineață convinsă că trebuie s-o pun pe pauză. Avea formă, avea culoare și chiar miros. Dar nu era coaptă. Aducea mai mult a fruct de seră.

Tot în acest răstimp au început să mă bântuie morții din copilăria mea nistreană. Pare straniu ce spun acum, dar eu rămân într-o legătură intimă cu ei, așa cum poți fi numai cu oamenii lângă care ai dormit, mâncat, plimbat și ai vegheat la sicriul lor o noapte. Am scris toată luna februarie. Excepție face povestirea „Bocete de nuntă”, începută acum un an și „Prima noapte” începută, acum doi ani. Prima lucrare a cunoscut nouă variante până la cea finală. Nu e vorba de redactare, dar anume de nouă haine artistice, cu stil diferit, intrigă diferită și deznodământ diferit. A doua se numea „O noapte de mai pe malul Nistrului”, care avea deja vreo 30 de pagini, pe care le-am redus și rescris până s-a născut „Prima noapte”.

Mai mult citiți AICI

Publicat în Copilărie sovietică

Bocete de nuntă

„Cu cât ne apropiam de nuntă, cu atât ograda devenea mai străină. Ograda mea, pe care o știam ca pe propriul buzunar, sărac și plin de tot felul de nimicuri, acum era bogată și plină de lucruri scumpe, împrumutate, curățate, călcate, brodate… Plină de forfotă și vorbe, de oale și de batiste colorate, de măsele de aur și de mâini unsuroase. Nici în târgul de la Soroca nu m-aș fi simțit mai străină ca în ograda copilăriei mele.”

În curând!

26

 

Publicat în Copilărie sovietică

Kin-Dza-Dza!

Îți dai seama că îmbătrânești când începi să pricepi frumusețea unui film pe care în tinerețe îl credeai absurd, delirant și plictisitor de să te scobești în nări. Iar o cutie de chibrituri nu va rămâne la fel după acest film.

Actori superbi, scenariu detestabil de bun, decor minimalist și sugestiv în fecare firicel de nisip. Coloana sonoră genială în primitivitatea ei.

Ku!