Publicat în Amintiri din Grecia, Copilărie sovietică

Visul întrerupt

Am o poză în care mama, albă la față, se reține să nu vomite peste lumea asta minunată pentru care se pregătește să mă nască. Toxicoză de 4 luni.
Peste câteva zile, marea catastrofă/fobie a vieții mele intră solemn în sângele și destinul meu, pe 4 martie 77.
 
Detest vibrațiile. Pune alături o sută de oameni și dacă unul își leagănă piciorul, nederanjând cu gestul lui pe nimeni, eu mă voi înălbi la față și voi țipa la el, măcar în gând: Oprește, bre! Că de nu, te vomit din cap până în picioare.
 
Ce este plăcut sau fleac pentru o mie de oameni născuți în 76 poate fi insuportabil pentru unul născut în 77. Dar cui îi pasă de un fleac în lumea asta plină de fleacuri?
Într-o noapte, am sărit din pat, când toata lumea dormea dusă. Apartament, etajul trei, abia dacă s-au pupat două pahare în servantă. Mi-am sunat părinții și le-am făcut o isterie clasa întâi lux (prima isterie conștientă din viața mea). Când ai un copil mega-echilibrat, realist, vaccinat exemplar până la majorat și pe alocuri cinic, dar care într-o noapte îți strigă în receptor „dacă nu veniți să mă luați, nu știu ce fac”, ai de ce să nu-ți găsești locul o lună după asta. Acest „nu știu ce fac” trezește orice părinte pentru încă zece vieți înainte. Că ai mei dormeau duși, doar mama (care se plânge ca doarme iepurește) a auzit un mic zângănit de cristal. Părinții au o casă trainică cum numai părinții pot construi, tata a proiectat și construit case toată viața.
 
Dacă, nu dă Doamne, se abate vreo urgie peste Chișinău (inclusiv una apocaliptică), apoi zacusca pentru beciurile de vin de la Cricova veți găsi doar în beciurile lui tata. Adică nu noi/voi, dar civilizațiile viitoare care vor încerca să citească scrisul caligrafic, de bibliotecară, a mamei pe borcanele de dulceața cu cireșe albe.
Tata a venit și a întrebat de sor-mea. I-am zis că doarme. Cică sa sting lumina că o bate la ochi. Tata a oftat ca un tată de fete și a pornit motorul. Ce să mai comentezi? Poftim, copii crescuți în același pântec, aceeași casă.
 
Celui care se amuză cu fobia mea, scriindu-mi scenariul vieții, i-aș băga două degete în nas (să mă amuz și eu, sufocându-l) drept mulțumire pentru faptul că mi-a scos în cale taman bărbatul care-mi trebuia. Când semnam la primărie că îl iau în primire cu toate păcatele lui sfinte nu bănuiam că vine de pe o insulă în care de șapte ori pe zi se cutremură munții și de trei noaptea fundul mării. Că nu în beciul de la Cricova s-a cântat Iliada și Odiseea, dar pe o insulă grecească, scuturată de zei și FRICI. Absolut incontrolabile.
 
Eu am sânge rece, de reptilă. Rămân neclintită și în picioare acolo unde alții se prăbușesc cu legăturile. Am urmărit autopsia bunicii și n-a mișcat un mușchi în mine, deși cu o zi înainte am dormit în același pat… Dar, vă rog eu frumos… nu legănați piciorul lângă mine.
 
Într-o noapte, am sărit iar din pat. Și iar toată lumea dormea dusă. Dimineața îi întreb pe părinții soțului dacă au simțit ceva? Nu.
A doua noapte… idem și ibidem.
Și atunci tata socru a căutat ceva în ziarele locale și mi-a spus. Da, a fost cutremur, dar numai radarele l-au înregistrat.
 
Anul 2022.
Tot anul e o noapte grecească cu un cutremur care nu trezește pe nimeni.
Totul doarme, până și cicadele, șopârlele, templele, icoanele. Fiecare cu visul lui. Numai eu, ca o matahală, trează în mijlocul grădinii. Nedumerită și speriată. Cum? Cum lumea poate să doarmă, în timp ce…
 
Vreau înapoi în visul meu întrerupt pe 4 martie 1977. Ora 21.22.22.
Vreau înapoi în poza alb negru.
Și dacă pacea ar avea doar două culori, m-aș mulțumi cu atât.
Publicat în Copilărie sovietică

Spovedanie după 30 de ani

Spovedanie pentru un gest nesăbuit față de profesoara mea de limba și literatura rusă, din Chișinăul anilor 90.

***

Rușinea și vinovăția mi-au șters din memorie numele ei. Mai eram și proaspăt mutată de la o școală moldo-rusească în acest gimnaziu experimental. Ea de pe loc, eu o venetică. După primul trimestru a înțeles că fac parte dintre elevii ei cei mai buni, iar eu am aflat, în sfârșit, de ce umbla mereu cu ochii în pământ.

În rusă există o expresie pentru asta: ходит как оплеванная (umblă ca o scuipată). Niciodată un prof de rusă nu se purta în halul acesta (schimbasem câteva scoli sovietice, puteam compara). Era o demnitate să vorbești copiilor despre opera lui Cehov, Tolstoi, Turgheniev. Dacă aveam mintea de azi, poate că aș fi întrebat-o mai multe, dar atunci știam doar ce poate știe o elevă: cu un an înainte, în plin delir naționalist, consiliul școlii a hotărât să-i ia cabinetul de limba și literatura rusă. Jos cu portretele lui Lermontov, Pușkin, Dostoievski! Cabinetul eliberat pentru alte necesități. Altarul ei de profesoară distrus, iar ea trimisă să umble prin clase străine să-și predea obiectul. Ba în clasa de chimie, cu tăblița lui Mendeleev pe perete, ba în clasa de fizică, printre cabluri/eprubete, ba în clasa de muncă, printre macrameuri… etc. Nu s-a revoltat deloc. Nicicum. N-a spus un cuvânt în apărarea literaturii pe care a predat-o de o viață. Și cine, mă rog, s-o bage în seamă? A devenit o companie indezirabilă și nici nu încerca să provoace neplăceri cuiva care ar fi zăbovit în compania ei (mereu agreabilă, dar… vremurile).

Mi-o amintesc mereu singură, pe coridoarele școlii. Venea pentru noi, copiii. Noi eram sensul ei.

Dar se temea de noi. De ura și disprețul nostru. Ele creșteau în fiecare zi, ele veneau din centrul Chișinăului, de la părinții noștri, de pe străzi, de după fiecare ușă, fereastră… Doar eminenții se mai rețineau să n-o scuipe cu privirea. Și eu încă mai făceam parte dintre ei. Dar, într-o zi, am trădat-o. Așa cum ne trădau adulții pe noi. În fiecare zi. Profesorii care mai ieri tremurau de admirație în fața ei, abia de se rețineau să nu-i scoată ochii cu bățul steagului tricolor.

Obișnuiam să lucram cu greșelile după dictări. Când a ajuns să comenteze lucrarea mea, am simțit că ceva nu era în regulă. Cu mare delicatețe și efort a deschis gura să-mi semnaleze două greșeli. Eu? Greșeli? În rusă? Nici n-am lăsat-o să-și reia aerul și am replicat cu aroganță:

– Я никогда не делаю ошибок! (nu fac niciodată greșeli)

M-am repezit la ea (lângă prima bancă) să-mi iau lucrarea și să caut cu ochii mei (proprii!) însemnările cu pixul roșu. Efectiv, erau două. Și foarte grave. Mi-am transformat momentan frustrarea într-o ură densă față de tot ce e rusesc, față de tot ce mă umilea cu aceste două greșeli. Să le bag într-un loc cu toată limba rusa și cultura rusă! Așa-i trebuie că a ajuns să umble ca o cerșetoare din cabinet în cabinet! Ha! Măreața limba rusă! Cui trebuiești tu! Ptiu de la etajul doi! (acolo eram) Gata! Prea mult făcusem parte din minoritate. De ce să mai fiu cu dușmanul? Jos limba și literatura rusă!!! Jos cu rușii!

Cineva aruncase în profă cu un bilețel de hârtie. Treizeci de guri au hohotit deloc discret. Profesoara ne-a măsurat cu privirea unui câine prins în colț, dar a desfăcut bilețelul. Eram încă lângă ea și doar eu puteam citi conținutul: Иди на хуй со своим Лермонтовым! (du-te-n pulă cu tot cu Lermontov al tău)

Nu a comentat. S-a uitat doar la mine: vezi, Lilia? Măcar e scris fără greșeli. Deși nu știu cine e autorul.

M–am pomenit brusc între două focuri, în fața unei clase de adolescenți plini de ură. Hliziți, flămânzi, aroganți. Cu cine eram? Cu haita mea? Cu ea?

Ce chip avea profesoara când am lăsat-o singură în clasa goală?

Doar cei care aveau acasă frați și surori mai mici au simțit (poate) toată disperarea din chipul ei.

***

– Bleadi, da spune odata ce era scris în biletul cela? se răsti la mine colega, cu care veneam de la ore. Dacă îmi spui ce era (și tu mă știi, gura mi-e mormânt) îți spun cine e gnida care a scris-o.

Voiam s-o știu și eu. Puteam avea încredere în discreția ei. Era nebună, dar niciodată rea pe gratis.

– Blea, ce kaziol! Să scrii așa ceva unei profe. Coaie! Până mai ieri era zabityi într-un colț, fecior de scriitor, hule, gura nu-i auzeai, dar azi e mare erou, cu bale patriotice, ca tat-so. Și ca tat-mio! Umblă huia pe la Ștefan, strigă jios-sus! Cemodan, vokzal, Rossia! în timp ce maică-mea, ovța proastă, se cară prin Polonia cu bișnița să ne hrănească, doarme prin gări cu barâjile, să facă zloți pentru o bucată de pâine. Nu, stai, care pâine? Lui tat-mio dă-i găluște, nu mănâncă el tartine simple! Tu-l știi, BLEAH. Noroc ca gnida asta trăiește pe la Ciocana nouă, că dacă-l găbjesc prin Ciocana noastră, îl leg cu Tolik de-un copac, pădurici avem destule…

Tocmai treceam pe lângă o pădurice unde deseori dădeam de un nene cu puța goală în tufari. În ziua ceea nu era pe post și l-am regretat amarnic, pentru că se încinsese strașnic colega mea:

– Ya ibu, ya v shoke, ia stai să-mi aprind o țigară că buhnesc…

Și mi-am adus aminte de câte ori mama îmi zicea: Lilia, ce poți avea în comun cu fata asta care nu vine niciodată la bibliotecă? (mama lucra la bibliotecă). Hmm… oare ce-ar fi spus mama după lecția de azi? Mama, care mă învăța mereu că profesorul e al doilea părinte în școală. Uite cum am ajuns! Colega mea, care se exprima necenzurat și fuma pe ascuns în pădurice, e singura care apără profa. Nu eu, eminenta și mândria ei! Cea care citește liber în rusă, în română, în franceză… Nu eu! Ea! tocmai cea care nu merge cu anii la bibliotecă.

– Când mă gândesc că e ultimul ei an de muncă în școală! Tu știi că iese la pensie? Nu știi, blea, că ești novenikaya. Tu-ți închipui, cum e să lucrezi 45 de ani în același cabinet, care e ca și casa ta, iar într-o zi cineva te alungă din el, apoi puțoiii îți scriu idi nahui pe bilețel! Fără greșeli, zici? iopta! Că tot ea i-a învățat!

În fața teatrului Guguță am lăsat să treacă în fața noastră un cortegiu cu miri.

– Am să mă mărit devreme. Și plec nahui din durdomul ista de Chișinău.

– Unde?

– Da măcar la coada vacii. Unde nu umblă gnide cu tricolor și ură în ochi. Și pe maică-mea, proasta, am s-o iau cu mine. Să vedem în cât timp taică-meu, patriotul și naționalistul naibii, o să crape de foame.

ZA-E-BA-LI! Sau cum acolo în româna culturală? Ne fut și ne vor fute, încă mulți ani înainte!

Au trecut 30 de ani.

FB-ul e plin de instrigări la ură, moarte și dispreț (pe motiv de naționalitate), scrise și validate de mulți scriitori și critici din Republica Moldova (folosind războiul ca paravan – fișkă nazistă, apropo).

Oameni care au crescut în biblioteci.

Oameni care educă o nouă generație.

Oameni care, pe de o parte, se declară pro valori europene, iar pe altă parte cultivă intoleranța extremă, violența verbală și ura.

***

Profesoara a murit de mult.

Sper, cu un volumaș de Cehov în brațe.

Nu-mi aduc aminte de numele ei.

Rușinea umple multe gropi comune.

PACE!

Publicat în Copilărie sovietică

OFALILI (telegram)

Mâca credea în Dumnezeu și în vis. Eu, nici în unul, nici în altul. Dimineața însă apa e prea rece în Nistru ca să fug la scăldat, așa că rămâneam pe laiță să ascult ce a visat. Ofalili, da oare ce-o fi însemnând șuvoiul de apă tulbure?

Atunci m-am jurat să nu chinui pe nimeni cu visele mele băbești. Mai ales generația tânără și materialistă. Dar a bătut ceasul ironic cu cuc ș-am ajuns să scriu acum în public un vis de-al meu. Eu îl consider coșmar, dar voi cum vreți.

L-am visat pe Putin trecând la o strategie nouă de imagine.

Lăsase vânătoarea și urșii. Armele și popii. A trecut categoric și direct la … la… la… Poze cu motănași.

Vii. Pufoși. Mimimi.

Și atunci… să vezi explozie!!! Să vezi bombă atomică! Inimioarele au țâșnit cu milioanele din lumea-ntreagă!

Comentarii în toate limbile: Putin iubește motănașii! Noi am știut! Omul a fost prea modest, dar acum și-a arătat adevărata față. E normal că a stat în buncăr atâta timp! Își proteja motanii! Mulțumesc Anonimous ca ai dat de pozele astea secrete din laptopul și telefonul lui!!! Că ni le-ai arătat, că ÎN SFÂRȘIT l-ai deconspirat. Mai vrem! Soateți totul! Toți motanii! (și aici se umflă un tsunami de empatie, cum altfel, cine nu are motănași). Eu firește rămân insensibilă ca la visele mâcăi. Am doar o broască acasă.

După ce trece valul cu motanii, peste o lună, Putin scoate alt as din mânecă.

Pe 9 mai, Putin își felicită public nepoțica cu ocazia zilei de naștere. Bolfoșică, blonduță ca bunel-su, ochișori mărgelușe vii de șoricel, flutură din mâini coloanelor militare, pe piața Roșie. Fie pace întruna!!! La mulți ani, Katiușa, iubițica lui bunicu! Uraaaa! Uraaa! Uraaa!

Toată lumea în extaz. Ce copil frumos! Mimimi! Ce iubire de bunic! Ce copilaș! Ce zâmbet de heruvim! Îngeraș! Dumnezeu să o păzească de cele rele!

Da, dar stați, vor străbate voci din mulțime, dar copiii din Ucraina, n-au fost și ei îngerași?

Țîț, acolo, nu începeți iar! Copiii nu răspund pentru faptele bunicilor! Cu ce-i vinovat copilul? La mulți ani, Katiușa! Trăiască copiii lumii! Doamne, ce îngeraș de copil! Dumnezeu s-o păzească de gurile rele! (țîț, acolo).

Выходииииила на береееееег Катюююююююша!

Trezită din acest coșmar înfloritor de mai, cu urletele înduioșate ale turmei, am întins mâna spre telefon, ca să verific dacă mai e viu Zelenski.

Încă nu-mi dau seama bine care dintre aceste două realități e coșmarul? Războiul sau post-războiul?

Oare duioșia idioată a mulțimii nu poate fi și ea o armă nucleară?

P.S. mi-am tras un canal pentru toate nebuniile și amintirile mele cu tagul #ofalili. Puteți să mă urmăriți și aici t.me/ofalili Curat pentru suflet (nu promovări și opinii publice de fb)

Publicat în Copilărie sovietică

Ofalili

Eu cu mâca mă sfădeam așa, uneori, că Bobic se băga în cușcă, cu tot cu hlanțug și înceta să răsufle (cu hămăitul Liliei nu te pui). Uneori înseamnă după mâncare, când ajungeam la spălat blidele.
Vă aduc aminte cum se spăla vesela în sat. Cari apă de la fântână, în două căldări (fântâna din deal la 60 de metri (aller-retour) sau cea de la vale, la 80 de metri (dus-întors), orice femeie avea libertate de a alege), încălzești apă pe plită, gătești ligheanul, potrivești apa fierbinte cu cea rece (așa făceau alintăturile de-alde mine, femeile din sat nici nu mai așteptau să se încălzească, numai s-a dezghețat oleacă – hai repejor ca avem altele de făcut). Spălatul în prima apă era cel mai important. Scopul aici nu-i să-ți iasă blidul curat, dar să lași cât mai multă grăsime în apă și să i-o duci lui Bobic, că să-și încălzească mațul pe gerul ista, sărăcuțul de el. Și te cari cu ligheanul, plin de unsoare pe pereți, până la ușă, încerci să deschizi cu o mână clanța turcească, cu alta o închizi, altă ușă te așteaptă în tindă, altă clanță… schimbi șoșonii, mergi încet cu ligheanul să nu verși zoile, să nu te luneci pe cărărușa de omăt… Bobic nu iese din cușcă, puturosul și lașul, simte că poți să-i tragi cu ligheanul peste bot, așteaptă stoic să te cari în casă pentru a doua rundă cu spălatul… Îl lași cu aburii în fața cuștii.

Citește în continuare „Ofalili”

Publicat în Copilărie sovietică

LICURICI

Era vară, seară, și muzica se auzea în mijlocul satului. Muzicanții încercau marșul invitaților.
S-a arătat și mătușa, pe cărarea din grădină (ce unea casa ei de a bunicii). Zveltă, frumoasă, doar un pic nervoasă, de departe gesticula vioi. Erau semne pentru soțul ei, care îi pășea pe urme. O cărărușă de gradină e pentru un singur om.
Când au ajuns în ograda noastră, mătușa mea era deja roșie la față. Rochia nouă, pe care o cumpărase pentru nuntă, îi păru prea scumpă bărbatului. 120 de ruble, fa? Pe ce? Pe bucata asta de boarfă care strălucește ca solzii?
Mâca a încercat să mă trimită în casă (să nu ascult toate prostiile adulților), dar nu izbuti.
– Stai, fa Lili. Stai! Strigă bărbatul.
Se întoarse spre mătușă:
– Da hai ș-om întreba copkilul ista, că-i mărișor deamu, are ochi. Iaca spune și tu, fa Lili, îți place rochia ei?
Eu am dat din umeri. Culoarea nu-mi plăcea, cafenie. La vârsta ceea cafeniul nu mi se asocia deloc cu cafeaua.
– Ei, vezi? Dacă-i plăcea…
Mătuș-mea sare la mine:
– Da spune o dată deslușit, îți place sau nu rochia mea?
– Dați-i pace copkilului și mergeți unde v-ați pornit, spune mâca mohorâtă.
– Nu!
– Nu!
Și mâca a început a tremura. Știa prea bine, că eu spun tot ce gândesc, nu fac pomeni.
Și toți au auzit:
– Nu. 
*** 
La nunta ceea n-au mai dansat. Cel puțin, nu unul cu altul.
– Fa Lili, mi-a spus mâca ștergându-și ochii cu pestelca. Oare când ai să înveți să taci odată din gură?
A doua zi, mătușa mi-a adus rochia ei, tăiata în fâșii:
– Pentru că nu-ți place, ține-o bucățele.
– Mamă, face spre mâca, să faci dintr-însa cordițe de legat via.
***
Peste două zile, mătușa a pus la fiert albituri. Când a dat să ia căldarea de pe foc, s-a rupt toarta. Și-a opărit picioarele.
De atunci nu a mai purtat rochii.
Iarna o vedeam câteodată în pantaloni sportivi de lână albastră, trași sub o fustă.
Mai târziu, când vedeam vreo femeie îmbrăcată cu șaravari sub fustă, nu râdeam ca orășenii. Îmi părea că toate ascund picioarele opărite.
***
Mâca a legat via cu cordițe din fir argintiu și ghipiur.
Într-o noapte cu lună plină, am trecut prin grădină, cu verișoara mea. Ea înainte, eu pe urmele ei. Dintr-odată, se oprește:
– Lilia, uite! Licurici! Grădina lu` mâca e plină de licurici. Doamne, ce frumusețe! exclamă gâtuită de emoție.
Un vântișor dinspre Nistru bâțâia cordițele din vie. Firele de argint se reflectau în lumina lunii. Într-adevăr, priveliștea era de basm.
– Ce taci, fa Lili? Spune ceva! Așa de ești… așa de ești… nesimțitoare!
– Poate vrei să compun și-o poezie din mers?
– Taci, fa! Gata! Taci odată din gură! Numai strici totul.
***
Toate trei sunt în pământ.
Din pântecul lor cresc iriși albaștri.
Doar eu aștept și scriu.
Tac din gură și scriu.

Citește în continuare „LICURICI”