Publicat în Cimitirul albastru, Copilărie sovietică

Cimitirul albastru 1. Clava

1

Cuptorul mâcăi era tapetat cu afișe de filme sovietice. Asta pentru că sora mai mare a mamei, tio’ Clava, lucra la club și proiecta filme, în fiecare sâmbătă.

În toiul verii și al vacanței, cuptorul era al meu, cu tot cu afișele sale și cu mirosul lor special de tipografie, pe care, dacă l-aș adulmeca acum, aș izbucni în plâns. Aromele copilăriei mele de pe Nistru cunosc cele mai scurte cărărușe către inima mea.

Pe atunci încă nu știam că pereții cuptorului formau anticamera culturii mele generale. Încă nu știam că mulți actori de pe afișe, care-mi păreau de-a dreptul caraghioși în desenele celea sărace în culori, au ridicat premii internaționale, printre care și Oscarul. Că veni vorba de cultură, curios îmi pare că într-o casă bătrânească, de pe malul Nistrului, pe lângă icoane, se mai găsea și câte o reproducere de-a lui Vasnețov, încadrată în ramă grea, de lemn. Și pentru că era spânzurată chiar pe peretele din fața bufetului, orice farfurie de borș era mâncată cu ochii înfipți în destinul tragic al Alionușkăi. Iar mai jos, prinse în piuneze, se perindau, rând pe rând, destine muzicale, în frunte cu ABBA…

Citește în continuare „Cimitirul albastru 1. Clava”

Anunțuri
Publicat în Copilărie sovietică

Parada martirilor

IMG_6047-Edit

La varsta pubertatii mi-am ratat rolul vietii.

Eram la un pas de a o incarna pe Zoya Kosmodemianskaya, in parada eroilor, desfasurata cu mare fast, in luna mai, luna victoriei, pe o strada lunga din Chisinau.

Scolile organizau o festivitate in cinstea partizanilor si eroilor care au pierit in cel de-al  doilea razboi mondial. Elevii, cei mai buni, incercau pielea martirilor. Zeci de masini mari, decapotabile, se miscau incet in cortegiu, fiecare reprezentand cate o scena din viata partizanilor sovietici. Dupa scenariu, Zoya trebuia sa stea desculta, in camasa alba zdrentuita, cu capul trist, dar demn, in fata unui streang ce balansa langa spanzuratoarea infipta in ceafa cabinei.

Aproape trecusem castingul, cu doi asi in maneca: eminenta si nascuta pe 13 septembrie, ca si Zoya Kosmodemianskaya. Donc, je suis Zoya!

Ghinion cu o zi inainte. Organizatoarea m-a inlaturat de la spanzuratoare, cu argumentul penibil ca Zoia n-avea par lung, ca al meu. Urgent au gasit o alta candidata, cu par scurt, baietesc. Nici eminenta, nici nascuta pe 13.

Citește în continuare „Parada martirilor”

Publicat în Copilărie sovietică

Cloșca

 

In nicio alta tara n-am vazut un imobil mai descriminatoriu decat tipul de camin sovietic, in care am trait de la 10 ani in sus, la Chisinau, si in care unii locatari erau mai egali decat altii. Cand intrai in scara, pe dreapta, traiau locatarii cu bucatarie, baie si balcon separat, iar pe stanga… plebea, cate 10 camere la o bucatarie cu geam spart si closet jegos, cu gandaci plesnind de sanatate. In dreapta, traiau evreii si rusii, in stanga, familii de moldoveni.

Cum am nimerit printre cei drepti? Simplu. Etajul unu (parterul) nu avea balcon si nicio familie de rusi sau evrei nu si-a permis sa decada in halul in care am acceptat noi, adica mai jos de etajul doi.  Plus ca tata era seful unui santier mare de constructii si, desi merita mai mult, exhiba uneori nesuferite crize de noblete, cedand randul apartamentului nostru femeilor singure cu copil, motiv constant de scandal in casa. Si mama avea dreptate, caci se saturase sa frece pelinci si vesela la robinet cu apa rece, cu doi copii mici pe cap, sa fiarba zilnic borsuri si prostiri, sa spele vesela la acelasi robinet rece, sa rabde, sa se sacrifice pentru familie,  in timp ce se gaseau atatea femei smechere, care dupa primul copil, deja obosite si umilite de viata de familie, bagau repejor divort, grabind procesul de obtinere a unui apartament cu apa calda si toate invoielile. Intr-un cuvant, nobletea tatei o obosea si o imbatranea pe mama, ca pe orice nevasta de cizmar fara cizme. Asa ca, momentul cu apa calda (fantasmul suprem al mamei) a eclipsat lipsa balconului. Si ne-am mutat precipitat la parter.

Citește în continuare „Cloșca”

Publicat în Copilărie sovietică

Păcate

20171009_100716

Bunica era atât de uscată de necazuri, încât, ca să nu pară o nălucă, purta mai multe fuste. Seara, înainte de culcare, o urmăream cum le scoate, rând pe rând, ca pe mărgele, slobozite de pe cordon: înflorate, colorate, încrețite, obosite. Când termina să le descâlcească, pornea ritualul cu rugăciunea de seară, în timp ce eu îmi uscam tălpile, proaspăt spălate, pe marginea ligheanului de aluminiu și număram muștele de pe bec. Printre bâzâitul lor enervant se strecura, din când în când, câte un Doamne păzește, iartă, izbăvește…

-Fa Lili, îndrăznea uneori mâca, după ce-și lua ochii de la icoană. Spune și tu ceva. Măcar: Mulțumesc, Doamne, pentru pâine, apă și sare.

Crăcănată cum eram, răspundeam în doi peri, cu brațele încrucișate pe piept:

-Iaca amuș.

Mâca slobozea un oftat prelung, care se ridica spre bec și înghițea tot zumzetul muștelor. Știam că aștepta o lămurire și o făceam negreșit, doar ca s-o ațâț:

-De ce să spun minciuni? De ce să zic Doamne, îți mulțumesc pentru pâine, apă și sare, când nu-i drept! Eu am mâncat azi smântână, malină, agude, mere verzi și covrigii din cotruță…

Citește în continuare „Păcate”

Publicat în Copilărie sovietică

Zefir și mandarine

screen_5798495d12d42

Nu mă încumet să afirm că toate mamele sovietice coseau pentru odraslele lor deghizări de Anul Nou, a mea, însă, își petrecea câteva lungi seri de iarnă, cu acul în mână, la becul lui Ilici.

Mama era tânără, harnică, cu imaginație și cu un puternic simț al sacrificiului și al responsabilității. Un noroc pe care fata mea nu l-a avut, dat fiind că eu sunt lenoasă (a se citi emancipată) și trăiesc într-o țară unde sacrificiile materne au devenit demult prejudecăți ridicole. Dacă mai punem la socoteală și aspectul economic, te costă mai puțin să cumperi totul gata și de unică folosință. Generații întregi de aici au crescut pe lucruri strălucitoare, ieftine și numai bune de aruncat a doua zi de revelion. Abia acum se trezește o nouă generație, un nou vlăstar (însuflețit de ecologiștii, din ce în ce mai isterici) care propovăduiește economia și discernământul în apucăturile de consum patologic. Așadar, oricât de incredibil ar părea, oamenii printre care trăiesc acum, se cotilesc încetișor spre mentalitatea pe care o aveau mamele noastre (de voie sau nevoie, prin anii ’70-’80), recunoscută azi ca mentalitate sănătoasă. Orice firicel de ață, petic de pânză, piele, nasture era strâns cu grijă în cutii reutilizate, de Ivasi, și păstrat cu parcimonie în sertărașul bufetului. Iar jucăriile, hainele, mobila și încălțămintea erau duse la reparație de câteva ori, înainte de a fi depuse la gunoiște și numai după ce au fost epuizate toate șansele de recuperare.

Citește în continuare „Zefir și mandarine”

Publicat în Copilărie sovietică

Adormind lângă o fecioară

s

Aveam de mică un vis, ca în cărțile cu povești : să dorm într-o scârtă de fân, sub cerul liber. Într-o seară caldă de august, când aveam vreo 9 ani, i-am declarat lui mâc-mea :

-Mâcă, mă duc să dorm în fân !

-Du-te, a spus mâca și continuă să dezghioace fasole în poală, așezată pe scăunelul dat cu măluială albastră.

Am trecut drumul, scârta de pai era îngrămădită peste drum, lângă un pârâiaș subțire, într-o ogradă cu o vacă sub șopron. M-am cățărat pe moțul de fân, m-am întins gospodărește pe spate și am prins a asculta cu urechile ciulite greierii de seară și cu ochii căscați bolta înstelată. Mirosul de iarbă cosită îmi gâdila nările, stelele îmi făceau cu ochiul, lătratul câinilor din mahală mă făceau să mă simt în siguranță. Nu că mă temeam de ceva, dar tot mai bine era când oamenii răi erau lătrați de câini. Îi simți de departe. Peste vreun sfert de oră am prins să mă scarpini la tălpi. Apoi pe la șolduri. Fânul mă înghimpa din toate părțile de nu-mi puteam găsi loc. Cum să dorm ?

-Mâca, mă duc să dorm în verandă !

-Du-te ! răspunse maca și stinse lumina.

Pereții verandei erau de sticlă. Numai acoperișul cu streșină văluroasă se vedea dintr-o parte, când priveai din pat. Luna își strecura razele prin perdeluțele brodate de mâinile de fată mare a mâcăi, eu mă întorceam pe o parte și pe alta în patul de fier. Somnul nu mă prindea și gata.

-Mâca, mă duc să dorm lângă Marcica !

-Du-te, odată, fată hăi, du-te ! mârnâi somnoros mâca.

Marcica dormea în casa mare, cu spatele la un covor modovenesc, cu bujori pierduți prin frunze late. În mijlocul covorului, într-un prosop moldovenesc, mâca aninase fotografia de nuntă a părinților mei. Mama și tata, cu lumânări lungi de cununie în mână și cu verighete late de aur pe degete.

Marcica avea 15 ani. O fetișcană rotofeie, cu gâțe lungi, obraji rumeori și țâțâșoare mășcate.Țărăncuță veselă ce-și torcea zilele într-o gospodărie cu vacă cu lapte gras. M-am întins lângă ea. Mirosea a lapte cald și a somn împăcat. Mulsese vaca. M-am lipit de trupui-i călduț, încălzit de sângele harnic de fecioară și am adormit îndată.

Publicat în Copilărie sovietică, Lumi paralele

Gesturi demodate

gesturiCu vreo câteva luni în urmă făceam vălurele, împreună cu fic-mea, în piscina comunală. După vreun sfert de oră m-am agățat de bordul piscinei ca să-mi mai trag sufletul. Ochii mi s-au oprit peste picioarele unei doamne de vreo 70 de ani. Era în cabina de schimb. Pe jumătate îmbrăcată; doar partea de sus. De la buric în jos – în chiloți cu trandafirași roz și desculță.

Puteam s-o privesc fără jenă, căci ea era total absorbită de sine, privindu-se în oglindă. Am priceput de ce lăsase ușa cabinei deschisă. Avea nevoie de lumină. Își făcea prudent machiajul.

Când ajunse la buze, scoase dintr-un buzunar un tub, îl desfăcu până la capăt  și bagă un chibrit în el ca să scormonească rujul. Întinse o bucățică de ruj pe un obraz, apoi pe celălalt și începu să-i frece cu palmele. Mai scormoni o dată și cu restul rujului își rumeni buzele vestejite.

Erau atât de pitorești gesturile ei, încât am rămas o vreme cu ochii căscați în aer. Unde mai văzusem gesturile astea ? Da, măi, în copilărie, la o mătușă. În timpul deficitului sovietic. Și nu numai la o mătușă, de fapt. Erau mii de femei care, săracele, făceau economie de ruj. Pe vremurile celea nu aruncai tu rujul dacă nu-l mai puteau întinde pe buze. Pe urmă, rumeneala trebuia să fie de aceeași culoare ca rujul – regulă de aur.

Zilele trecute mi s-a terminat blush-ul de la Clinique. Rumeneala de obraji, cum ar veni. Colac peste papagal, aflu că la Clinique nu se mai produce blush-ul cu care mă deprinsesem în ultimii ani. M-am mutat la stand-ul de alături, la Yves Saint Laurent. Consultanta gravidă, după ce îmi ascultase oful, unde începe să-și cotrobăiască dulăpioarele până când dă de o sticluță. O deschide sub ochii mei, scoate o pensulă ca un chibrit lung și cu rujul de la capăt mă mânjește pe obraji. Freacă oleacă, apoi cu aceeași pensulă aplică rămășițele de ruj pe buze și îmi întinde oglinda. Rămân uimită de efect !

Acum, de fiecare dată când mă rumenesc, văd între ochi trandafirașii roz ai băbuței în chiloți și desculță.

Mare lucru sunt asociațiile din copilărie. Unele gesturi de femei nu mor niciodată. Indiferent de unde te mai aruncă viața.