Publicat în Copilărie sovietică

Cititorul pervers

-Lilia! gemu directoarea, stergandu-mi fruntea de sange, tu doar esti eminenta, mama ta lucreaza in scoala, de ce ?! De ce imi faci probleme chiar tu? Oare nu-mi ajung huliganii si banditii din clasa  X-cea si problemele cu militia? Acum si de eminenti trebuie sa-mi bat capul? Larisa Vladimirovna, cheama odata ambulanta, ca nu se mai opreste sangele! Unde-i Mariachimovna?

-Mama e plecata dupa manuale, am bolborosit sub nas, fara vlaga.

Sangele curgea suvoi. Apa curgea suvoi in chiuveta. Galina Petrovna ma stergea mai mult cu palma, caci in loc de degete avea bile rotunde de carne – amintire de la mama vitrega, care i le topise in foc pentru nu stiu ce boroboata de copil. Pedeapsa mai crunta nu cred ca exista, pe vremuri, pentru o fata, viitoare gospodina. Cum sa cosi, cum sa tai o ceapa? Mana dreapta. Se intrebau multi, o vreme: amu cine s-o ia de nevasta cu asa handicap? Dar s-a gasit un suflet bun care i-a scos ochii o viata intreaga ca a cinstit-o. El a ramas mehanizator pana la moarte, ea a lucrat o viata directoare de scoala. O femeie zdravana si autoritara. Nu  caracter, ci acid sulfuric. La careuri nu vorbea, ci tuna. Strigatul ei se auzea pana la tufarii de langa terenul sportiv, unde se adunau, toti exhibitionistii de la Ciocana. Era modelul de femeie sovietica, devenita puternica din nevoie si mizerie, nu de placere.

Citește în continuare „Cititorul pervers”

Reclame
Publicat în carte, Cimitirul albastru, Copilărie sovietică, Creatie proprie

Bocete de nuntă (lansarea cărții la Chișinău)

Și mult timp nu înțelegeam de ce, înainte de a mă lua cu el prin sat, badea îmi spăla bine pistruii și-mi descâlcea frumos creții și de ce fetele își schimbau deodată vocea când ne întâlneau, de parcă le punea cineva în palme un bobocel proaspăt ouat, petrecându-ne de fiecare dată cu un oftat dulce, de le simțeam încă multă vreme privirea din urma noastră. Atunci îl apucam pe badea mai strâns de mână, ca nu cumva să-l pierd, pe lângă vreo fântână.

-Badea Vasea, cântă-mi și mie ceva.

(fragment din „Bocete de nuntă”, Lilia Calancea, Editura Arc, 2019)

AFIS final

Publicat în Copilărie sovietică, Creatie proprie, Recomandare de carte

Viața e ca o nuntă în sat: ai venit, ai jucat, ai plecat (interviu)

Ai scris într-o postare că îți ia 3-4 ore să citești „Bocete de nuntă”. Mie mi-a luat două zile, căci îmi place să rugum orice cuvânt, orice expresie. Cât ți-a luat s-o scrii?

„Bocete de nuntă” e cea mai subțire carte din cele trei publicate până acum și, după prima apreciere vizuală, cred că mulți vor spune: ei, o citesc repejor. Faptul ca ți-a luat două zile e un semn bun pentru mine. Îndrăznesc să cred că timpul de reculegere între povestioare se datorează efectului narațiunii. Dar multe depind de cititor.

În ianuarie încă lucram la jurnalul grecesc și era o lucrare aproape bună de trimis la editură, dar… m-am trezit într-o dimineață convinsă că trebuie s-o pun pe pauză. Avea formă, avea culoare și chiar miros. Dar nu era coaptă. Aducea mai mult a fruct de seră.

Tot în acest răstimp au început să mă bântuie morții din copilăria mea nistreană. Pare straniu ce spun acum, dar eu rămân într-o legătură intimă cu ei, așa cum poți fi numai cu oamenii lângă care ai dormit, mâncat, plimbat și ai vegheat la sicriul lor o noapte. Am scris toată luna februarie. Excepție face povestirea „Bocete de nuntă”, începută acum un an și „Prima noapte” începută, acum doi ani. Prima lucrare a cunoscut nouă variante până la cea finală. Nu e vorba de redactare, dar anume de nouă haine artistice, cu stil diferit, intrigă diferită și deznodământ diferit. A doua se numea „O noapte de mai pe malul Nistrului”, care avea deja vreo 30 de pagini, pe care le-am redus și rescris până s-a născut „Prima noapte”.

Mai mult citiți AICI

Publicat în Copilărie sovietică

Bocete de nuntă

„Cu cât ne apropiam de nuntă, cu atât ograda devenea mai străină. Ograda mea, pe care o știam ca pe propriul buzunar, sărac și plin de tot felul de nimicuri, acum era bogată și plină de lucruri scumpe, împrumutate, curățate, călcate, brodate… Plină de forfotă și vorbe, de oale și de batiste colorate, de măsele de aur și de mâini unsuroase. Nici în târgul de la Soroca nu m-aș fi simțit mai străină ca în ograda copilăriei mele.”

În curând!

26

 

Publicat în Copilărie sovietică

Kin-Dza-Dza!

Îți dai seama că îmbătrânești când începi să pricepi frumusețea unui film pe care în tinerețe îl credeai absurd, delirant și plictisitor de să te scobești în nări. Iar o cutie de chibrituri nu va rămâne la fel după acest film.

Actori superbi, scenariu detestabil de bun, decor minimalist și sugestiv în fecare firicel de nisip. Coloana sonoră genială în primitivitatea ei.

Ku!

Publicat în C'est la vie, Copilărie sovietică

Cu vărul, adevărul.

Stăm amândoi pe mal și privim cum curge Nistrul. Parcă mai ieri alergam desculți prin iarba udă.

-Auzi, văr-mio?, întreb dintr-odată speriată. Tu doar de câțiva ani ai devenit bunel…

-Îhî.

-Asta înseamnă… continui cu voce scăzută, ca să nu ne auda cineva… asta înseamnă că și eu de câțiva ani sunt bunică…

Râde tare și cu poftă, de răsună pădurile de pe celălalt mal.

-Mda…

-Mda…

-Mda… chicotește Nistrul sub alge, cărând amintirile noastre pe spate. Amintiri care, după câteva cotituri, vor dispare pentru totdeauna.

„Ca un brâu de argint e Nistrul, ca o eșarfă, ca o ploaie prelinsă pe geam, ca o cărare în nesfârșit, ca un drum în stele…” (Dumitru Matcovschi)

Publicat în Amintiri din Grecia, Copilărie sovietică

Radacini

Toata ograda stie ca imi plac smochinele, in consecinta, mereu se gaseste un suflet bland, care are grija sa-mi spuna cand s-au copt, caci daca ma iau dupa verdele lor, care nu se mai schimba niciodata… 
-Uite, astea, de pe ramura, s-au copt, imi zice mama soacra si le invarteste codita. Iar celelalte, de pe ramul de sus, vor fi coapte abia maine.

Mi le toarna in palma si pleaca in treburile sale. Eu raman sub smochin si simt cum mor smochinele in palma mea, de dragul meu. Simt cum inca le fierbe seva, brusc intrerupta. Se cere in pantec. Imediat vom deveni un tot intreg, asa precum in cativa ani, voi deveni si eu, la randul meu, o parte din radacini.

Privesc smochinele pe care le voi manca maine. Imi vine greu sa cred ca arborele de langa mine lucreaza doar pentru mine. Ca minunea asta de copac extrage din pamant tot ce trebuie, pentru ca maine dimineata sa nu merg la market, sa nu aleg, sa nu cumpar, sa nu pun in frigider si sa nu mananc fructe cu seva inghetata si moarta de zile intregi…

Privilegiul asta l-am trait deja o data in viata. In copilarie. Bona mea, pe atunci, era gradina bunicii, cu arbusti si copaci de tot soiul. Ei ma hraneau. Ei imi tineau umbra. Ei imi leganau amiezile, pe crengile lor. Ei ma distrau cu vietati care sareau, zburau, piscau, cantau. Ma adormeau cu coruri de taraieci… Iar cand ma vedeau, in sfarsit, adormita, se apucau de treaba. Toata noaptea lucrau pentru mine. Isi coceau molcom fructele, sub stelele Moldovei. Pentru ca a doua zi dimineata, mana mea de copil sa poata alege cele mai dulci si mustoase poame. Pentru ca eu sa mananc cu pofta. Sa cresc rumena si sanatoasa. Sa cresc mare. Sa sadesc alti copaci. Care vor creste alti copii…

Curge seva smochinului prin mine, facandu-ma sa inteleg ca am niste datorii. Datorii esentiale. Inainte de a deveni o radacina.