Folclor țanțoș à la Mihuleac

Dacă e despre război, folclor românesc și (bonus) un cocoș pe copertă, eu cumpăr, fără să gândesc mult, cartea.

În cazul lui Cătălin Mihuleac e și mai simplu. E suficient să-i văd numele pe copertă. Nu există un alt autor român contemporan cu care aș putea să-i compar scrierea și, ca om al cuvântului scris, știu cât e de greu să ajungi la o astfel de performanță.

Umorul lui C.M. (de culoarea coperții) ar putea să deruteze pe alocuri, căci e un autor care tratează subiecte grele, dar ca o cititoare născută în Basarabia și urmașă a secolului XX (tot de culoarea coperții), am ajuns să înțeleg ceva important. Există un lucru care te ajută să nu-ți ieși din minți când scrii despre „Basarabia – eternul măr al discordiei teritoriale româno-ruse” (citez autorul). E vorba de umor. Folclorul vine să întărească acest aspect, demn de luat în seamă când e vorba de o ficțiune. Dacă vrei să obții un efect memorabil, trece o poveste prin filtre grotești.

Umorul/folclorul îngroașă tragedia. O face greu de uitat.

Eu nu pot scrie așa, credeți-mă, am încercat. Și parcă stau bine cu umorul, dar… Nu e simplu și firesc precum pare. Asta mă face să apreciez scriitorii care au ajuns la acest nivel de măiestrie. Ei sunt foarte puțini.

Câteva ecouri personale stârnite de carte. Despre Pantiușa și cocoșul.

Pentru că eram un copil extrem de „cuminte” și pe unde treceam lăsam doar amintiri „frumoase”, oamenii mă re-botezau în funcție de context și boroboața pe care o făceam. Până în clasa întâi, când am scris prima oară Лилия pe caiet, nici nu prea răspundeam la prenume. Eram Falili, Ofalili, Lilihăi, Ficta, Crețoasa, Mar`nevoie, Lilioc-poloboc, a lu Marina, a lu Pantiușa, fata lui Pantiușa, Pantiușica.

Pantiușa era cocoșul din curtea mâcăi. Țanțoș ca tata. Mătuș-mea făcea haz din asta. Odată l-am fugărit prin curte până m-a ciupit. Pe un copil moderat zbânțuit l-ar fi ciupit de ochi, de nas, de frunte… Pe mine m-a ciupit de mijlocul palmei drepte, cea cu care scriu acum. Molcăluță, ca a unui copil de cinci anișori, sânge gârlă. Mi-au legat palma cu băsmăluță și m-au numit Pantiușica.

Mătușa avea un cocoș brodat pe perete. După sticlă, în cadru. Nu știu ce aveau femeile din sat cu modelul de cocoș, dar unde te întorceai numai pene și-un picior ridicat. Poate evantaiul de ață colorată din pene te făcea mai meșteriță, poate era ceva legat de fantezie/fantasme (de mascul țanțoș) dar tot era ceva acolo, la mijloc, între femei. Așadar, prima imagine care-mi vine în cap la cuvântul folclor e Pantiușa. Știe unde să ciupească.

Cartea asta e ca o colivă dulce: și nucă, și grâu, și miere, și sare, și mampasele în formă de cruce. Coliva secolului XX.

*

„Îndeamnă-l să-ți spună basme auzite din gura bunicii ș-învață să separi în ele înțelepciunea populară de prostia umană. Nu e pe lume sârmă ghimpată care să poată îngrădi fantezia noastră populară…”

(Cătălin Mihuleac, Poziția a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine, Humanitas, 2022)

5 ani

În decembrie, luna cadourilor și a magiei, romanul de debut „Regina nopții” împinește 5 ani.

Cu această ocazie, va apare în curând în librării o nouă ediție, revăzută + un bonus – povestirea senzuală „Serile Pandorei”.

Vă doresc un decembrie feeric!

Nu uitați de povești. De dragoste, de omenie, de prietenie, de speranță.

Și de flori 😉

Cartea poate fi găsită în rețeaua de librării PRO NOI, LIBRARIUS, CĂRTUREȘTI Chișinău.

Nimfele si furculitele

Mama soacra are multe lucrari brodate in casa. Atat de fascinante si fine, incat m-au inspirat pentru cateva pagini din romanul Sub constelatia Lyrei.

Intr-o zi, am gasit un magazinas de broderii, in portul Chios. Mi-am ales o panza cu nimfe si mi-am zis: „A venit timpul sa-mi incerc dibacia mainilor. De ce n-as broda si eu, macar o lucrare?” Cand i-am aratat mamei soacre nimfele mele, ochiul ei expert a mijit de cateva ori si a zis: „Nu e usoara lucrarea pentru o debutanta, dar am sa te ajut.”

Cat a stat  in martie la mine, toate serile ne-am buchisit amandoua de-asupra lucrarii. Mai mult ea, eu cu cascatul gurii.

Si mi-o inchipui de pe acum atat de frumoasa, atat de vie, atat de fascinanta lucrarea asta… Chiar daca nu e gata. Pana atunci mai este, dar eu de pe acum ii croiesc destinul:

-Maria, o vom pune intr-un cadru si tu vei avea amintire de la mama si bunica. Sa nu-ti treaca cumva prin cap s-o vinzi la iarmaroc.

În vacanța de creație

Adie a primăvară. A hormoni ce prind a foșni prin sânge ca spuma de șampanie cobâlțâită. Încolțesc mugurii viguroși, meaună motani înfierbântați sub balcoane, iar blogul se retrage într-o vacanță de creație.

În zorii primăverii, unii oameni abia așteaptă să dea buzna pe toloaca dragostei, alții preferă să mai rămână încă pe paginile unui roman de dragoste, curioși să mai afle ce le mai trece altor oameni prin minte și prin inimă. Pentru că pe stradă nu poți citi sufletul omului, dar în cărți, da.

Primăvara e perioada cadourilor. Un cadou apropie oamenii, îi face mai atenți, mai deschiși, mai senini. Un cadou e un mesaj. O carte-cadou e cel mai romantic mesaj oferit unei persoane. Uneori, un mesaj intim.

Faceți cadouri : zambile, mărțișoare, scrisori, spectacole, plimbări, timp, cărți.

Voi lipsi o perioadă, deci nu voi putea răspunde la întrebarea : unde pot găsi romanul dvs ?

Așadar vă reamintesc aici că puteți găsi cartea la orice librărie LIBRARIUS, la Librăria din Centru sau Librăria Făt-Frumos.

Romanul Regina nopții are pagină pe facebook care e actualizată periodic. Pentru a o urmări puneți like.

Vă doresc o primăvară radioasă, parfumată, voluptuoasă !

Rămâneți îndrăgostiți !

Laudă cărților proaste

Nu există cărți morale sau amorale, există doar cărți bine scrise sau prost scrise. (Oscar Wilde)

Din propria experiență am înțeles că nu există cărți proaste sau bune. Există cărți care mie îmi plac, dar altor nu ; și cărți care mie nu-mi plac, dar altor da.

Aș mai formula și așa : cărțile de pe noptiera mea nu sunt neapărat câștigatoare ale premiului Nobel în literatură, dar ele fac parte din universul meu de gânduri și simțuri, iar cărțile cu mențiuni literare internaționale sau studiate la facultatea de litere fac parte din bibliotecile oamenilor cu care eu poate n-am să mă întâlnesc niciodată. Pentru că vedem și simțim lumea diferit.

Orice dezbatere la tema „e bună sau e proastă cartea lui cutare ?” e o pierdere superbă de timp. Însă până a ajunge la revelația asta deșteaptă, înveți pe propriile greșeli. Adică pierzi mult timp. Uneori și prieteni.

Bunăoară, acum câțiva ani, dacă nu-mi plăcea o carte, eu repejor săream cu o reacție de „critic literar”. Până când, într-o zi, făcând găluște, într-o după amiază de duminică, a pogorât pe capul meu o revelație jenantă. Pe CD-ul ce răsuna în bucătăria mea, printre romanțele Olgăi Ciolacu și a lui Ion Suruceanu, iată că apare subit vocea pițigăiată a lui Anatol Dumitraș cu „hopa-țupa, moșneagul cu băbuța, hopa-țupa, hai cu căruța”. Mai întâi m-am încrețit a nedumerire. Ce-i cu maneaua asta, bre ? De unde ? Culmea e că nu puteam sări peste piesă, mâinile îmi erau pline de orez și unsoare. Tac și rabd. Ascult textul. Fârnâi în gând : Ce idioțenie neinspirată !