Publicat în Recomandare de carte, roman

Folclor țanțoș à la Mihuleac

20220915_133839
Dacă e despre război, folclor românesc și (bonus) un cocoș pe copertă, eu cumpăr, fără să gândesc mult, cartea.
În cazul lui Cătălin Mihuleac e și mai simplu. E suficient să-i văd numele pe copertă. Nu există un alt autor român contemporan cu care aș putea să-i compar scrierea și, ca om al cuvântului scris, știu cât e de greu să ajungi la o astfel de performanță.
Umorul lui C.M. (de culoarea coperții) ar putea să deruteze pe alocuri, căci e un autor care tratează subiecte grele, dar ca o cititoare născută în Basarabia și urmașă a secolului XX (tot de culoarea coperții), am ajuns să înțeleg ceva important. Există un lucru care te ajută să nu-ți ieși din minți când scrii despre „Basarabia – eternul măr al discordiei teritoriale româno-ruse” (citez autorul). E vorba de umor. Folclorul vine să întărească acest aspect, demn de luat în seamă când e vorba de o ficțiune. Dacă vrei să obții un efect memorabil, trece o poveste prin filtre grotești.
Umorul/folclorul îngroașă tragedia. O face greu de uitat.
Eu nu pot scrie așa, credeți-mă, am încercat. Și parcă stau bine cu umorul, dar… Nu e simplu și firesc precum pare. Asta mă face să apreciez scriitorii care au ajuns la acest nivel de măiestrie. Ei sunt foarte puțini.
Câteva ecouri personale stârnite de carte. Despre Pantiușa și cocoșul.
Pentru că eram un copil extrem de „cuminte” și pe unde treceam lăsam doar amintiri „frumoase”, oamenii mă re-botezau în funcție de context și boroboața pe care o făceam. Până în clasa întâi, când am scris prima oară Лилия pe caiet, nici nu prea răspundeam la prenume. Eram Falili, Ofalili, Lilihăi, Ficta, Crețoasa, Mar`nevoie, Lilioc-poloboc, a lu Marina, a lu Pantiușa, fata lui Pantiușa, Pantiușica.
Pantiușa era cocoșul din curtea mâcăi. Țanțoș ca tata. Mătuș-mea făcea haz din asta. Odată l-am fugărit prin curte până m-a ciupit. Pe un copil moderat zbânțuit l-ar fi ciupit de ochi, de nas, de frunte… Pe mine m-a ciupit de mijlocul palmei drepte, cea cu care scriu acum. Molcăluță, ca a unui copil de cinci anișori, sânge gârlă. Mi-au legat palma cu băsmăluță și m-au numit Pantiușica.
Mătușa avea un cocoș brodat pe perete. După sticlă, în cadru. Nu știu ce aveau femeile din sat cu modelul de cocoș, dar unde te întorceai numai pene și-un picior ridicat. Poate evantaiul de ață colorată din pene te făcea mai meșteriță, poate era ceva legat de fantezie/fantasme (de mascul țanțoș) dar tot era ceva acolo, la mijloc, între femei. Așadar, prima imagine care-mi vine în cap la cuvântul folclor e Pantiușa. Știe unde să ciupească.
Cartea asta e ca o colivă dulce: și nucă, și grâu, și miere, și sare, și mampasele în formă de cruce. Coliva secolului XX.
*
„Îndeamnă-l să-ți spună basme auzite din gura bunicii ș-învață să separi în ele înțelepciunea populară de prostia umană. Nu e pe lume sârmă ghimpată care să poată îngrădi fantezia noastră populară…”
(Cătălin Mihuleac, Poziția a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine, Humanitas, 2022)
Publicitate

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s