Publicat în Monoloage

Tandrețe interzisă

Pictura: Galina Ciuvileaeva
Imagine: CIUVILEAEVA Galina

În timp ce vorbesc cu unii oameni mi se întâmplă un fenomen ciudat. Mă vizitase și înainte, de câteva ori, dar nu-l băgasem în seamă, așa cum nu cauți un sens profund într-o adiere de fluture. Numai după ce m-am întâlnit în Moldova cu mai mulți oameni în privat, sentimentul s-a concretizat.

Se întâmplă des ca discutând cu cineva, într-un moment precis, omul din fața mea să se transforme pentru câteva clipe în copil. Brusc, un cogemite adult, cu funcții, responsabilități, subalterni, familie etc. devine un copil în ochii mei. Preț de câteva secunde, în momentele celea rare și intime dintr-o discuție când ambii interlocutori, nu doar că ajung pe aceeași lungime de undă, dar în culmea compatibilității. Și atunci ei ambii se transformă. Nu știu cum apar eu în fața celuilalt, dar celălalt apare ca un copil. Iar copilul din fața mea îmi stârnește atâta tandrețe și duioșie, încât mă face să-mi pierd controlul. Mă tem să respir, ca să nu sparg magia inocenței, clipa ceea când omul din fața ta apare așa cum îl cunoaște doar mama sa. Cu fricile sale, cu dorința de iubire, de atenție, de protecție, de alinare. Dintr-odată înțelegi că omul te lasă pentru câteva clipe să-i vezi miezul, miezul cela, atât de protejat de el printr-o coajă trainică.

Într-o discuție cu un bărbat de 29 de ani, ajungând la momentul « copilului » și văzându-i ochii mari, candizi, sinceri, răsuflarea caldă și expresia feței luminoasă, era cât pe ce să-mi întind mâna ca să-i mângâi obrazul. M-am oprit în ultimul moment. Ar fi fost o confuzie jenantă, probabil. Eram doi străini, în fond.

Cu femeile se întâmplă și mai des. Aceeași poveste : mâna se îndreaptă singură spre creștetul copilului din fața mea. Dar o fac numai în gând. Uneori mă întreb : a simțit oare ?

Eu am lucrat cu copiii. Demult. Unele experiențe, însă, nu se uită nici după o sută de ani, nici dacă te muți pe altă planetă. Eu le cunosc reacțiile, gândurile, fricile, dorințele. Vremurile se schimbă, dar gama emotivă a copiilor niciodată.

Aveam o colegă de școală care după absolvire s-a înscris la facultatea de psihologie și engleză. Am invidiat-o cinci minute, apoi am uitat. Eu mi-am continuat studiile la Colegiul Pedagogic. Uneori mă frământam aiurea: de ce n-am dat și eu la psihologie ? să studiez oamenii, să pot comunica mai bine, să-i înțeleg. Abia după 20 de ani, ajung să realizez că psihologia, în fond, studiază copilul din om. Toate studiile și teoriile au la bază copilăria. În general, oamenii care au studiat pedagogia și psihologia copilului, cei care au lucrat cu copiii, au o înțelegere mai bună a ființei umane.

Îmi place când zăresc copilul într-un adult. Îmi place tandrețea care mă copleșește de nu mai pot să respir. Mă simt mai umană. Dacă omul și-a lăsat copilul din el slobod, înseamnă că are încredere în mine. Câteva clipe. Cele mai prețioase într-o comunicare.

Anunțuri
Publicat în Monoloage, Recomandare de carte

Sexul si cartile

 

sex oralE o perioada in care nu chem pe nimeni in ospetie, mai ales in dormitor, caci risc sa las omului sechele pe viata. Glumesc. Eu doar respir, dorm si ma trezesc intr-o odaie plina de praf de carti despre sexualitate si literatura erotica. Sute de coperte pornografice, titluri provocatoare, culori excitante (rosu evident), copii de xerox cu texte erotice, carnete cu insemnari in rosu. Asa cum e si firesc, un om care adoarme printre carti incepe sa-si puna intrebari inainte de somn. Un om printre carti erotice isi pune intrebari legate de sex.

Sexul e o tema generala asa ca eu ma specializez pe o singura bransa : literatura erotica clasica si contemporana. Dupa o lunga perioda de cercetare pot spune ca  prefer net literatura erotica scrisa de femei. Barbatii scriitori de erotica ma plictisesc de moarte. Prefer sa-mi cumpar o revista pornografica si s-o rasfoiesc la baie cand fata nu e acasa. In niciun caz n-as citi-o inainte de culcare. Pentru somn dulce si colorat am zeci de nuvele erotice scrise delicios de catre femei. Pe noptiera, jos langa pat si sub fotoliu am romane erotice care, cand doar le privesc coperta ma trec fiori de dubla placere : de la tehnica scrisului si de la continut. Eu stiu exact la ce pagina m-am oprit, la ce moment si in care seara am sa reiau momentul ca sa-mi intind placerea.

Aseara ma delectam cu o nuvela erotica dintr-o carte cu titlu rosu « Histoires à faire rougir ». Am umplut-o cu insemnari de creion si intr-un moment am lasat-o la o parte, pornind un monolog interior. Mai, zic, cat mi-ar placea sa citesc asa ceva in romana. O lectura usoara, dezinhibata, ironica, savuroasa, excitanta. Cum se face ca intr-o tara in care femeile abia daca sa machiaza si poarta doar pantaloni si pulovere, poti gasi sute de carti de literatura erotica de calitate, in timp ce in alta tara in care femeile pierd ore intregi pentru a-si scoate in evidenta sexualitatea (uneori agresiva) nu gasesti o singura carte erotica scrisa de o autoare locala ? O sa gasiti tone de carti cu poezii, povesti, romane filozofice, psihologice si glamuroase, dar literatura buna erotica nu. Am inceput sa caut motivele.

Citește în continuare „Sexul si cartile”

Publicat în Monoloage, Povestea de vineri

Iubire la o mănăstire

pissUn text despre cum poţi arăta ca naiba şi să stârneşti sfinţii.

***

Zicea cândva Coco Chanel că o femeie care iese nemachiată din casă are prea multă încredere în sine. Eu, ca femeie nemachiată (din poveste) o completez : dacă femeia e celibatară, bolnavă şi nemachiată, apoi chiar are un tupeu scandalos.

Aveam pe atunci  tupeu cât pentru un o mănăstire de maici nefardate. Dacă nu mai mult chiar. Pentru că în perioada ceea precisă a vieţii mele, măicuţele se uitau totuşi în oglindă ceva mai des ca mine.

Mă aflam în plină convalescenţă.Tocmai scapasem de o boală lungă şi plictisitoare. Pentru o recuperare mai grăbnică, părinţii m-au trimis la un sanatoriu moldovenesc (să nu vă închipuiţi cumva covoare roşii şi apă caldă în cameră). Un sanatoriu vechi, din beton sovietic, lipit cochet de o mănăstire. Avea însă un avantaj frumos. Era situat strategic chiar în miezul codrilor. Belşug de oxigen, ţânţari, linişte împărătească… şi mâncare la ore fixe (atât de sănătoasă că într-o seară mai nu m-am cătăit cu salvarea până la Chişinău).

Per total, arătam ca un limbric ieşit din hiberbare. Lividă, sleită de forţe, fără zâmbet, cu o frizură eşuată (mi-am retezat scurt şi aiurea părul, numai fetele cu păr ondulat or să mă înţeleagă). 12 din 24 de ore purtam costum sportiv turcesc şi taflici de cauciuc care pocneau ritmic şi băbeşte pe cărăruia asfaltată până la izvorul de pe buza pădurii. Mă căram acolo de două ori pe zi. Îmi clăteam gura de sânge. Căci, să nu uit să adaug la portret, îmi sângerau ginginii. Aşadar, sex-appeal-ul meu se ascunse adânc în codrul moldovenesc, printre fragi şi mure. Iar chestiunea în sine mă lăsa rece. Sau, dacă vreţi, mă preocupa în aceeaşi măsură ca reproducerea  ţestoaselor din Galapagos.

Citește în continuare „Iubire la o mănăstire”

Publicat în Autopsia cuplului, Monoloage

Nuca şi miezul ascuns

???????????????Nu toată nuca are miez bun, vorba ceea…

Ca şi postul ăsta.

***

Un avantaj pe care ţi-l oferă anii e că începi să pricepi cu cine să-ţi pierzi timpul şi cu cine nu.

Două priviri laser sunt suficiente ca să constaţi dacă e bună sau nu nucuşoara pentru prăjitură. Prăjiturica ta.

***

Există o categorie de oameni care dacă nu-şi plimbă miezul pe dinafară, indiferent în faţa cui, li se ridică dramatic tensiunea arterială. Apropo, a mea e atât de scăzută, încât ultima dată (măsurată în glumă) mama a rămas blocată cu tonometrul în mâini.

-Lilia, unde ţi-i pulsul…

-Mama, încerc s-o liniştesc, lasă că nu-i straşnic. Dacă n-am puls, înseamnă ca n-am inimă.

-Dar … ia stai olecuţică…d’ap’… cum te simţi? mă priveşte derutat.

-Ex-ce-lent!

Eu sunt şarpe după zodiac. Deci o reptilă rece, cu răsuflarea abia simţită. Pot sta nemişcată ca o stană ore în şir, scanând cu jumate de ochi mişcările din jur. Uneori, din cauza respiraţiei, pe care nici eu n-o aud, mi se trage o fobie, plantată de învăţătoarea mea de clasele primare, care ne povestea (în clasa a II-a) despre somnul letargic şi cazuri din satul ei când oamenii erau duşi la groapă adormiţi.

-Să duceţi mortului o oglinjorară la nas sau gură. Dacă se abureşte, apoi nu e mort cu totul.

M-am frămîntat eu câteva zile şi am hotarât cu mintea mea de copil că oglinjoara mie n-o să-mi ajute. Eu nici vie n-o prea aburesc.

Cu timpul, fobia mea s-a copt şi rotunjit până când într-o zi i-am spus soţului (el adoră poveştile moldoveneşti, aşa că mă ascultă mereu cu amândouă urechile):

-Înainte de autopsie, să-mi treci pe la nas un ceaun cu borş cu sfeclă şi fasole albe. Dacă nici la borş nu reacţionez (mor şi învii de pofta lui) apoi gata, poţi găti liniştit coliva cu nuci.

Aşadar, despre nuci…

Citește în continuare „Nuca şi miezul ascuns”

Publicat în Monoloage

Oameni şmecheri

6

Poza: katya mayer

Când eram studentă la limbi străine mă sună într-o zi o studentă de la psihologie să mă invite în oraş la o vorbă tainică. Dacă era de la altă facultate cred că nu ieşeam, dar cu asta avusem o experienţă inedită, ca să nu zic şocantă (încercasem o primă revelaţie în materie de decalaj între conţinut şi aparenţă).

După a doua roată de lămâie din a doua ceaşcă de ceai Lipton, într-o cafenea de pe Bd. Ştefan cel Mare, îi zic în termeni delicaţi:

-În fine, ce-ai vrut de la mine?

Răsuflă teatral şi-mi zâmbeşte misterios.

-Am o idee de afacere. Acultă atent că-i rentabil pentru studente aşa ca noi… Nu urâte, nu proaste, de ce n-am face nişte bani. Mai pe scurt. Am găsit un student de la politehnică, el o să ne ajute cu internetul şi partea tehnică a afacerii. Noi…eu şi tu ne ocupăm de restul…

Descriu „afacerea”  în două cuvinte. Era vorba de o reţea (nici măcar de un site, cu 12 ani în urmă, vă daţi seama) prin care urma, după planul ei, să facă cunoştinţă prin email cu crai străini dornici să cunoască crăiese moldovene. Eeeeeextraordinar de zâne. Ea avea nevoie de mine să-i traduc nişte fraze tip, mesaje, poezele, compuneri psihologice cu lipici şi manipulări. Elaborase deja schema pe minut, cu provocari verbale, variante de reacţii, variante de răspunsuri.

N-am arătat cât de mirată eram (visam cândva să dau la actorie), deşi eram, primeam a doua lovitură-şoc legată de content şi face. Oooof, niciodată, dar niciodată să nu credeţi că puteţi citi intenţia unui om doar privindu-l în ochi. Dar eram intrigată peste măsură de tupeu. Încercam o admiraţie tristă. Admiraţie pentru energia extraordinară şi spirit întreprinzător, tristă pentru că…

Citește în continuare „Oameni şmecheri”

Publicat în Autopsia cuplului, Monoloage

N-am cu tine, iubire, nimic

În goana după iubire, oamenii s-au dezvăţat să iubească.

avaAcum câteva luni mi-a adus fata de la bibliotecă o cărticică întitulată „Părinţii lui Max divorţează”. Când a scos-o din ghiozdan şi mi-a arătat-o, tocmai mi s-a tăiat răsuflarea. De mirare. Nu m-am mirat aşa nici când mi-a adus acasă „Prinţesa Păduchilor”. Aşadar, era să debitez ceva spontan, dar… când eşti părinte… te cenzurezi frumuşel.  Nu-ţi rămâne decât să-ţi faci cruce cu limba pe cerul gurii. În tăcere, da.

-Mama, hai s-o citim împreună !

Ne-am întins pe perne şi am început s-o studiem. Cărticică era scrisă ca pentru mintea copiilor, dar cu substanţă, nu pentru idioţi. Mult umor, ilustraţii haioase, situaţii comice, departe de drama vieţii. Din vorbă-n vorbă am aflat de unde se trage alegerea.

-Părinţii lui Lara divorţează şi am discutat azi cu ea despre asta.

-Aham.

-Da ştii, mama, că de la o vreme Lara a început să înjure.

-Hhmm. Ia te uită.

-Să-ţi spun un cuvânt ?

– …

-Îţi spun, dar atenţie ! Ţi-l pronunţ pe litere. Pe. Iu. Te. A. En. (fr. putain fără i)

***

Citește în continuare „N-am cu tine, iubire, nimic”

Publicat în Creatie proprie, Monoloage

O carte ratată

carteAm un Moleskine negru, burduşit cu idei şi scheme de romane.

Pe prima pagină e scris cu două feluri de cerneală:

In case of loss please return to: numele meu de botez şi din paşaport.

As a reward: 13.000 euros or… a kiss.

Cred că e inutil să vă zic că-l păzesc ca ochii din cap. Nu pentru că ar conţine gânduri geniale, ci pentru că sunt gândurile mele.

Aşa cum e deja plinuţ, crăpat pe la încheieturi de idei zburdalnice şi năvalnice, îl deschid tot mai rar, căci nu mai am loc de note şi cracaleţi. Zilele trecute l-am răsfoit dintr-un moft, barem să-mi aduc aminte ce-mi defila prin tărtăcuţă acum un an.

Am dat de schema unui roman în care, dupa fiecare paragraf citit, exclamam bucuros: ce făinuţ, ce făinuţ, frecându-mi palmele voios… până când, treptat tiptil, m-am trezit că bat ritmic cu degetul mijlociu pe masă, semn că…mă enervez. Deznodământul îmi parea frumos, dar ipocrit. Cam aşa e cu frumuseţea în multe cazuri. L-am barat cu o cruce mare, roşie şi lată. Am lăsat carnetul la o parte şi am început să reflectez.

Era să facă parte din categoria de romane care nu pot avea un final fericit. Nu în sensul clasic al termenului. Personajul feminin principal, care de la început îmi părea isteaţă şi deşteaptă trebuia să înţeleagă într-un moment cât de falsă a fost întreaga sa viaţă. Dar nu a vrut, în consecinţă nu a avut loc evoluţia personajului. Sau poate că era prea târziu ca să se mai producă.

Eu nu cred în regrete târzii, aşadar, n-aş fi putut compune un happy end realist. Sunt mai generoasă cu oamenii care gândesc de două ori înainte de a face ceva, decât cu oamenii care cer iertare de două ori pentru că au comis o prostie. Pentru că în momentul în care o făceau se gândeau la propriul interes şi plăcere. Mai rău, din propriu orgoliu şi plăcere au inspirat oamenii pentru aceleaşi gesturi idioate. Există lucruri ireversibile. Iertarea a încurajat mulţi neghiobi. Dar m-am abătut…

***

Citește în continuare „O carte ratată”