Publicat în Copilărie sovietică

Spovedanie după 30 de ani

Spovedanie pentru un gest nesăbuit față de profesoara mea de limba și literatura rusă, din Chișinăul anilor 90.

***

Rușinea și vinovăția mi-au șters din memorie numele ei. Mai eram și proaspăt mutată de la o școală moldo-rusească în acest gimnaziu experimental. Ea de pe loc, eu o venetică. După primul trimestru a înțeles că fac parte dintre elevii ei cei mai buni, iar eu am aflat, în sfârșit, de ce umbla mereu cu ochii în pământ.

În rusă există o expresie pentru asta: ходит как оплеванная (umblă ca o scuipată). Niciodată un prof de rusă nu se purta în halul acesta (schimbasem câteva scoli sovietice, puteam compara). Era o demnitate să vorbești copiilor despre opera lui Cehov, Tolstoi, Turgheniev. Dacă aveam mintea de azi, poate că aș fi întrebat-o mai multe, dar atunci știam doar ce poate știe o elevă: cu un an înainte, în plin delir naționalist, consiliul școlii a hotărât să-i ia cabinetul de limba și literatura rusă. Jos cu portretele lui Lermontov, Pușkin, Dostoievski! Cabinetul eliberat pentru alte necesități. Altarul ei de profesoară distrus, iar ea trimisă să umble prin clase străine să-și predea obiectul. Ba în clasa de chimie, cu tăblița lui Mendeleev pe perete, ba în clasa de fizică, printre cabluri/eprubete, ba în clasa de muncă, printre macrameuri… etc. Nu s-a revoltat deloc. Nicicum. N-a spus un cuvânt în apărarea literaturii pe care a predat-o de o viață. Și cine, mă rog, s-o bage în seamă? A devenit o companie indezirabilă și nici nu încerca să provoace neplăceri cuiva care ar fi zăbovit în compania ei (mereu agreabilă, dar… vremurile).

Mi-o amintesc mereu singură, pe coridoarele școlii. Venea pentru noi, copiii. Noi eram sensul ei.

Dar se temea de noi. De ura și disprețul nostru. Ele creșteau în fiecare zi, ele veneau din centrul Chișinăului, de la părinții noștri, de pe străzi, de după fiecare ușă, fereastră… Doar eminenții se mai rețineau să n-o scuipe cu privirea. Și eu încă mai făceam parte dintre ei. Dar, într-o zi, am trădat-o. Așa cum ne trădau adulții pe noi. În fiecare zi. Profesorii care mai ieri tremurau de admirație în fața ei, abia de se rețineau să nu-i scoată ochii cu bățul steagului tricolor.

Obișnuiam să lucram cu greșelile după dictări. Când a ajuns să comenteze lucrarea mea, am simțit că ceva nu era în regulă. Cu mare delicatețe și efort a deschis gura să-mi semnaleze două greșeli. Eu? Greșeli? În rusă? Nici n-am lăsat-o să-și reia aerul și am replicat cu aroganță:

– Я никогда не делаю ошибок! (nu fac niciodată greșeli)

M-am repezit la ea (lângă prima bancă) să-mi iau lucrarea și să caut cu ochii mei (proprii!) însemnările cu pixul roșu. Efectiv, erau două. Și foarte grave. Mi-am transformat momentan frustrarea într-o ură densă față de tot ce e rusesc, față de tot ce mă umilea cu aceste două greșeli. Să le bag într-un loc cu toată limba rusa și cultura rusă! Așa-i trebuie că a ajuns să umble ca o cerșetoare din cabinet în cabinet! Ha! Măreața limba rusă! Cui trebuiești tu! Ptiu de la etajul doi! (acolo eram) Gata! Prea mult făcusem parte din minoritate. De ce să mai fiu cu dușmanul? Jos limba și literatura rusă!!! Jos cu rușii!

Cineva aruncase în profă cu un bilețel de hârtie. Treizeci de guri au hohotit deloc discret. Profesoara ne-a măsurat cu privirea unui câine prins în colț, dar a desfăcut bilețelul. Eram încă lângă ea și doar eu puteam citi conținutul: Иди на хуй со своим Лермонтовым! (du-te-n pulă cu tot cu Lermontov al tău)

Nu a comentat. S-a uitat doar la mine: vezi, Lilia? Măcar e scris fără greșeli. Deși nu știu cine e autorul.

M–am pomenit brusc între două focuri, în fața unei clase de adolescenți plini de ură. Hliziți, flămânzi, aroganți. Cu cine eram? Cu haita mea? Cu ea?

Ce chip avea profesoara când am lăsat-o singură în clasa goală?

Doar cei care aveau acasă frați și surori mai mici au simțit (poate) toată disperarea din chipul ei.

***

– Bleadi, da spune odata ce era scris în biletul cela? se răsti la mine colega, cu care veneam de la ore. Dacă îmi spui ce era (și tu mă știi, gura mi-e mormânt) îți spun cine e gnida care a scris-o.

Voiam s-o știu și eu. Puteam avea încredere în discreția ei. Era nebună, dar niciodată rea pe gratis.

– Blea, ce kaziol! Să scrii așa ceva unei profe. Coaie! Până mai ieri era zabityi într-un colț, fecior de scriitor, hule, gura nu-i auzeai, dar azi e mare erou, cu bale patriotice, ca tat-so. Și ca tat-mio! Umblă huia pe la Ștefan, strigă jios-sus! Cemodan, vokzal, Rossia! în timp ce maică-mea, ovța proastă, se cară prin Polonia cu bișnița să ne hrănească, doarme prin gări cu barâjile, să facă zloți pentru o bucată de pâine. Nu, stai, care pâine? Lui tat-mio dă-i găluște, nu mănâncă el tartine simple! Tu-l știi, BLEAH. Noroc ca gnida asta trăiește pe la Ciocana nouă, că dacă-l găbjesc prin Ciocana noastră, îl leg cu Tolik de-un copac, pădurici avem destule…

Tocmai treceam pe lângă o pădurice unde deseori dădeam de un nene cu puța goală în tufari. În ziua ceea nu era pe post și l-am regretat amarnic, pentru că se încinsese strașnic colega mea:

– Ya ibu, ya v shoke, ia stai să-mi aprind o țigară că buhnesc…

Și mi-am adus aminte de câte ori mama îmi zicea: Lilia, ce poți avea în comun cu fata asta care nu vine niciodată la bibliotecă? (mama lucra la bibliotecă). Hmm… oare ce-ar fi spus mama după lecția de azi? Mama, care mă învăța mereu că profesorul e al doilea părinte în școală. Uite cum am ajuns! Colega mea, care se exprima necenzurat și fuma pe ascuns în pădurice, e singura care apără profa. Nu eu, eminenta și mândria ei! Cea care citește liber în rusă, în română, în franceză… Nu eu! Ea! tocmai cea care nu merge cu anii la bibliotecă.

– Când mă gândesc că e ultimul ei an de muncă în școală! Tu știi că iese la pensie? Nu știi, blea, că ești novenikaya. Tu-ți închipui, cum e să lucrezi 45 de ani în același cabinet, care e ca și casa ta, iar într-o zi cineva te alungă din el, apoi puțoiii îți scriu idi nahui pe bilețel! Fără greșeli, zici? iopta! Că tot ea i-a învățat!

În fața teatrului Guguță am lăsat să treacă în fața noastră un cortegiu cu miri.

– Am să mă mărit devreme. Și plec nahui din durdomul ista de Chișinău.

– Unde?

– Da măcar la coada vacii. Unde nu umblă gnide cu tricolor și ură în ochi. Și pe maică-mea, proasta, am s-o iau cu mine. Să vedem în cât timp taică-meu, patriotul și naționalistul naibii, o să crape de foame.

ZA-E-BA-LI! Sau cum acolo în româna culturală? Ne fut și ne vor fute, încă mulți ani înainte!

Au trecut 30 de ani.

FB-ul e plin de instrigări la ură, moarte și dispreț (pe motiv de naționalitate), scrise și validate de mulți scriitori și critici din Republica Moldova (folosind războiul ca paravan – fișkă nazistă, apropo).

Oameni care au crescut în biblioteci.

Oameni care educă o nouă generație.

Oameni care, pe de o parte, se declară pro valori europene, iar pe altă parte cultivă intoleranța extremă, violența verbală și ura.

***

Profesoara a murit de mult.

Sper, cu un volumaș de Cehov în brațe.

Nu-mi aduc aminte de numele ei.

Rușinea umple multe gropi comune.

PACE!

Autor:

destinul unui blog

3 gânduri despre „Spovedanie după 30 de ani

  1. Dragă, Lilia. Ai redat atât de viu. Am avut și eu experiențe asemănătoare. Amestecătură de rusofoni și moldoveni în grupa de la ”Pădukiliște” (Colegiul pedagogic). Atunci când Roșca întruchipa mișcarea de rezistență și emancipare națională – până la urmă știm cu toții ce s-a ales din el. Buba noastră e că ne aruncăm în extreme și nu căutăm ”zolotaia seredina”. Dar, pe război, toate se acutizează, și mijloc nu e. Ori negru, ori alb. Ori ucizi, ori vei fi ucis.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s