Publicat în Creatie proprie

Scrisoarea

marea-Luati loc si scrieti, ordona cu voce seaca batrana din camera 6.

Era sigura ca ma voi supune. Asta am si facut. Lucrez de multi ani la azilul de batrani. Stiu bine ca tonul poruncitor nu inseamna decat o deznadejde bine disimulata.

Batrana incepu sa-mi dicteze:

„Bunul meu prieten… va scriu de pe Coasta de Azur, acolo unde ne-am intalnit prima oara, sub cerul pastelat, senin …”

Ridic ochii spre batrana, apoi spre geamul stropit de ploaie, dupa care putea deslusi siluetele triste ale blocurilor. Eram tot atat de aproape de Coasta, ca ursii albi de portocalele din Sicilia.

-Ma scuzati, intervin prudent, dar…

Batrana continua impasibila.

„… si straveziu, ca apa marii. Mai tineti minte albastrul demential care ne ametise mai puternic decat aroma narcisilor pe care ii purtam in plete?… „

Cu cat inaintam in text, cu atat vocea batranei se imblanzea, pe alocuri tremura, se stingea, apoi reinvia.

Am notat numele si adresa pe plic, am impaturit scrisoarea si eram gata sa ies pe usa, cand batrana isi relua totul poruncitor:

-Scrisoarea va ramane aici.

Am lipsit doua saptamaini. Imi luasem o vacanta. La intoarcere, colegii mi-au zis ca batrana din camera 6 a fost mutata la etajul 2. Asta insemna ca avea nevoie de o ingrijire medicala intensa.

Nu am coborat s-o vizitez. Nu ne lega decat o scrisoare falsa. Era o pacienta ca celelalte. Doar ca cele de la etajul meu aveau prioritate.

Citește în continuare „Scrisoarea”

Publicat în Creatie proprie

Moment fragil

floare-Si? Gata?

-Gata.

-Numai pentru ca aseara n-a dat nicio veste? o mai ispiti o data Simona, stingandu-si brusc tigara, cu gest nervos.

-Da.

-Ma scuzi, dar imi pare copilaros gestul tau. Ma tem sa nu-ti regreti moftul. Nu-mi spuneai, cu incantare, ca e unicul barbat cu care te intelegi fara cuvinte? Ca e o poveste aparte intre voi? Ca n-a mai existat o compatibilitate atat de fantastica cu cineva? Ca te simte ca nimeni altul, indiferent de distanta, timp… Ce s-a intamplat aseara?

-Pur si simplu nu s-a mai gandit la mine.

-Poate… avea ceva de rezolvat. Poate… i s-a intamplat ceva. Poate…

-Nimic grav. M-a cautat azi dimineata. E viu, sanatos, totul e in regula.

-Si atunci?

-Atunci, am inteles ca… tot ce a fost pana aseara s-a terminat. S-a rupt firul esential. Firul magic prin care trecea curentul care ne conecta unul la altul. Firul cela prin care curge o viata la doi. Citește în continuare „Moment fragil”

Publicat în Amintiri din Grecia, Creatie proprie

Pentru cine cântă cicadele ?

terrasse avec vue, vincent - CopieO dimineață de august.

Mă trezesc într-o vilă, cu storurile trase. Ferestrele camerei dau spre răsărit. În orice casă, în orice colț al lumii, mă simt ca acasă, dacă răsăritul intră în dormitor, iar apusul își retrage lumina din salon. Deschid ferestrele. Cearșafurile au devenit brusc orbitoare, iar liniștea spartă de cântecul violent al corului de cicade.

Pentru cine cântă cicadele ? m-am întrebat, pășind desculță pe marmura terasei, deja încinsă de soarele mediteranean. Pentru cine oare ? persistam în gând, clătindu-mi ochii în orizontul lichid și solzos al mării. Privirea încă somnoroasă se agăță de catarga unei corăbii cu pânze, acostată la mal în timp ce dormeam. O boare de vânt terfelea harnic flagul turcesc spânzurat de vârf, ca pe o limbă de dragon de hârtie.

Cineva culesese câteva crenguțe de iasomie și le depuse grijuliu pe măsuța la care îmi beau cafeaua de dimineață. Am luat loc pe scaun și mi-am întins picioarele pe bordura terasei. Încep să ascult miile de sunete ale solitudinii : valurile, insectele, vântul, tresărirea ierbii uscate, freamătul cenușiu al frunzelor de măslin, vibrațiile aerului încălzit etc. Ceva straniu foșni în peisajul de jos. O capră, priponită sub un smochin cu fructe coapte, prinse a-și scărpina pulpa înfierbântată.

Smochinele… ce fruct fantastic. Omul e capabil să se hrănească o vară întreagă doar cu apă și smochine. Au confirmat, nu o singură dată, unii călugări de pe muntele Athos.

Citește în continuare „Pentru cine cântă cicadele ?”

Publicat în Creatie proprie

Hoțul

i

(exercițiu literar) 

 -E ultima ta șansă, Roy.

Oare ăsta e prețul pe care trebuia să-l plătească pentru a studia ? Ce ghinion pentru un tânăr refugiat.

 -Chinezul e dispus nu doar să-ți facă actele, ci și să-ți acopere toate cheltuielile. Nu vei avea altă grijă decât să stai zi și noapte în cele mai dotate laboratoare din Bruxelles, urmărind bacterii, viruși și…alte drăcovenii la microsop, ricană vocea în receptor. Adu-i vaza, Roy, și cu asta ți-ai asigurat viitorul. Doar un gest și un pic de curaj.

 *** 

Ușa apartamentului se deschise fără forțare. Se opri locului o clipă, apoi își ciuli urechile. Era o capcană ? Liniște. Vaza din porțelan turcoaz se înalta în fața lui, sprijinită de o mobilă neagră, ce-i  desena perfect conturul în semiobscurul antreului. Ghinion sau noroc ? Nu-i rămânea decât să întindă mâna și s-o ia. Toată operația nu-i luase decât câteva minute. Rămase însă cu mâna în aer. Îi păru că aude un suspin. Își ciuli din nou urechile. Suspinul venea de după o ușă întredeschisă. Făcu câțiva pași moi pe covorul ce se termina chiar lângă ușă. Zări prin crăpătura ei o jumătate de față, cu ochi semi-închiși. Curiozitatea fu mai puternică decât frica, făcându-l să împingă cu un deget ușa. În față i se deschise un tablou care, mai întâi îl surprinse, apoi îl tulbură. O tânără zăcea în pat, semiconștientă, mișcându-și uneori capul, ca pe un pendul greu, de la stânga la dreapta și invers.

În cameră mirosea a lăcrămioară răsuflată, iar pe noptieră zăceau împrăștiate câteva pastile, ca niște perle rupte dintr-o salbă. Tânărul se repezi spre pat și măsură pulsul de la încheietura mâinii. Se ridică apoi brusc în picioare, trecu o privire circulară prin cameră, reperă baia și reveni cu un lighean. Mută corpul pe partea stângă și îi provocă o vomă abundentă. Fata își recuperă temporar conștiența doar în momentele în care Roy îi trecea un ștergar umed și rece pe frunte, obraji, buze.

 -Cine sunteți ? murmura slăbită.

 „Aproape un hoț, domnișoară”

Citește în continuare „Hoțul”

Publicat în Autopsia cuplului, Creatie proprie

Un bărbat sărac

Purchase this image at http://www.stocksy.com/94483

(exercițiu literar)

-Eu am o problemă, spuse Jacques.

Știam bine că nu avea niciuna. La banii lui, a avea o problemă însemna ceva mai puțin decât « mi-a căzut o muscă în bere » pe care chelnerul o înlătura înainte chiar de a fi sfârșit replica.

Jacques știa că nu voi întreba nimic înainte de a-mi termina ritualul de lângă bar : două pahare, gheață, tărie. Și mai știa că nu suport discuțiile care se lungesc mai mult decât apuca să se topească gheața în paharul cu whisky. Era pentru prima oară când n-a mai așteptat să-l descos :

-Problema mea e că, fiind un om bogat, îmi doresc să fiu iubit ca unul sărac.

– … unul sărac, repetai în ecou.

-Da, să fiu iubit pentru ceea ce sunt… Fără bani.

Dacă nu-i arătam un dram de curiozitate, era să-l jignesc, așa că am făcut un efort prietenesc:

-Oare cum ai fi tu fără bani?

-Ca oricare bărbat sărac. Îmbrăcat prost, încălțat prost, tuns prost, mirosind prost, alimentat prost, distrat prost…

-Și tu vrei să fii iubit pentru asta ?

-Am fost. Era cât pe ce să fac o femeie să mă iubească.

Rămasem cu paharul lipit de obraz. Oare ascultasem atent ? Scăpam ceva ? Unde vrea să ajungă cu acrobațiile sale incoerente ?

Îmi citi gândurile. Surâse trist.

-Nu ne-am văzut de-o lună. O lună în care am fost un bărbat sărac.

De data asta, n-a mai fost necesar să imit un interes anemic. Parcă băgase un chibrit aprins în depozitul meu de curiozitate. « Jacques sărac ? », ok, vreau s-o aud și pe asta :

-Povestește.

Citește în continuare „Un bărbat sărac”

Publicat în Creatie proprie, femei

Scriitorul și cititoarea

(exercițiu literar)

bust (2)
Cine s-ar opri să admire o floare de morcov, când dau în floare cireșii ?

Scriitorul : Bună seara.

Cititoarea : Bună seara.

Scriitorul : Nu vă deranjez ?

Cititoarea : Nu (foșnet de cearșaf)

Scriitorul : Sunteți în pat, presupun. Nu dormiți ?

Cititoarea : Încă nu. Citesc. Și dvs ?

Scriitorul : Mai am câteva pagini de redactat, dar … încep să mă plictisesc.

Cititoarea : Și, în loc să lucrați, mă sunați pe mine ?

Scriitorul : Ca să vă spun că v-am zărit azi. În spatele Catedralei.

Cititoarea : Dar nu am fost acolo.

Scriitorul : Erați ascunsă într-o floare de cireș.

Citește în continuare „Scriitorul și cititoarea”