Publicat în carte, Creatie proprie, Recomandare de carte

Interviu în Suplimentul de cultură: „Inocența are un preț. Sângele nu uită nimic”

Sunt oare un călău? – radiografia unui roman

275475248_10223736910403491_1020594711110068870_n

O TEMĂ DELOC MINORĂ. Pentru noul dumneavoastră roman, Sunt oare un călău? (Polirom, 2022), ați ales ca temă una dintre marile tragedii ale secolului XX, atât de ofertantă pentru literatura mondială a ultimelor decenii, însă totuși rar abordată în literatura de limbă română – genocidul împotriva evreilor (și romilor) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, malefic implementat de regimul nazist. Suntem mai degrabă obișnuiți în literatura de la noi, de azi, cu teme centrate în jurul detaliului minor, ce v-a determinat să alegeți un subiect cu o astfel de greutate, cum a apărut ideea romanului?

Alegerea subiectului m-a surprins, în primul rând, pe mine, de unde afirmația că nu ne cunoaștem niciodată suficient. Uneori nu suntem deloc ceea ce credem. Într-o zi apare un declanșator puternic și totul se schimbă. În cazul meu, revelația s-a produs în 2020. Povestea care a precedat apariția romanului poate e mai tulburătoare decât însuși romanul. E legată de identitatea mea. Tot ce pot dezvălui e că, într-o zi de martie, o femeie din Bruxelles a deschis o carte, într-o bibliotecă publică, și a găsit o poveste legată de un nu­me din arborele ei genealogic. Acest nume (foarte rar) a făcut să curgă multă cerneală în procesele verbale de la Nürnberg. Fiindcă lucrase la elaborarea unui gaz toxic și la experimentarea lui pe femei gravide dintr-un lagăr de concentrare (fapt negat de inculpat), a fost condamnat la opt ani de închisoare. Paradoxal și cinic a fost tot ce a urmat. După ispășirea termenului de detenție, chiar în ziua eliberării, la poarta închisorii îl așteptau câțiva reprezentanți ale celor mai mari companii farmaceutice din lume. Era un geniu în chimie. Era căutat și apreciat.

Dar nici măcar această poveste, cu toate tulburările lăuntrice pe care mi le-a produs, n-ar fi avut puterea să mă facă să scriu o carte. Lovitura de grație a venit odată cu alt aspect al identității mele – niciodată nu știi ce-ți rezervă trecutul! – legat la fel de Holocaust, dar, de data asta, și de sângele meu ucrainean. Or, eu sunt o ucrainofilă (nu știu dacă există cuvântul, dar sentimentul este). Nu sunt doar româncă, ci și ucraineancă. Semăn mult cu bunicul meu ucrainean și sunt unica nepoată care i-a moștenit ochii (un element care apare deseori în roman și în versurile lui Kalinka). Momentul decisiv în care mi-am spus „trebuie să scriu, altfel mă îmbolnăvesc“ a fost când am aflat că în lagărul de exterminare din Treblinka 90% dintre călăi erau ucraineni. Am toată lista. Am studiat-o obsesiv, recunosc. Nu puteam înțelege un lucru elementar și monstruos: cum aceste nume de familie, din copilăria mea, printre care și numele profesoarei mele iubite de literatură rusă (și ăsta poate a fost cel mai răvă­șitor moment) au ajuns să ucidă femei, copii și bătrâni, în cantități industriale? Circa 900.000 de suflete (cifrele se schimbă în funcție de sursă) în doar 13 luni. Așadar, oameni cu aceeași moștenire spirituală ca mine, același sânge… Oare sângele lor curge prin mine? Sunt oare un călău? De la aceste întrebări a pornit ideea romanului.

PERSPECTIVA. Spre deosebire de cele mai multe dintre scrierile care aduc în prim-plan Holocaustul, care spun povestea cu precădere din perspectiva victimelor, ați preferat să arătați chipul călăului și să îi dați o voce. Există aici o motivație strict literară sau sunt și alte cauze pentru care ați procedat astfel? Descoperim în cartea dumneavoastră că, așa cum știm că oamenii sunt diferiți, nici gardienii SS nu erau toți la fel, și în cazul lor existau excepții. Cum s-a conturat perspectiva aceasta?

Ideea perspectivei călăului s-a desprins firesc din frământările mele de mai sus. Dacă la prima vedere pare o istorie izolată, care mă privește strict pe mine, s-ar putea ca, la o a doua privire, lucrurile să ia proporții mai mari și mai serioase. Suntem mulți care nu ne cunoaștem poveștile de familie. Fie că am învățat o istorie contrafăcută din manuale, fie că în familie ne-au fost spuse povești dintr-o optică avantajoasă, cu omiteri esențiale, cu interpretări mai mult sau mai puțin voite, pentru ca noi, urmașii, să nu fim trau­matizați. În multe familii s-a tă­cut. S-a ascuns. S-a uitat. Iarăși, pentru a proteja descendenții. Pe scurt, au fost lăsate la suprafață (și cultivate) doar istoriile frumoase, cele cu care să ne putem mândri, ieși în lume. Vin cu un exemplu din copilăria mea. Pe bunica era imposibil s-o faci să vorbească. Nici despre război, nici despre foamete, nici despre deportarea evreilor (traseul trecea pe lângă satul ei), nimic. A preferat să ia cu dânsa toate secretele de familie în mormânt. Dar nu a avut no­roc cu mine. Doar obrăznicia mea a făcut-o într-o seară să deschidă gura, când, într-o ceartă, i-am răspuns la replica ei cu „vei avea și tu nepoți, vei înțelege” că nu sunt proastă să mă mărit și să mă despart de numele meu. Și aici, brusc, am făcut o pauză ca s-o întreb: ia stai, bunico, dar care a fost numele tău de fată mare? Mi-a răspuns greu, sperând că-l voi uita… De eram copil cuminte, n-aveam să aflu nici un adevăr despre mine. Basarabia e plină de copii cuminți.

Să fi numit romanul Sunt oare o victimă? poate că interesul ar fi fost și mai mare. De ce? Ne este mai apropiată mentalitatea de victimă. Mai ales în Basarabia. Secolul XX ne-a trecut prin pogrom, război, foamete, colectivizare, holocaust, regim totalitar, prăbușirea lui… Avem dreptul să ne victimizăm? Da! Dar până la un moment dat. Dacă cineva își închipuie că toate aceste orori s-au petrecut fără mii și mii de complici, hoți, trădători, călăi, violatori, ucigași chiar din rândurile oamenilor apropiați, familie, vecini, cumetri, verișori (cunosc o sumedenie de istorii), e încă naiv și ignorant. E dreptul său. Dar inocența are un preț. Sângele nu uită nimic. El transmite poveștile mai departe, indiferent unde ajung să trăiască urmașii: Bruxelles, Roma, Moscova, Toronto… Car­tea mea nu e despre personaje cu care te identifici, te victimizezi, îți plângi de milă și îți torni un pahar de vin ca să-ți îneci amarul.

Cartea mea e o palmă. Palma aceea de care avem cu toții nevoie, după un secol de mahmureală.

DOCUMENTARE. Cum ați documentat romanul, cum a arătat laboratorul dumneavoastră de lucru? Dincolo de sursele livrești, ați mers în Polonia, acolo unde cândva a fost lagărul de la Treblinka, ați avut la dispoziție mărturii ale unor supraviețuitori, cum ați procedat, ce v-a impresionat în mod special pe durata documentării?

Documentarea am făcut-o în franceză, engleză, rusă și foarte puțin în română (nu prea există surse). Mă bucur că în sfârșit au început să se publice mai multe materiale despre Treblinka și am putut să achi­ziționez cărți cu date și statistici actualizate. Am căutat cărți mai ales despre călăi (naziști, ucrai­neni). Jurnale, interviuri, amintiri, filme documentare, tot ce s-a putut găsi prin biblioteci, anticariate și la centrul de documentare de la Université Libre de Bruxelles (ULB). O lună de zile (culmea, în Grecia) am studiat minuțios o carte semnată de Gitta Sereny, Au fond des ténèbres. Un călău vor­bește. Franz Stangl, comandantul lagărului de la Treblinka. E captivantă, dar și foarte derutantă. Tocmai pentru că înțelegi că fiecare călău a fost un om obișnuit până la război. Ca fiecare dintre noi. Nici un călău nazist (găsim asta și în procesul de la Nürnberg) nu a avut antecedente penale sau măcar devieri psihice. Buni fa­mi­liști. Tați iubitori și tandri. Și totuși oamenii ăștia ucideau câteva mii de oameni inocenți pe zi. Femei, copii, bătrâni. Firește că obsesia mea pentru subiect m-a dus până în Polonia. Am fost pe locul unde a funcționat lagărul în cele treisprezece luni. Pe locul barăcii comandantului azi crește zmeură. Pe locul unde am socotit eu că trebuia să fie unul din cele șapte turnuri de veghe crește un pom cu mere. Am luat cu mine. Două mere din iad.

FORMĂ. Cititorii dumneavoastră vă știu ca prozatoare, după romanele Regina nopții (Pontos, 2014) și Sub Constelația Lyrei (Arc, 2017) și volumul de povestiri Bocete de nuntă (Arc, 2019). Dar Sunt oare un călău? sfidează cumva granițele formale și aduce laolaltă fragmente de proză, rânduri de jurnal și chiar și poezie, o structură care nici ea nu lasă cititorul să se plictisească. Cum lucrați în privința structurii atunci când scrieți, cum căutați forma potrivită a unui text? Care sunt scriitorii cărora considerați că le datorați cel mai mult stilistic?

Până în 2020 îl aveam ca etalon pe Cehov în construcția psihologică a personajului. Nu părăseam niciodată diapazonul emoțional din­tre tristețe/ impas și comedie/ resemnare. Și, brusc, am lăsat bisturiul lui Anton Pavlovici și am trecut la toporul lui Fiodor Mihailovici. Retrospectiv, îmi dau sea­ma că nu întâmplător am intrat în zodia Dostoievski. Ca orice geniu, Dostoievski a fost un vizionar și a descris minuțios psihologia criminalului din sec XX. În Crimă și pedeapsă, Raskolnikov face deja diferența între omul-parazit-simplu-material-biologic și omul superior. Iar ajungând la închisoare nu găsește nici o vină teribilă în trecutul lui. Aceeași convingere, același comportament le aveau naziștii la Nürnberg. Ceea ce n-a putut să-și închipuie Dostoievski (fiind un creștin și un om de o blândețe patologică, numită azi idioțenie, om blajin, nebun sfânt) e că omul va ajunge să-și ucidă semenii în can­tități industriale. Momentul acesta teribil al degradării umane din secolul XX schimbă totul în literatură. Omul din literatura secolului XIX a murit. A apărut omul secolului XX. Omul maselor.

Structura cărții s-a modificat în timp, ca un embrion. Inima era gata atunci când credeam că scriu o proză scurtă despre o taină de familie. Adică despre o femeie care se încăpățânează să tot facă avorturi, deși are toate resursele pentru a naște și crește un urmaș. Spre deosebire de România, în Republica Sovietică Socialistă Mol­dovenească (RSSM) avorturile nu erau interzise. Faci ce pof­tești cu propriul corp, dar fără anestezie și în condiții psihice umilitoare. Cunosc bine ambian­ța. Mă­tușa mea era ginecolog. Une­ori, îi duceam prânzul la muncă, alteori venea ea la noi. Avea ce povesti. Avortul era un soi de con­tracepție sovietică. O traumă mai mare decât ne putem imagina.

Așadar, proza mea nu avea decât 15 pagini. Cu vremea a crescut până la 30. Apoi s-a transformat în obsesie. Cerea tot mai multă carne și eu m-am speriat. În zadar am încercat să avortez lucrarea. Plodul a fost mai încrâncenat ca mine. A tot crescut până la pro­porția unui roman. Bucuroasă că am scăpat, l-am aruncat într-un sertar și am plecat în Grecia. Peste o săptămână am deschis enervată fișierul. Cel mai chinuitor moment totuși a fost faza cu documentarea, după care apăreau fră­mântările: cum să fac ca o par­te din material să ajungă în lucrare, fără să dea impresia unui dosar din arhive. Eu voiam o poveste de familie. Să curgă firesc, clar, limpede, rece ca apa unui izvor. Apă care trezește.

Stilul iar mi-a ridicat întrebări. Cum să alcătuiesc narațiu­nea unui călău? Un călău nu vor­bește ca o victimă. Și dacă vorbește, atunci cui? De asta depinde totul. La proces, în fața unui public vorbește într-un fel; într-o cameră cu un singur martor, în alt fel, iar într-un jurnal scris, cu totul altfel. Să nu uităm că un călău ar prefera de o mie de ori tăcerea, iar dacă trebuie să vorbească, silit de circumstanțe, cum e cazul în romanul meu, felul lui de a vorbi e sec, aspru, precis. Ca să nu mai vorbim de faptul că infernul în care a trebuit să lucreze (adică să ucidă zilnic) nu poate fi descris în cuvinte. Încă nu s-au inventat cuvinte pentru a reda măcar pe sfert ceea ce făceau ei cu oamenii în Treblinka.

MEMORIE. De ce este important să nu uităm marile dezastre din istoria (mai ales recentă) a omenirii, de ce să ne cultivăm memoria?

Neadevărul și ignoranța aduc în prag un nou război. Odată cu confortul, oamenii uită sau nici mă­car nu se întreabă prin ce au tre­cut bunicii. Ce înseamnă un război? Nu e deloc o poveste virtuală sau un film cu efecte artistice. E sânge, durere, mizerie, pan­demie, copii orfani, femei violate, bărbați sclavi. Războiul e o mașinărie care produce călăi și sclavi. Oricine poate deveni călău. Sau sclav. Nu există alte opțiuni. Sângele nostru cunoaște deja scenariul din secolul XX. E nevoie doar de un declanșator. Adică de un nou context istoric. Să vă mai spun un lucru șocant, legat de ficțiune și realitate.

Doar cu câteva ore în urmă mi-am dat seama de metafora din prologul cărții. Anul 2022. Un conflict. Mama își ceartă fiul plin de sânge. Se bătuse cu un rus. Tânărul poartă nume ucrainean. Poate că n-ar fi trebuit să-mi termin cartea cu un conflict.

Scurtă biografie – din Strășeni, Republica Moldova, în Bruxelles, Belgia

STRĂȘENI. Sunteți născută în ’77, în orașul Strășeni, din Republica Moldova. Cum a arătat copilăria dumneavoastră, cum ați descoperit cărțile, cum vă raportați azi la orașul natal?

Cât am trăit la Strășeni (zece ani), am fost cu copil blând și sociabil. Oamenii din orășel erau de o căldură și o cumsecădenie rare. Așa au rămas în memoria mea de copil. În anul când familia s-a mu­tat la Chișinău, chiar în vara de după Cernobîl, brusc, am devenit un copil agresiv. Orașul de beton a fost un lagăr pentru mine, în care fiecare trăia pe contul său. Singurul refugiu – biblioteca. Norocul meu și al altora. Altfel aș fi făcut victime, dacă nu exista biblioteca. Port în mine o forță de distrugere greu de stăpânit. Căr­țile m-au temperat. Încă din Stră­șeni eram deprinsă cu rafturile de cărți. Din volumele lui Lenin îmi făceam pătuț pentru somnul de amiază. Mama mă lua cu ea la muncă, când am început să merg. Nu avea cu cine mă lăsa acasă. Bibliotecile din URSS lucrau și duminica.

O amintire vie, legată de biblioteca din Strășeni. Seara. Ma­ma trebuie să închidă biblioteca. Începe ritualul de activare al alarmei. Un sistem foarte complicat. În sfârșit, sună la miliție, raportează situația. Ușile se închid, se aprinde becul roșu deasupra gratiilor de la ferestre. Noi plecăm. Ochiul roșu veghează în noapte. Oamenii fu­rau cărți din biblioteci.

LA CHIȘINĂU, ați absolvit un colegiu pedagogic și o facultate de limbi străine. Cum ați rememora perioada aceea, vă gândeați în acei ani să predați? Să scrieți? Să emigrați? Ce vă preocupa pe atunci?

La absolvirea colegiului trebuia să plec la muncă repartizată într-un sătuc de la sud. Pentru un salariu simbolic, evident, rămâneam pe întreținerea părinților. Părinții nu m-au lăsat. O tânără de la oraș, să plece singură, de capul ei, într-un sat necunoscut, în anii ’90, în perioada când criminalitatea atin­gea cote îngrijorătoare. Am plecat la universitate, dar știu bine și mi-au confirmat-o pedagogii, inclusiv copiii cu care am lucrat, că dacă am o vocație, păi nu e cea a scrisului, ci a predatului. Trebuia să fiu ca Ion Creangă. Mi-am trădat locul. Urmează să-mi plătesc trădarea.

NISA. Primul master v-a dus în Franța, la Nisa. De ce această alegere? Cum ați resimțit contactul cu Occidentul, cu spațiul francofon?

Cu 20 de ani în urmă, lumea arăta altfel. Se ieșea greu din țară. Viza se obținea doar prin București. A fost greu să obțin bursa. Eram bucuroasă, așa cum numai cel care muncește mult poate fi. Eram independentă și mulțumită de asta. Nimeni nu m-a împins pe la spate. Părinții, în schimb, erau mai re­zervați. Au simțit că nu plec doar pentru un an. Nu m-am întors pentru că l-am întâlnit pe soțul meu, student ca mine la master. La fel de independent și rebel.

BRUXELLES. Pentru un al doilea master, de traducere, ați ajuns la Bruxelles, unde v-ați și stabilit din 2003. Cum arată cotidianul dumneavoastră în capitala belgiană? Cum vă împărțiți timpul între job, viață personală și literatură? Cum ați început să scrieți ficțiune și care ați spune că sunt principalele zone de interes pentru dumneavoastră atunci când vă așezați la masa de scris?

După douăzeci de ani petrecuți la Bruxelles, cotidianul meu arată cum­va mai liniștit și mai așezat decât la începuturi. Și, cel mai important lucru, a apărut timpul pentru scris. La masa de scris mă așez doar în cele câteva luni când trec la procesul scrierii. Până la el există documentarea și scrisul în minte. Nu mă așez niciodată la masă dacă nu am povestea gata în cap. După romanul Sunt oare un călău? am căpătat un obicei nou. Aprind o candelă în fiecare zi. De sufletul celor care s-au pierdut și au putrezit în pământ vitreg. Ce s-a întâmplat cu noi în secolul XX? Pentru că nu am răspunsuri, aprind lumânări.

MOLDOVA. Sunteți membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, cât de conectată sunteți azi la literatura din țara natală și la literatura în limba română, în general? Și, bine­înțeles, cât de conectată ați rămas la realitățile din acest spa­țiu, cum priviți, de la Bruxelles, spre Est, mai ales în contextul actual?

Datorită internetului rămân conectată cu mulți scriitori care scriu în română, indiferent unde se află. Citesc multă literatură contemporană. Îmi vin sistematic pachete de cărți din Republica Moldova și România. Nu sunt critic literar, dar risc să afirm că în literatura română contemporană au apărut voci care ar putea câștiga numeroși cititori pe piața inter­națională de carte.

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s