Publicat în C'est la vie, Despre mine

Răzbunare

Să fii unicul flăcău printre 27 de studente, în grupa cu nr. 13, de dimineața până la amiază, nu ți-e foaie verde, dar ceapă arsă.
 
Cei care își închipuie fantasma dată, pe cinci minute, înainte de culcare, habar n-au pe ce lume trăiesc. Am avut și noi la colegiu un martir, iar numele lui era Tudor. Genul de bărbat care a cunoscut hărțuirea înaintea oricărei femei. Din păcate, nu era Alioșa din Frații Karamazov, ci unul de rând. Una-două roșea și lăsa ochii în parchetul Colegiului Pedagogic A. Mateevici din Chișinău. Și pentru că nu eram doar 27 zeițe pe coridoare…
 
Cum era de așteptat, chiar din primele zile fusese luat sub aripa celei mai ispititoare studente din grupă. Eram noi toate una mai frumoasă ca alta (ați văzut fete urâte la 17 ani? în Moldova?), dar martirii nu sunt pe gustul tuturor. Din partea celorlalte fete se alegea mai degrabă cu o sfârla sau o vorbă ca o sfârlă. Știți, strigăturile în horă, care te fac de râs în fața lumii, dacă nu te duce mintea să răspunzi prompt și iute la ele. Săgeți pe care numai tinerețea le poate slobozi, pentru a întărâta și mai dihai sângele. Dar Tudor roșea… de asta îl luase Daniela, sub aripa, păzindu-l de săgețile otrăvite ale fecioarelor.
 
Drept că nici ea nu-l lăsa chiar să se relaxeze de tot și, într-o zi, la lecția de educație fizică, când ne adunam toate în sala sportivă, cu trupurile noastre tinere și zvelte, gata de tot soiul de eforturi fizice, îl luase de o parte și îi șopti ceva lângă obraz. Noi în timpul ăsta ne încălzeam mușchii, fiecare în spațiul ei. Care se gândea la flăcăi, care la flori, care la rochie de mireasă… Eu mă gândeam la Otto Eduard Leopold von Bismarck. Aveam amândoi aceeași înălțime – 162 cm. Căutam cu privirea prin preajmă vreo colegă cu 2 cm mai măricică, ca să-mi închipui cum arăta Iosif Vissarionovici Djugașvili pe viu. Și chiar atunci aud: Calancea!
 
Lângă intrare mă priveau: Daniela, Tudor și încă câteva fete. Ce-i? strig de departe. Ia vino încoa! îmi strigă Daniela (nu o taguiesc, că mai încolo începe o spovedanie cu detalii picante).
– Ia mai spune o dată, Tudor, ce-ai zis?
Stă foc rosu în fața mea. Tace. Celelate mor de râs.
Pe scurt: Daniela l-a pus să ne privească atent, cât ne încălzim și să spună care corp ar alege dintre toate?
– Îți închipui, Calancea, pe tine te-a ales.
Dau din umeri. Și? Ce vreți de la mine? Celelalte mă susțin. Da chiar că. Calancea are doi, ce-i mai trebuiește și Tudor?
 

Citește în continuare „Răzbunare”

Publicat în Copilărie sovietică, Despre mine

Lista

Voi nu știți ce înseamnă lipsă totală de intimitate, dacă n-ați fost educator într-un lagăr de pionieri.

-Cazare în baracă cu treizeci de paturi, dintre care unul e al tău. Tu ai 18, băieții 13 ani – vârsta chinuitoarelor fantezii.

-Veceu fără uși, cinci gropi una lângă alta. Iz înțepător. Clor și muște verzi.

-Duș comun. Tu și cinsprezece femei goale, într-un spațiu de vreo patru metri pătrați.

Durata: două luni. De vară.

Încerc să-mi reconstitui starea psihică de atunci.

Echilibrată. Fără plângeri. Nu aveam timp pentru asta.

Eu nu mă întrebam dacă mi-era confortabil. Eu pur și simplu m-am pomenit responsabilă pentru viața a treizeci de adolescenți, care-și țineau mânile, ba în nas, ba în chiloți. Părinții i-au trimit în tabără. Întregi. Așa trebuia să-i întorc. De dorit, chiar mai mult. Odihniți, bronzați, cu amitiri pe viață.

Să ții în mână treizeci de cățălandri plini de viață, cu caractere, apucături și curiozități felurite nu ți-e să citești cărticele la umbră sau să scrii lucrări care vor salva lumea. Tu ai omul viu în față. În carne, oase și hormoni zburdalnici. X30! Și tot atâtea provocări pe ceas.

De la șapte dimineața până la miezul nopții răspunzi dacă l-a mușcat o albină, și-a rupt mâna căzând de pe monumentul toboșarului, i s-a oprit un sâmbure în gât, s-a înecat în mare, nu a digerat carnea de la cantină, s-a băgat în chiloții fetelor din detașamentul 5, a căzut în toaletă cu bortă turcească, l-a maltratat cineva după toaletă… Seara, alt val. Unul plânge în pernă de dor de casă (după Bobic și pațanii de pe toloacă), altul că Masha din detașamentul 3 nu i-a răspuns la poezia de dragoste, al treilea că vrea cămașa călcată pentru dansuri (mam-sa i-o călca, altfel nu poate).

Citește în continuare „Lista”

Publicat în Despre mine, Interviuri

„Unicul lucru care mă bucură când revin acasă sunt oamenii”

Interviu cu scriitoarea Lilia Calancea, stabilită la Bruxelles

Lilia Calancea a absolvit Facultatea de Limbi Străine a Universităţii Libere Internaționale din Chişinău, Institutul de Înalte Studii Europene şi Internaţionale de la Nisa, Institutul Superior pentru Traducători şi Interpreţi. În 2003 s-a stabilit la Bruxelles. Revine deseori la Chișinău, unde la începutul acestei luni şi-a lansat o nouă carte, „Bocete de nuntă. Schițe și povestiri”, Editura Arc, 2018.

Dragă Lilia, într-un interviu ai menționat că „Bocete de nuntă” este o carte despre viață, despre trăirile ascunse în spatele unor tradiții. În ce circumstanțe ai simțit că se plânge la o nuntă?

La o nuntă nu ai dreptul să plângi și lucrul acesta e știut de toată lumea, or, anume la un astfel de eveniment îți vine cel mai tare să bocești, pentru că în fața ta se schimbă destine.

Numai Dumnezeu ştie ce e în sufletul invitaţilor care joacă, chiuie și glumesc cu paharul de vin în mână. Pe mine lucrul acesta m-a fascinat de mică, pentru că deseori mergeam pe la nunți, ascultam atent forfota, mă băgam acolo unde fotograful nu avea cum să ajungă și descopeream lucruri uimitoare. Adulții îmi păreau stranii. După ușă se ciondăneau și înjurau, iar la masa mirilor, brusc, își schimbau timbrul vocii și rosteau cuvinte mieroase.

Chiar în prima povestire din cartea „Bocete de nuntă”, personajul este un copil uimit să descopere realitatea ascunsă în spatele unei astfel de veselii.

Continuarea o puteți citi AICI

Publicat în Despre mine, Regina nopții

Interviu: „Dacă dorești să nu fii un autor banal, caută să te inspiri din bibliotecă, nu din internet.”

IMG_7176– În anul 2014 vi s-a împlinit dorința de a publica o carte – „Regina nopții”. Cum a început acest an în calitate de scriitoare? Savurez ecourile primei cărți publicate. Culeg ceea ce am semănat, de fapt. Judecând după reacția majoritară a cititorului, romanul „Regina nopții” e o poveste care reușește să deconecteze de la rutină și poate că tocmai de asta e căutată. Cel puțin, la două luni de la lansare. Să vedem cât se va menține interesul față de carte, or valoarea unei cărți se măsoară prin timp. – Unii scriu de mici, alții moștenesc de la părinți această artă. În cazul Dvs. de unde a venit imboldul de a intra în lumea scrisului? Nu-aș putea spune că am moștenit pasiunea pentru scris. Tata și mama n-au scris texte literare. Buneii mei nu au știut nici a citi, nici a scrie. Eu am început a scrie datorită internetului care intrase furtunos în viața mea după 30 de ani. Obișnuiam să citesc bloguri rușesti până când într-o zi mi-am zis să încerc și eu să încheg niște gânduri. Primele texte au fost scrise în rusă. Am avut reacții surprinzător de încântate de la cititorii ocazionali și anonimi ca și mine. M-au încurajat. Am continuat. Dar în română. Am scris pe un blog anonim care după vreun an devenise cel mai bun din blogosfera moldovenească (câștigase Blogovăț 2008). Cu timpul am trecut de la simple notițe la texte literare: schițe, nouvele, povești, povestiri. Practic mi-au trebuit vreo 7 ani în care am scris 3 cărți virtuale ca să mă las, în sfârșit, convinsă de cititorii mei fideli (oameni străini, deci obiectivi) să public și un roman pe hârtie. Eu greu mă las convinsă, pentru că țin mult la calitate. Or, calitatea necesită timp. Mai ales, în literatură. În general, nu cred în literatura care se scrie în două sau trei luni. Continuare pe site-ul zugo.md