Fantasmă de francez

Pe vremea când miliardul era acasă, jurnalistele nu făceau copii cu bandiți din penitenciar, mamele fugeau ilegal în Italia, ca să aibă cu ce-și hrăni copiii, dormind prin iesle sau putrezind fără cruci, prin râpi și prăpăstii; când pentru ca să capeți o viză pentru Franța, trebuia să dormi două nopți pe drum și o zi la București, iar ca să câștigi o bursă de studii peste hotare, trebuia să treci teste serioase, nu să sune mămica sau papicul cuiva la Ministerul culturii și educației și să se lingușească cu: Hai te rog frumușel, o bursă pentru Ionuț sau Mărioara mea, la Paris sau Londra… Deci, pe vremurile celea, eram la studii și un coleg francez s-a apropiat de mine cu următoarea propunere diplomatică:

– Scoate-ți, s’il te plaît, escarpenul!

– Numai unul?

Franțuzul și-a încrețit fruntea:

– Da, cred că… mai bine pe amândoi.

M-am uitat lung la dânsul. Singurul motiv pentru care puteam să-mi scot escarpenul (în primele zile noi toți umblam la costum) era doar ca să-i bortelesc fruntea cu tocul. „Figase, îmi zic, mie niciodată nimeni nu-mi spune ce să fac. Nici măcar părinții care m-au dus la aeroport, blestemând printre dinți bursa mea și regretând că mi-au dat atâta libertate încât m-am pornit la studii la dracu-n praznic, adică pe Coasta de Azur.” Băi, m-am pornit să-i grăiesc gospodărește, ca o fată de la Ciocana, adică să-l trimit nahui, dar mi-am adus aminte că pe lângă rusă și română mai știu trei limbi și că mă aflu într-un mediu diplomatic. Așadar, escarpenul trebuia să rămână la locul lui.

A două zi, iar: scoate-ți, te rog, escarpenul.

A treia zi: scoate-ți, te rog, pantoful.

Gheata.

Colțunul.

Un masterat în studii europene și relații internaționale presupune călătorii pe continent. Ghiciți cine se furișa să ocupe loc lângă merișorul meu. Nu, nu doar francezul (eram 17 naționalități de tot), dar el era mai iute, ceea ce stârnea nemulțumiri. Nu vă închipuiți la ce gesturi și fapte poate ajunge un student din occident, dacă i-a căzut tronc un merișor din est. Chiar dacă studentul e spuma țării pe care o reprezintă, căci toți eram aleși acolo după minte și merite, trecuți prin teste și interviuri grele. 17 spume europene, ce mai.

Bref, când îi povestesc lui fic-mea de ce era capabil tat-su pentru a mă dezbate de sub nasul francezului, ea spune că nu-i vine a crede. Tata e serios, nu poate rage ca vaca la urechea unui om, timp de trei ore, ca să-l scoată din minți și să elibereze locul. Cel mai sclipitor student din promoție, apropo, tat-su.

Dar francezul îmi dorea piciorul dezgolit și gata. De ce al meu, băi debilule? l-am întrebat (fără debil, se înțelege). De-atâta că ești moldoveancă. Ce schimbă naționalitatea mea? Foarte multe. Aici chiar e o chestie de geopolitică. Idi nahui.

Și a umblat cu fantasma în traistă până la sfârșitul anului. Până în ziua înmânării diplomelor de master. A chitit momentul, după ce ne-am relaxat după o cupă de șampanie și m-a poftit elegant, într-un colț mai dosit.

– Noi mâine deja n-o să ne vedem. Adio pentru o viață întreagă.

– Adio, îi zic cu speranță.

– Scoate, te rog, escarpenul.

– Gheata. Azi, port ghete.

– Gheata! strigă de trei ori ca un copil cu cravată, cum spui tu, numai arată-mi.

– Ce?

– Degetele de la picioare.

– Pentru ce?

– Ca să văd… dacă… pe scurt, totdeauna azi e ultima zi… pot să-ți spun. Moldova e aproape de Cernobîl, așa?

– Și? fac eu mirată.

– Păi, eu de mult voiam să verific dacă ai șase degete la picioare…

Nu mă întrebați ce și cum și de ce, dar în următoarea clipă, m-am lăsat pe-un genunchi, am pus șampania pe asfaltul curții și am început să-mi desfac șireturile, m-am ridicat și am început să-l bocănesc cu talpa peste frunte.

Spre norocul meu, în curte, la momentul acela, se afla doar un martor. Fuma gânditor pe prag, privind cu o oarecare curiozitate cum Moldova îi dă peste bot Franței, cu gheata. Nu s-a băgat. Era diplomat până în vârful țigării. Directorul Institutului.

A doua zi am aflat că a mai existat un martor. Colegul meu grec. Care tot nu s-a băgat.

– Mă gândeam că dacă l-ai bocănit așa frumos, a meritat.

Pe urmă, cu teamă (a văzut că Moldova are și femei cu caracter) a întrebat:

– Da de ce cu gheata?

– De-atâta, am scos sandaua și i-am băgat piciorul sub nas. Voia să-mi numere degetele de la picioare.

– Și ce-s cu ele? se uită lung și cercetător.

Brusc, se lumină:

– Ia te uită! Ai degete ca ale zeiței Atena. Nu mă crezi? Am să te duc în Grecia și-ai să vezi cu ochii tăi.

M-a dus.

Fiica noastră nu are degete de zeiță.

P. S. Îmi pare rău că mi-am boțit colegul. Sper într-o zi să-i cer iertare, lângă o sticlă de șampanie.