Publicat în C'est la vie, Despre mine

Răzbunare

Să fii unicul flăcău printre 27 de studente, în grupa cu nr. 13, de dimineața până la amiază, nu ți-e foaie verde, dar ceapă arsă.
 
Cei care își închipuie fantasma dată, pe cinci minute, înainte de culcare, habar n-au pe ce lume trăiesc. Am avut și noi la colegiu un martir, iar numele lui era Tudor. Genul de bărbat care a cunoscut hărțuirea înaintea oricărei femei. Din păcate, nu era Alioșa din Frații Karamazov, ci unul de rând. Una-două roșea și lăsa ochii în parchetul Colegiului Pedagogic A. Mateevici din Chișinău. Și pentru că nu eram doar 27 zeițe pe coridoare…
 
Cum era de așteptat, chiar din primele zile fusese luat sub aripa celei mai ispititoare studente din grupă. Eram noi toate una mai frumoasă ca alta (ați văzut fete urâte la 17 ani? în Moldova?), dar martirii nu sunt pe gustul tuturor. Din partea celorlalte fete se alegea mai degrabă cu o sfârla sau o vorbă ca o sfârlă. Știți, strigăturile în horă, care te fac de râs în fața lumii, dacă nu te duce mintea să răspunzi prompt și iute la ele. Săgeți pe care numai tinerețea le poate slobozi, pentru a întărâta și mai dihai sângele. Dar Tudor roșea… de asta îl luase Daniela, sub aripa, păzindu-l de săgețile otrăvite ale fecioarelor.
 
Drept că nici ea nu-l lăsa chiar să se relaxeze de tot și, într-o zi, la lecția de educație fizică, când ne adunam toate în sala sportivă, cu trupurile noastre tinere și zvelte, gata de tot soiul de eforturi fizice, îl luase de o parte și îi șopti ceva lângă obraz. Noi în timpul ăsta ne încălzeam mușchii, fiecare în spațiul ei. Care se gândea la flăcăi, care la flori, care la rochie de mireasă… Eu mă gândeam la Otto Eduard Leopold von Bismarck. Aveam amândoi aceeași înălțime – 162 cm. Căutam cu privirea prin preajmă vreo colegă cu 2 cm mai măricică, ca să-mi închipui cum arăta Iosif Vissarionovici Djugașvili pe viu. Și chiar atunci aud: Calancea!
 
Lângă intrare mă priveau: Daniela, Tudor și încă câteva fete. Ce-i? strig de departe. Ia vino încoa! îmi strigă Daniela (nu o taguiesc, că mai încolo începe o spovedanie cu detalii picante).
– Ia mai spune o dată, Tudor, ce-ai zis?
Stă foc rosu în fața mea. Tace. Celelate mor de râs.
Pe scurt: Daniela l-a pus să ne privească atent, cât ne încălzim și să spună care corp ar alege dintre toate?
– Îți închipui, Calancea, pe tine te-a ales.
Dau din umeri. Și? Ce vreți de la mine? Celelalte mă susțin. Da chiar că. Calancea are doi, ce-i mai trebuiește și Tudor?
 

Doi pentru echilibru. Ca orice femeie tânără îmi sprijineam sănătatea mentală și trupească pe doi bărbați. Primul era primul. Și cu asta am spus multe. Pentru el căutam să mă compar cu liderii politici. Spuneți calancea și colegele mele se gândesc îndată la Dl R. – proful de filozofie. Cu el discutam materii înalte, spirituale, încâlcite, în timp ce multe din ele se rujau, aranjau bretonul în oglindă, își limau unghile și pândeau peste fereastră flăcăii (davai, Calancea, ține-l de vorbă până sună). Al doilea, normal, mai tânăr, pentru prospețime, flori de câmp, ursuleți și tot feluri de prostii nostime – viata în carne și oase/plăceri pământești.
 
Și totuși Tudor m-a ales pe mine și ne-am ars amândoi.
 
Peste o zi, l-am găbjit într-un colț (da, asta a fost hărțuire). Cu o mână de perete și cu sfârcurile înfipte în torsul lui – saracul a închis ochii de frică, oleacă am exagerat, e drept – i-am spus: Șa! Nu te zbate, că nu te pup. Doar o vorbă să-ți mai spun. Când te mai întreabă o femeie frumoasă ca Daniela, ce trup de femeie preferi, dintr-o herghelie de alte frumuseți, ni-cio-da-tă, dar niciodată să nu arăți cu – barba, degetul, ochii sau altceva mai bulbucat – spre alta. Ai înțeles? O să ne coste pe amândoi adevărul ista al tău.
 
Și a fost cum a fost. Spectaculos, adică. Nu o răzbunare de trei kapici, dar ca între femei cultivate. Da! pentru că eram instruite mai ceva ca la școala lui Sappho. Fiecare fecioară știa să mânuiască un instrumest musical, cunoștea solfegiul, interpreta piese cu vocea, putea să danseze, să vorbească în public, să-l deteste pe Platon, să rezolve probleme de fizică și chimie, să scrie scenarii, să facă busturi de personalități în papier-mâché… Bref, nu de mere albastre, la poarta colegiului pedagogic, de pe strada Puskin, se adunau roiuri de flăcai de la facultățile Chișinăului. Vineri, după masă, era ca la gară… Numai taraful lipsea.
Ajun de mărțișor. Sărbătoare mare. Sala festivă plină. Invitați (profesori și părinți), scenariu repetat cu luni de zile înainte. Eu, în unul din rolurile principale. Chirița. Nimic improvizat sau lăsat la întâmplare. Chiar și rochia+pălăria aduse de la teatru. Muzică, dansuri, replici istețe. Dl R., așezat în primele rânduri, bătând admirativ în palme. Eu eram vedeta!
 
Până la un moment. Iată că se anunță o pauză muzicală. Daniela se ridică elegant din sală și duce la gură microfonul cu fir. Începe, cu voce profundă și senzuală, o romanță. Languros, foarte stăpână pe sine, cu pas de felină, se apropie de domnul R și murmură de la obrazul ei de 17 ani la obrazul lui de … x3:
De ce oare tu m-ai cunoscut?/De ce în brațe m-ai ținut?/Gura tu de ce mi-o sărutai?/Dacă ai vrut o noapte să mi-o dai?
 
„Fa Danielă, i-am scris ieri în grupul nostru secret Zeițele, tu te-ai așezat chiar și pe genunchii lui. Nu! a ripostat demn, asta nu. Imposibil, totuși erau părinți în sală”. Poate are dreptate. Gelozia are ochi fecunzi.
 
Domnul R., filozoful, s-a topit. S-A TOPIT.
 
Eu m-am topit în rochia mea caraghioasă de Chiriță. Florile artificiale de pe pălărie, la fel de caraghioase, fâlfâiau acum pe mormântul proaspăt…
 
Răzbunarea a fost aplaudată de toată sala. Și eu am înțeles că gata… Nu voi mai avea vise erotice pe fundal de covor moldovenesc cu bujori. Cu niciun filozof.
La examenul de filozofie m-am declarat dualistă. Fapt ce l-a scos din balamale. Eram cea mai bună studentă a lui.
– Domnișoară Calancea, te las să mai meditezi un pic, făcu Dl R. îmbujorat, față de comisia din sală. Noi am discutat mult la ore…
 
La ce să mă gândesc, Domn Profesor, când bujorii s-au ofilit.
 
Daniela a rămas o femeie încântătoare. Până azi, chelnerii de „La Plăcinte” se opresc cu compotul de coarne în mână, năuciți de splendoare, când dau de zâmbetul ei. Puteam s-o taguiesc acum, ca să-i fie plin inboxul de propuneri indecente, până seara)) Poftim, răzbunare. Numai că n-am pentru ce.
Povestea de mai sus nu-mi inspiră decât o mare duioșie. Și un dor imens de oamenii lângă care am trăit emoții mari, intense.
 
La ultima mea spovedanie, am mari șanse să spun un lucru: Multe prostii am adunat în viața mea, dar una, chiar nu țin minte să fi făcut: să mă lupt cu o femeie pentru un bărbat.
Chestiune de filozofie.

Autor:

destinul unui blog

2 gânduri despre „Răzbunare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s