Category Archives: schite

Bocitoarea

(Schiţă)

Vineri seara, în ajun de Crăciun, traficul în capitală e infernal. Un Peujeot 208 Rouge Noir opri la semafor. Peste geamul pe jumătate deshis cobori o mână de bărbat cu o ţigară. Scutură cu gest calm scrumul, apoi răspunse la un apel.

-Monsieur Dufays ascultă.

La capătul firului vorbea paznicul cimitirului Ixelles.

-Monsieur Dufays, poate că n-ar trebui să vă deranjez, dar îmi pare suspectă o vizită la mormântul fratelui dvs.

– Despre ce vizită e vorba ?

-De câteva zile, exact la ora şase seara, o fătucă în ţinută sportivă, vine cu flori la mormânt. Flori nu chiar ieftine, că vine vorba, buchete gigantice de lilii albe, apoi se apucă de bocit. Ritualul împlineşte o săptămână. Poate e vreo ruda?

-Nu avem rude. Cu atât mai puţin la Bruxelles. Îşi privi tăcut ceasul. 18:25. Întrebă sec :

– Mai este fata acolo ?

-Este, monsieur. O văd prin monitorul de supraveghere.

-Vin îndată. Multumesc.

***

Întinse paznicului un bacşiş frumuşel. Satisfăcut, omul se oferi să-l conducă la mormânt. Monsieur Dufays îl opri cu un gest ferm din cap « totul e în regulă, mă descurc şi singur ».

După ce traversase trei alei, zări de departe o figură de femeie tânără cu genunchii traşi spre bărbie şi capul plecat. Pletele blonde tresăreau uşurel şi rimic. Plângea. Din când în când îşi ducea o băsmăluţă roz spre nas. Apoi îşi cuibărea din nou capul între genunchi şi scâncea jalnic. Bărbatul remarcă codrii de flori albe pe mormânt şi înţelese că paznicul nu numai că nu exagerase, ba chiar subestimase descrierea. « Ce-i cu circul ăsta ? ».

Citește în continuare

O femeie cu cap

(Schiţă erotică)

Cel care nu-ți înțelege tăcerea,

greu îți va înțelege cuvintele.

„Amelia dragă,amelia

Mă întrebai în e-mail-ul precedent cum a fost zborul…Tu, care ești cea mai devotată prietenă a mea, știi mai bine ca oricine că, spre deosebire de alţi muritori civilizaţi, îmi vine amarnic de greu să mă desprind de sol, pentru că … printre altele, mă consideram şi o femeie cu picioarele pe pământ. Vezi că am mutat verbul la imperfect? Nedumerită ? Toată scrisoarea mea e o nedumerire. Pentru că, draga mea, în timpul zborului Bucureşti-Atena, s-a produs ceva, pe care o femeie cumpătată ca mine ar numi-o sminteală curată.

Cunoşti bine ritualul meu înainte de îmbarcare. Mă echipez premeditat cu o cărţulie menită să-mi sustragă atenţia. Mai ales, de la decolare şi aterizare. De obicei, iau cu mine un policier ironic în rusă. Lectura în rusă mă deconectează în mod deosebit. Citesc cu viteză supersonică, iar după vreo trei ore de zbor, nu mai am ce face cu cartea, o arunc la primul coş de reciclare din aeroportul gazdă. Aşa cum de data asta urma să decolez de la Bucureşti, uite că în librăria din aerogară îmi fură atenţia o cărţulie despre viaţa lui Caragiale. Chiar de la prima pagină mă las cucerită până în măduva oaselor. Până trec check-in-ul, până una alta, ajung s-o devorez până la jumătate. Deja nu mai aveam răbdare să ajung în aeronavă, să mă instalez comod şi s-o dau gata într-o răsuflare. Știi că o lectură captivantă e ca o mâncărime. Te obsedează până când n-o satisfaci.

Aşadar, iată-mă în colţişorul meu de lângă hublou. Cuibărită în mantou (mă prinse frigul şi umezeala de noiembrie când traversam pasarela cu ventuză) scot ochelarii de lectură, creionaşul cu cristal, cartea. Îmi lipsea doar un motan tărcat pe genunchi, zău. Degajam mai degrabă un aer domestic, decât de madamă în deplasare oficială. Deschid cartea cu un suspin de plăcere și reiau lectura sub tropăitul pasagerilor care-şi căutau locurile. Bag de seamă că avionul nu e plin nici pe jumătate: „Cu un pic de noroc, poate zbor fără vecini”.

Citește în continuare