Poetul

Agapii Profirovici avea doar o singura fobie. Si ea, ca o fata mare, venea sa-l tulbure, in momentele cele mai neinchpuite.

De nimic nu avea teama Agapii Profirovici mai mult ca de gandul sa nu se aleaga cumva cu un ginere poet. Niste „lodari” pletosi, cu  mainile in buzunare, perora el cu ardoare, dupa o cana de vin, descarcata din butoiul lui. Pletosi, pentru ca n-au bani de frizerie o data in luna si „lodari”, pentru ca mai intai nu se barbieresc in fiecare dimineata, apoi… lasa ca stim noi, ii dai un surub si nu stie ce sa faca cu el…

Ilenuta lui, fata rumena la obraz si la minte, merita mai mult decat unul care nu stie ce sa faca cu un surub.  

Si veni ziua in care badea Agapii uita de surub si chiar se inviora. Pentru ca Ilenuta  ii aduse acasa un Iacub, tuns scurt, barbierit si cu diploma de inginer.

Nunta o jucara in aceeasi toamna, cu acelasi vin din butoiasul langa care isi framanta frica cateva ierni. Ei dar… sa lasam jalea. Totul e in trecut. Caci, ia uite ce bine s-au aranjat toate… Inginer! Pacat ca vor trai in oras, dar daca asa vor copiii… Bine ca Ilenuta are deja de lucru in capitala. Iacub, pana una alta, cauta ceva mai bun, dar lasa ca si-a gasi el ceva, dupa capul lui de inginer…

Noroc de Agapii Profirovici ca traia departe de capul lui Iacub. Caci daca-l zarea peste cateva lunisoare, era sa se otareasca la suflet, ca vinul la caldura.

Mai intai, Iacub isi lasa plete si barba, pentru ca iarna se dovedi cam apriga, apoi, parca din gluma, parca din blestem, se trezea in fiecare dimineata cu rime si nerime in cap. Azi asa, maine asa, poimane nu mai rabda si incepe sa toarne cuvintele intr-un carnetel…

-Numai sa nu te vada tata, ofta Ileana.

Bocitoarea

(Schiţă)

Vineri seara, în ajun de Crăciun, traficul în capitală e infernal. Un Peujeot 208 Rouge Noir opri la semafor. Peste geamul pe jumătate deshis cobori o mână de bărbat cu o ţigară. Scutură cu gest calm scrumul, apoi răspunse la un apel.

-Monsieur Dufays ascultă.

La capătul firului vorbea paznicul cimitirului Ixelles.

-Monsieur Dufays, poate că n-ar trebui să vă deranjez, dar îmi pare suspectă o vizită la mormântul fratelui dvs.

– Despre ce vizită e vorba ?

-De câteva zile, exact la ora şase seara, o fătucă în ţinută sportivă, vine cu flori la mormânt. Flori nu chiar ieftine, că vine vorba, buchete gigantice de lilii albe, apoi se apucă de bocit. Ritualul împlineşte o săptămână. Poate e vreo ruda?

-Nu avem rude. Cu atât mai puţin la Bruxelles. Îşi privi tăcut ceasul. 18:25. Întrebă sec :

– Mai este fata acolo ?

-Este, monsieur. O văd prin monitorul de supraveghere.

-Vin îndată. Multumesc.

***

Întinse paznicului un bacşiş frumuşel. Satisfăcut, omul se oferi să-l conducă la mormânt. Monsieur Dufays îl opri cu un gest ferm din cap « totul e în regulă, mă descurc şi singur ».

După ce traversase trei alei, zări de departe o figură de femeie tânără cu genunchii traşi spre bărbie şi capul plecat. Pletele blonde tresăreau uşurel şi rimic. Plângea. Din când în când îşi ducea o băsmăluţă roz spre nas. Apoi îşi cuibărea din nou capul între genunchi şi scâncea jalnic. Bărbatul remarcă codrii de flori albe pe mormânt şi înţelese că paznicul nu numai că nu exagerase, ba chiar subestimase descrierea. « Ce-i cu circul ăsta ? ».

O femeie cu cap

(Schiţă erotică)

Cel care nu-ți înțelege tăcerea

greu îți va înțelege cuvintele.

„Amelia dragă,

Mă întrebai în e-mail-ul precedent cum a fost zborul…Tu, care ești cea mai devotată prietenă a mea, știi mai bine ca oricine că, spre deosebire de alţi muritori civilizaţi, îmi vine amarnic de greu să mă desprind de sol, pentru că… printre altele, mă consideram şi o femeie cu picioarele pe pământ. Vezi că am mutat verbul la imperfect? Nedumerită? Toată scrisoarea mea e o nedumerire. Pentru că, draga mea, în timpul zborului Bucureşti-Atena, s-a produs ceva, pe care o femeie cumpătată ca mine ar numi-o sminteală curată.

Cunoşti bine ritualul meu înainte de îmbarcare. Mă echipez premeditat cu o cărţulie menită să-mi sustragă atenţia. Mai ales, de la decolare şi aterizare. De obicei, iau cu mine un policier ironic în rusă. Lectura în rusă mă deconectează în mod deosebit. Citesc cu viteză supersonică, iar după vreo trei ore de zbor, nu mai am ce face cu cartea, o arunc la primul coş de reciclare din aeroportul gazdă. Aşa cum de data asta urma să decolez de la Bucureşti, uite că în librăria din aerogară îmi fură atenţia o cărţulie despre viaţa lui Caragiale. Chiar de la prima pagină mă las cucerită până în măduva oaselor. Până trec check-in-ul, până una alta, ajung s-o devorez până la jumătate. Deja nu mai aveam răbdare să ajung în aeronavă, să mă instalez comod şi s-o dau gata într-o răsuflare. Știi că o lectură captivantă e ca o mâncărime. Te obsedează până când n-o satisfaci.

Aşadar, iată-mă în colţişorul meu de lângă hublou. Cuibărită în mantou (mă prinse frigul şi umezeala de noiembrie când traversam pasarela cu ventuză) scot ochelarii de lectură, creionaşul cu cristal, cartea. Îmi lipsea doar un motan tărcat pe genunchi, zău. Degajam mai degrabă un aer domestic, decât de madamă în deplasare oficială. Deschid cartea cu un suspin de plăcere și reiau lectura sub tropăitul pasagerilor care-şi căutau locurile. Bag de seamă că avionul nu e plin nici pe jumătate: „Cu un pic de noroc, poate zbor fără vecini”.