Publicat în Uncategorized

Soacra mică în avion

Cum e să stai, în avion, între doi oameni cu cartea în mână? Tu, evident, ca idiotul, cu telefonul. De parcă treabă n-ai avea cu cărțile.

Fain, vă spun eu.

E ceva drăcesc în senzația asta. Să ai aerul omului care citește doar meniuri, să stai cu nasul în telefon, dar să recapitulezi în minte cartea citită în ajun. Загадка смерти Сталина (Заговор Берия), А. Г. Авторханов.

În dreapta, fic-mea. Cu Romeo et Juliette.

În stânga, un flăcău. Cu altă carte.

Când adolescenta mea, de regulă, calmă și timidă, a prins a se foi pe loc drept, am priceput că flăcăul trebuie să fie frumușel. Mi-am scos oftând privirea din telefon. Candidatura trebuia studiată cu ochi de soacră mică. Zveltuț, educat (mă călcase deja pe degetul mare), curățel, masca drept aranjată pe față, nasul în mască (nu ca alți șmecheri), mâinile-i miros a spirt (mă rog, dezinfectant). Nu rău. Deloc.

Și am zis așa: dacă îmi place ce citește, apoi smelo pot să-i fac borș cu sfeclă, cât oi fi și oi trăi. Scanez câteva rânduri și mă apuc de inimă (adică de logoul cu Moldova pe t-shirt, singurul în care intru cu cele +5 kg din vacanța la mama soacră). Nu! exclam hotărâtă. Nu doar borș cu sfeclă am să-i gătesc! Ba chiar și vtoroi: grecikă cu podlivkă și kompot de suhofructe!

Frumușelul citea din mitologia greco-romană. Ai cu cine grăi. Să-l luăm, de pildă, pe Stalin. Parcă om citit, parcă deștept, parcă memorie fenomenală, simț analitic și strategic, dar… ce înseamnă când începi cu biserica de mititel… tot ajungi într-o zi să caști ochii. Cu dezamăgirile din copilărie nu te pui. Deziluziile nasc monștri. Cu cât ai fost mai sfânt, cu atât… să ne ferească sfinții de tine… și de metamorfozele tale radicale.

Mitologia. Îți deschide mintea, te pregătește de viață, îți descrie pe degete toți demonii și sub-demonii umani și, ce-i mai important, nu-ți vinde iluzii pe băț…La aterizare în Atena te simți ca un colțun în mașina de spălat. Învârtit ca naiba, stors și desperecheat. Singur pe lume. Mi s-a ridicat zațul de cafea grecească în gât și m-am pregătit să vomit în mască. Dar mi-am amintit că am o icoană. Ridic ochii. Într-un buzunăraș din geantă am ascuns o Sfântă Răbdare și câteva fire de busuioc verde, rupt dimineața din grădina soacrei. M-a trăsnit subit gândul că uite așa poți muri, între Shakespeare și Dionysos. Cu telefonul în mână, ca idiotul. Și încearcă să dovedești pe altă lume, că ai fost om citit.

O zdruncinătură frumușică închide toate cărțile.

Încep rugăciunile.

Publicat în Uncategorized

Valentin

wcav16

Prima oara am dat ochii cu el cand am iesit de sub masa. Aveam vreo 5 ani si stateam deseori ascunsa sub masa, langa ligheanele de papanasi cu nuci ale babei Nataska. Ascultam forfota din casa lui nanu Fedea si impleteam cosite din ciucurii fetei de masa de un rosu cardinal, intinse pana la pamant. Imi placea sa stau acolo ascunsa ca in culisele unei scene, ascultand glasurile noi din casa, care se perindau neincetat, caci altfel traiau oamenii in copilaria mea. Isi faceau vizite de dimineata pana seara tarziu. Si deseori ajungeam sa ma joc singura cu mine de-a „a cui e vocea?”

Valentin vorbea putin. Asadar, s-a aflat mult in aceeasi camera cu mine, fara ca eu sa-l banuiesc. Numai cand varul meu, Iura (de la Gagarin, fireste) il intreba ceva si el raspunse „da, multumesc”, eu m-am oprit brusc din impletitul ciucurilor si mi-am scos cretii de sub masa. Si atunci privirile noastre s-au intalnit intr-o mirare reciproca. El mi-a zambit tandru. Eu, nu. Apoi mi-a zambit rusinos, de parca-si cerea scuze. Abia atunci, i-am raspuns la zambetul lui tandru.

Noi n-am vorbit aproape deloc, dar am comunicat mult. Atat de intens a fost contactul nostru ca peste vreo zece ani, cand ne-am revazut, am tresarit de placere.

Pentru ca un om te poate da in scranciob 5 minute si dupa asta nu-l mai uiti toata viata.

Daca va inchipuiti o scena gen: o fetita de 5 ani striga bucurioasa din scranciob, „mai tare!”, „mai sus!” unui adolescent de 15 ani care moare de ras si continua s-o impinga, pana cand o baga in boale de frica, gresiti.

Valentin ma dadea huta in tacere. Nu avea nevoie de indemnurile mele ca sa ma legene exact dupa pofta mea. El simtea cand mi-era frica, el simtea cand voiam sa zbor… Iar cand surprindea un zambet satisfacut pe fata mea, ma invaluia intr-un soi de tandrete, pe care o gustam pentru prima oara din partea unui baiat.

Ne-am revazut peste zece ani. A doua si ultima oara. El era casatorit, eu eram adolescenta. Si din nou, n-am schimbat o vorba, doar o privire, pe care n-am sustinut-o pana la capat. Intrasem in varsta cand cobori ochii cand te priveste un barbat tulburator de frumos. Soiul cela de rusine pudica pe care o simti cand iti dai seama ca barbatul care-ti place neingaduit de mult, te dadea candva huta…

In luna februarie incepusem romanul „O noapte de mai pe malul Nistrului” in care eroul principal se numeste Valentin…

Vara am mers in Moldova. Am fost nanasica, deci am avut ocazia sa-mi revad neamurile. Intr-un moment al ceremoniei, ies din sala afara sa-mi trag sufletul, intr-un peisaj absolut incantator, cu lebede, salcii plangatoare, cupluri imbracate festiv, copii zbantuiti, finul meu, de trei ani, cu o coronita alba pe-o ureche, ciordita de la fete si alergand dupa alte fete… Am zambit multumita… „Imbatranesc… nanasica, finuti… ce repede trec anii”.

O zaresc pe verisoara mea, Valentina, asezata pe o banca, vorbind la telefon, si… imi aduc aminte de Valentin. Imi dau seama ca Valea e unica care imi poate spune cate ceva despre el.

Astept sa-si termine apelul, ma apropii si o intreb fara preludiu:

-Ce mai face varul tau, Valentin?

Ma priveste ciudat. Tace ciudat. Apoi imi face semn cu mana spre banca, ca sa ma asez:

-Valentin s-a spanzurat. In februarie.

 

 

Publicat în Uncategorized

Soacra mare

nicolae-vermont-tarancuta-cu-broboada

Ghinionul sau norocul meu a fost ca ambele mele bunici si-au nascut ultimul copil odata cu primul nepot. Uite asa, fiind printre ultimii nepoti, m-am ales cu o matusica cu doar 6 ani mai rasarita la minte ca mine, desi in tinerete diferenta asta nu se socoate. Plimbam cu succes piticii dintr-un cap in altul, cu doba si lautari, si cred ca va dati seama deja ca un capitol frumusel din copilaria mea inglobeaza peripetii cu matusa mea Marcica – sora tatei.

Marcica pana azi pastreaza silueta de fetiscana zglobie, sanatoasa, cu bujori in obrajori si vaca in ograda (adica hranita bine cu produse biologice: lapte, smantana, unt, branza, chisleag, papanasi, clatite, cozonac…). Spre deosebire de dansa, eu eram copila de oras fara vaca, in consecinta, mai palida la fata, mai amarata si mai serioasa (complexul eminentei). Marcica – raza de lumina. De-i frig, de ninge, ea rasare si lumineaza. Viata-i hram neincetat pentru ea si chiar acum cand scriu imi rasuna in cap hohotul ei rasunator. Eu mai potolita oleaca, ca un nour gata sa arunce umbra peste tot ce-i iese in cale (si daca ma lasi sa mocnesc prea mult, iti gasesc paduchi si in barba lui Mos Jerila). Mai pe scurt, desi aveam structuri diferite, ne completam de minune si nu un singur ulcior de chisleag am baut impreuna, molfaind paine coapta si punand la cale kilometri de peripetii. Si iaca asa am ajuns noi sa fetim impreuna (vorba mamei), adica cand fetele mari merg la hora, se invartesc in dans cu flacaii, au secrete (da el? da tu? da cum voi impreuna?), schimba papucii, fustele…  

Ne-am pomenit noi intr-o sambata cu Marcica, la un hram dintr-un sat de prin raionul Straseni. Veselie, muzica, Zinaida Julea, chioate, Perinita. Si nu stiu cum se face ca prea repede se terminase hramul si muzica in satul cela, iar pe la 2 noaptea am ramas amandoua, ca doua pupaze, in drum. In mod normal, un hram tine pana dimineata, 4-5, iar la 5:30 rasare primul autobuz in statie care scoate oamenii din sat, dar…

Citește în continuare „Soacra mare”

Publicat în Uncategorized

Ca sa ai noroc la oameni trebuie sa stii sa faci un lucru

dirty_dancing

UNUL SINGUR, dar foarte bine.

Exista un evantai de lucruri incantatoare pe care le putem face, fara a avea studii. E nevoie doar de interes si pasiune. Ideal, daca e un vis ravnit. Visele noastre, cele mai nebune, de regula, nu cer studii profunde. In schimb, cer suflet, creativitate si curaj. Autodidactii deseori ajung mai departe decat expertii. E plina lumea de exemple fantastice. Asadar, cand faci un lucru din placere si din suflet, cu anii, ajungi indemanatic si degajat, iar asta incepe sa lucreze in favoarea ta. Inevitabil te apropie de oameni.

Un om pasionat de ceea ce face ajunge sa seduca fara sa-si dea seama. Un om in procesul creatiei e o priveliste incantatoare. El lumineaza, el atrage priviri, el ii inspira pe altii.

Asadar, daca stiti sa faceti un singur lucru, dar bine, va mariti sansele sa intalniti oameni de treaba.

Daca ati visat mereu sa scrieti, sa cantati, sa dansati, sa vorbiti in public, sa desenati, sa faceti filme, sa recitati, sa fotografiati, sa decorati, sa… sa… faceti-o. Macar o data pe saptamana. Dupa o jumatate de an, veti culege deja primele roade.

Noi atragem oameni (cu intentii bune) numai cand facem ceva ce ne place cu adevarat. Ceva in care ne regasim. Atunci devenim autentici si sinceri (poate chiar vulnerabili). In arta nu poti trisa, nu poti simula. Adica poti, dar nu pe mult timp.

In fiecare marti dansez kizomba cu barbati care :

  1. Inca nu stiu sa danseze.
  2. Stiu sa danseze minunat.

In bratele primilor ma simt luzerita, jalnica, neindemanatica, jenata, imi vine sa las totul balta si sa declar descurajata : „Bai, nu-i de mine !”

In bratele celor din a doua categorie eu ma transform pe loc. Ma simt regina ! Abila, gratioasa, frumoasa, demna de admiratie, eleganta si MAI VREAU, eu vreau sa invat, sa ma ameliorez, sa evoluez, sa merg inainte… sa ating stele si luceferi !

Fiti buni macar intr-un singur lucru.

Faceti-i pe oameni sa se simta confortabil langa voi, sa iasa insufletiti din bratele voastre, sa redescopere pofta de viata !

Si oamenii o sa va caute.