Publicat în Copilărie sovietică, Despre mine

Lista

Voi nu știți ce înseamnă lipsă totală de intimitate, dacă n-ați fost educator într-un lagăr de pionieri.

-Cazare în baracă cu treizeci de paturi, dintre care unul e al tău. Tu ai 18, băieții 13 ani – vârsta chinuitoarelor fantezii.

-Veceu fără uși, cinci gropi una lângă alta. Iz înțepător. Clor și muște verzi.

-Duș comun. Tu și cinsprezece femei goale, într-un spațiu de vreo patru metri pătrați.

Durata: două luni. De vară.

Încerc să-mi reconstitui starea psihică de atunci.

Echilibrată. Fără plângeri. Nu aveam timp pentru asta.

Eu nu mă întrebam dacă mi-era confortabil. Eu pur și simplu m-am pomenit responsabilă pentru viața a treizeci de adolescenți, care-și țineau mânile, ba în nas, ba în chiloți. Părinții i-au trimit în tabără. Întregi. Așa trebuia să-i întorc. De dorit, chiar mai mult. Odihniți, bronzați, cu amitiri pe viață.

Să ții în mână treizeci de cățălandri plini de viață, cu caractere, apucături și curiozități felurite nu ți-e să citești cărticele la umbră sau să scrii lucrări care vor salva lumea. Tu ai omul viu în față. În carne, oase și hormoni zburdalnici. X30! Și tot atâtea provocări pe ceas.

De la șapte dimineața până la miezul nopții răspunzi dacă l-a mușcat o albină, și-a rupt mâna căzând de pe monumentul toboșarului, i s-a oprit un sâmbure în gât, s-a înecat în mare, nu a digerat carnea de la cantină, s-a băgat în chiloții fetelor din detașamentul 5, a căzut în toaletă cu bortă turcească, l-a maltratat cineva după toaletă… Seara, alt val. Unul plânge în pernă de dor de casă (după Bobic și pațanii de pe toloacă), altul că Masha din detașamentul 3 nu i-a răspuns la poezia de dragoste, al treilea că vrea cămașa călcată pentru dansuri (mam-sa i-o călca, altfel nu poate).

După trei săptămâni de ritm turbat, m-am întins pe cinci minute în pat și, după un oftat prelung… am adormit. Când am deschis ochii, mai n-am făcut atac de cord. Baraca era pustie și o liniște îngrijorătoare în jur. Am țâșnit pe ușă să-mi caut băieții.

Doi păzeau ușa, doi pragul cu scări, patru o făceau pe străjerii ferestrelor și nu lăsau picior de copil să țopăie sub ele. Ceilalți au plecat pe teren, să joace volei. Unul venea în întimpinarea mea cu o ladă de cireșe.
-O, ce bine că v-ați trezit. Am spus la cantină că nu puteți veni. Că v-a chemat urgent directoarea. Așa că eu aduc “poldnikul” în locul dvs.

Ei așa și n-au înțeles de ce pionervojataia lor mânca cireșe și plângea. M-au încercuit, ca să nu mă vadă cineva.

Și iar, dacă mă întrebați, cum m-am simțit după ce am scăpat de responsabilități (practica pegadogică de vară era obligatorie) când i-am văzut pe toti în tren, plecând spre casă…

Răspunsul va începe tot cu… „voi nu știți” cum țiuie liniștea unei nopți de august în urechi, dacă n-ați dormit singur într-o baracă cu treizeci de paturi goale.

Despre depresie și alți demoni am aflat abia în mileniul trei. Când nu-mi mai păzea nimeni somnul și nu-mi aducea cireșe.

Ce m-a apucat să scriu despre asta.
Azi am dat de carnetul cu lista băieților. Cu numele lor plin, anul de naștere, adresa, telefonul și numele părinților (în caz de urgențe și nenorociri).

Nu a fost nevoie să sun vreun părinte. Și nu contează cu ce preț.
Lista lui Calancea.

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s