Publicat în povestiri

Pata

94269

Avusem o zi proasta, or tocmai in zile din astea ajung sa simt mai acut lipsa unui om care mi-ar deschide seara usa si mi-ar spune: „De cand te astept, papadie…”

Atat imi trebuie ca sa ma trezesc fericit a doua zi.

Am descuiat usa de la intrare, inhaland aerul statut din antreu. N-are cine aerisi casa cand sunt plecat. Ora 22:05. Nu mi-e foame. Ma trantesc in fotoliu si inchid pleoapele.

Cati oameni am intersectat azi in oras? Cateva sute, cateva mii? Cat as da sa ma inteleg cu o putere superioara,  ca intr-o zi, mergand prin multime, sa pogoare brusc un semn in crestetul unui om, ca sageata de pe google maps si sa-mi zica: „Uite, Maxim, asta e femeia facuta pentru tine. Fugi spre ea, inhat-o de mana, n-o lasa sa plece, n-o lasa sa dispara in multime”. Si atunci, jur ca m-as repezi spre ea si as fura-o, ca Ivan Tzarevich, calare pe lupul sur, din tabloul lui Vasnetzov…

De cate ori n-am adormit cu imaginea asta in minte, cand eram pusti? Bunica avea un covor, cu aceeasi imagine, batut in cuie, chiar langa patul meu….

M-am trezit dimineata, in acelasi fotoliu. O noua zi, o noua cafea, acelasi eu, aceiasi oameni in drum spre birou… ca intr-o padure deasa. Monoton. Padure, Ivan Tzarevici, lupul, bunica…

Deci, am visat-o pe bunica. Mai exact, vocea ei limpede, profunda, cu taceri adanci dupa fiecare cuvant.

„Cand ai sa-ti fumezi azi a zecea tigara, pe terasa din Mirabelle, va trece pe langa tine Ileana Cosanzeana. Vezi sa n-o scapi. Ai s-o recunosti dupa pata de pe obrazul stang.”

Nu vis, ci aiureala… mi-am zis. Si, totusi… am mers la Mirabelle.

Ploua marunt, cu stropi calzi. Pe terasa nu era nimeni. Mi-am aprins tigara si am revazut imaginea de pe covorul copilariei. Un detaliu nou imi rasari in minte. Un mar in floare. Intr-o padure salbatica? Pufnesc pe-o nara. Povesti, povesti… Ce caut eu aici?

Ceva insa ma retinea. Curiozitatea? Speranta, ca floarea marului?

La urma urmei, e vineri dupa amiaza. Nu ma astepta nimeni acasa.

Ploaia deveni mai insistenta. Mai calda. Mai lipicioasa. Umbrelele desfacute ascundeau fetele trecatorilor. Nu mai puteam deslusi nimic.

Chelnerita imi atinse umarul cu degetele. Rosti cu voce moale:

-Domnule, nu doriti sa treceti inauntru? Daca ramaneti pe terasa, riscati sa ajungeti ud leoarca.

Ii privesc obrazul neted si curat:

-Nu. Multumesc. Plec intr-un sfert de ora.

Ploaia neastamparata imi stinse tigara si speranta.

M-am ridicat, aruncand o ultima privire spre terasa: Nu mai calc pe aici. Niciodata.

O melancolie enervanta umbla la coardele sufletului meu. „Doar un cretin ca mine mai poate crede in vise cu bunici…”

***

-Hélène, cum a fost azi? Ati avut clienti?

-Cand ploua toata ziua, nu prea avem, raspunse fata cu ochii in oglinda. Am avut unul la terasa, apoi a plecat si el.

Isi cerceta minutios fiecare centimetru de piele in oglinda. Era incantata de ceea ce vedea:

-Auzi, Eveline? E fantastic fondul tau de ten. Am sa-mi iau si eu unul.

Imbiba cu apa de roze o discheta de bumbac. O trase peste obraz.

In urma ei rasari o pata.

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s