Publicat în Creatie proprie, Nuvele

L-am iubit

Dragostea nu-i câine-n lanț, s-o tragi după tine. Și totuși toată viața ne-o petrecem căutând lanțuri de nădejde. *(ROB)

(nuvelă poliţistă)

Doamna Pelin, o septuagenară şarmantă, dar prudentă, nu-mi spune niciodată pe nume, Simon Dor, deşi ne cunoaştem de ceva timp şi ne leagă niște confidențe:

-Tinere, mă învălui o voce calmă din receptor, am nişte lucruri vechi pentru magazinul dumitale. Cert, nu sunt valoroase,  dar ţin să le ofer cuiva care a cunoscut istoria lor afectivă. Dacă te interesează…

Evident că mă interesează. Lucrurile vechi fac parte din meseria şi patima vieţii mele. Eu reprezint un caz patologic. N-aş vrea să ajung până la genul de confidenţă : « ştiţi, lucrurile mă inspiră mai abitir ca oamenii şi taratata », însă recunosc  în faţa ta, cititorule, că uneori cad în acest păcat. Lucrurile nu m-au rănit niciodată. Dacă nu au fost mânuite de oameni. Şi dacă ar fi de capul meu, nu le-aş vinde niciodată, dar am adunat atâtea că nu mai dispun de spaţiu. Aşa că am deschis un magazin de antichităţi « Epoque D’or » unde măcar pot schimba o vorbă cu potenţialii proprietari ai lucrurilor « mele ». Am avut cazuri când renunţam să vând un lucru pentru că omul nu avea aerul  că-l merită. Aşa ziceam şi eu mai sus. Sunt un caz patologic.

În seara aceleeaşi zile, Doamna Pelin mă servea cu biscuiţi crocanţi şi ceai cu aromă de bergamotă. În salonul sombru, plin de mobilă veche, stăruia un miros de patchuli, încă de pe vremea umbreluţelor de dantelă… Mă simţeam ca acasă, sau chiar mai bine, ca în magazinul meu plin de lucruri cu farmec demodat. Ceasul cu pendulă bătu ora şapte. Doamna Pelin îmi puse în faţă, alături de două sfeşnice de argint şi un set de porţelan chinezesc, un cufăraș argintat. Borurile lucrate manual, cu migala secolului trecut, te duceau cu gândul la danteluță fină. L-a mângâiat cu mâna uscată, atent, de parcă se desprindea de niște rămâşiţe de amintiri, apoi îl deschise.

-Vi-l ofer cu tot cu conţinut.

Lângă o scrisoare îngălbenită, cu scris închegat în cerneală decolorată, zăceau câţiva trandafiraşi rozalbi, uscaţi de câteva decenii, o mănuşă (stânga) cândva albă, croşetată cu fir de mătase şi o băsmăluţă din fir Scoţian, cu iniţiala M, brodată.

-Margareta, rosti despicat Doamna Pelin.

– Dar…

-Amanta soţului meu.

-Dar…

-Te întrebi de ce eu păstrez aceste lucruri ? Poate că vei înţelege, dacă citești scrisoarea. Ori te grăbeşti ?

-Nicăieri, vă asigur.

Tremuram de curiozitate şi excitare, și acest detaliu îi făcea plăcere. Aveam totuşi un aer rătăcit şi ezitant. Dna Pelin mi-a schiţat un zâmbet reconfortant :

-Instalează-te comod şi … începe.

M-am atins de hârtia ce mai pastra urmele unui scris nervos, febril, înnnebunit. Nu zăreai urmă de literă umplută, nici măcar vocale rotungite cu migală, aşa cum le place îndrăgostiţilor stârniți de strechia romantică să le scrie, cu voluptatea plăcerii pe care o întiiinzi hăăt încolo… pentru că, nu-i aşa, au o viaţă întreagă înainte. Vai, habar n-au cât de repede trece, dar m-am abătut… Erau amprentele unei patimii pe care o descoperi înfiorător de târziu… şi pe care încerci s-o reţii cu litere ca cârligele, ascuţite, încâlcite. O plasă intinsă cu disperare …

« Margo, iubita mea,

Sunt un imbecil.

Sunt un amărât de scriitor imbecil.

Toată viaţa am scris cărţi. Am creat zeci de personaje, fericite și nefericite în marele delir uman de care nu scapă nimeni – iubirea. Mă credeam un creator iscusit. Ce eroare îngrozitoare, Margo ! Vezi că soarta se răzbună pe cei care cred că ştiu totul despre iubire. Le râde în nas, mefistofelic, sadic.  Ce ştiam eu despre iubire ? Ni-mic. Îți dai seama ce dramă e pentru un scriitor să realizeze asta ? E ca și cum și-ar semna certificatul de deces profesional. De când te-am întâlnit, Margo, toată opera mea, frământată zile şi nopţi, până la nebunie, a devenit maculatură. Jalnică maculatură ! Mai am oare timp să recuperez măcar ca bărbat ?

Dacă era alta în locul tău, cu sângele orgoliului meu era să scriu acum. Știi ce munte de orgoliu ai dărâmat ?

Dacă era alta în locul tău, zâmbea acum triumfătoare.

Dar tu nu eşti alta, Margo. Şi tu plângi acum, eu ştiu. Femeia visurilor mele (demult moarte). Ai apărut ca o primăvară târzie şi le-ai dat suflare. Şi eu te privesc ca un imbecil şi nu înţeleg. Ce-a fost viaţa mea până acum ? Un tablou şters, trist, sombru, rece.

Sunt un bărbat … căsătorit, tu ştii.  »

Mi-am uitat pe furiș la Doamna Pelin. Stătea lângă fereastră, nemişcată. Zâmbea unui gând tainic.

« Soţia mea este … sau, era o femeie încântătoare, dar… Dumnezeule, până la tine totul era frumos ! Îţi dai seama cât de nefericit eram, dacă consideram frumos un copac care nici măcar frunze nu avea. Cum să nu ameţeşti când te trezeşti într-o zi lângă un cireş în floare, proaspăt, dulce, aromat, dumnezeiesc de ispititor. Fantastic ! Dramatic !

« Sint nebun », îmi repet de zeci de ori pe zi. Cu tine sunt nebun de fericire. Cred că încep să-i înțeleg pe drogați. Fără tine sunt nebun de durere. Încep să-i înțeleg pe asasini. Mă irită toţi. Aș vrea să dispară toți odată din viața mea. Să rămânem doar noi doi. Vezi ce tâmpenii am ajuns să scriu, Margo…  »

Când pendula bătu un sfert de oră, am pus scrisoarea la loc. Eram tulburat. Nu sunt un sentimental, dar disperarea m-a mişcat întotdeauna. Eram cât pe ce să mai trântesc un « dar … », al treilea în salonul acesta, însă  n-am vrut să-mi întăresc aerul de idiot. Am optat pentru…

-Nu-l înţeleg pe Domnul Pelin. N-ar fi fost mai prudent din partea lui să le ţină departe de ochii dumneavoastră ? Pentru orice femeie, conţinutul cufăraşului reprezintă un … infern.

-Ar fi fost un gest inutil, tinere. Am ştiut de legătura asta, înainte ca să fi scris el scrisoarea asta. Înainte ca soţul meu să se trezească lângă « cireşul înflorit »…

Privirea mea rătăcită a amuzat-o din nou. Oftă şi spuse scurt :

-Margareta sunt eu, Simon!

Am tresărit. Nu ştiu dacă la auzul declarației sau a prenumelui meu, rostit pentru prima dată de Doamna Pelin, într-un context mai mult ca ciudat.

A continuat fără dă mă lase să mai bag vreo replică. Era inutil, oricum, şi asta o simţeam ambii.

-Dacă ai şti, dragă Simon, cum e să fii soţie de scriitor… Asta doar la început de cale îţi pare că te așteaptă o viaţă cu roze înrouate şi poeme dedicate. Femeia scriitorului moare înaintea tuturor femeilor. Sau poate că a fost doar blestemul meu ? Dumnezeu ştie. Un scriitor trăieşte, mai întâi, în lumea lui imaginară. Revine printre muritori doar când îi e foame şi trebuie să-şi schimbe şosetele. Eu l-am iubit şi aşa. Pe jumătate acolo (cea înălţătoare, pură, divină), pe jumătate aici (cu probleme pământeşti şi trupeşti). Ştiam totul despre el. Ce gândeşte, ce simte, ce doreşte. El nu ştia nimic despre mine. Nu-l mai interesam. Nici ca suflet, nici ca femeie. Nici nu mai făcea un efort ca să ascundă. Într-o zi m-am decis :

-Dragul meu, îmi fac griji pentru tine. Ai un aer trist şi oboist. Poate ar trebui să-l asculţi pe Doctorul Raes şi să pleci pe câteva săptămâini la Spa. E un orăşel delicios, verde, liniştit, o să-ţi priască, ai să vezi.

A lăsat scrisul pe o clipă, m-a privit absent, apoi zise, ca  pentru sine.

-Mda, poate că o schimbare de decor ar fi benefică pentru personaj…

Îmi căută silueta şi completă.

-Găteşte valiza. Am să-ţi întocmesc lista cărţilor pe care le iau cu mine.

-Nu v-a propus să-l însoţiţi? am întrebat mirat.

-Oh, nu, doar cărţile, chiloţii şi ciorapii. Zâmbi amar. Dar cădea bine. Era previzibil ca un răsărit de soare, aşa că strategia mea a funcţionat mai bine decât mă aşteptam.

Am făcut două valize. Una pentru el şi una pentru Margo. Am sosit la Spa cu o zi mai târziu.

-Dacă-mi permiteţi, Doamnă Pelin… îmi vine greu să cred că o femeie poate deveni alta, chiar peste noapte. Îmi pare imposibil …

-Nici nu-ţi poţi închipui cât de uşor a fost. Îţi spuneam că soţul meu nu se interesa deloc de mine. Nu-l interesa nici trecutul meu, nici visele mele. Mă credea o carte deschisă, citită de mult și pe care nu mai ai dorinţa s-o atingi. Cât de mult se înşela. Înainte de a-l întâlni, aveam o viaţă savuroasă. Mă pasiona teatrul. Până la nebunie. Ca să fiu mai aproape de actori am urmat cursuri de machiaj profesionist şi am lucrat după culise un an. Am reuşit să apar în scenă de câteva ori. Ştii ce înseamnă să joci un personaj pe scenă ? Nu schimbi doar haina şi decorul. Îţi schimbi destinul. Arăţi altfel, păşeşti altfel, priveşti altfel şi chiar respiri altfel.

A fost ca un vis. Trei săptâmâni de fericire neîntreruptă. E incredibil cum se transformă un bărbat alături de o femeie pe care o vede pentru prima dată. Dacă n-aş fi fost eu cea cu rolul, aş fi jurat că adulterul îl comit eu, nu soţul …

Apoi a revenit acasă. Întinerit și fericit. Schimbarea era atât de evidentă încât şi doctorul Raes l-a felicitat. Iar peste o săptămână a început declinul. Tânjea cumplit după Margo. Îi scria în fiecare seară, dar nu avea o adresă ca să le trimită. Le păstra în cufăraş, alături de rozele ofilite şi alte lucruri ce-i aminteau de Margo.

-Iar Margo de afla în odaia de alături …

-Îşi ştergea lacrimile cu mănuşa dreaptă, dantelată, geamana celei pe care o păstra tainic Domnul Pelin şi blestema clipa în care a ajuns să fie iubită de propriul ei soţ numai dacă … joacă un rol.

-Nu v-aţi gân….

-Nu ! exclamă Doamna Pelin. Nu puteam să-i dărâm visul. A murit tânjind, dar era fericit că a iubit.

-Şi dumneavoastră ?

– Și eu. Întotdeauna. L-am iubit.

***

Peste două săptămțini, inspectorul Greg Maes, bunul meu prieten, trecu pe la mine, la un pahar de tăcere amicală. În fiecare vineri seara, ne instalăm pe două fotolii Louis XV cu picioruşe sprijinite de labe de leu, sorbim din paharul cu băutură şi savurăm liniştea, schimbând câteo vorba la fiecare sfert de oră.

După două sferturi Greg fixă cu privirea cufăraşul de pe masă. Îşi săltă o sprânceană a mirare şi rosti apăsat :

-Doamna Pelin. Cum a ajuns cufăraşul la tine, Simon ?

-Chiar ea mi l-a dat.

-Oh, dragul meu amic. Te-aş sfătui să te ţii departe de femeia asta. Cât poți de departe.

-Chiar așa ?

-Hmm…Dacă nu a făcut puşcăria e doar pentru că absolvise înainte de asta casa de nebuni.

– Nu înţeleg…

– A ucis-o pe amanta soţului, cu o cruzime … uf, de care e capabilă numai o nenorocită. Mare nenorocită. Soţul ei, fire sensibilă de scriitor, şi-a pus capăt zilelor după povestea asta…


*E o expresie din cartea „Telefonul din bikini” de  Rodica Ojog-Brașoveanu. Pentru precizare, în sursă era vorba de noroc, nu de dragoste.

Imagine: Sue Halstenberg

Lilia Calancea

Bruxelles

15.05.12

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

11 gânduri despre „L-am iubit

  1. n-am mai rabdat eu pina diseara, tare frumos mai scrii, am sorbit fiecare cuvint si am citit tot intr-o rasuflare!!! scrii bineee…abia astept vinerea!!

    Apreciază

  2. recunosc – eu tot la serviciu am citit, dar e imposibil sa lasi pentru seara asa istorioare. Eu nu ma joc asa mai departe, deaceea alege – ori postezi istorioarele dupa orele 17, ori nu scrie atit de captivant…

    Apreciază

  3. V-am descoperit recent, recunosc, dar sunt adanc impresionata sa gasesc atata culoare in limbajul dumneavoastra si atata hrana spirituala, scrieti intr-un mod aparte, deosebit si ador cu nesat valul de neologisme si expresii pe care le posedati scriind…Bravo!!!Ma bucur sa va gasesc!!!

    Apreciază

  4. Câte-o berulă/nuvelă! Am zis! Tabiet hotărât! Așa voi citi urmtoarele toate celelalte postări pe acest segment! Făr’de grabă
    Dinamism precum dansul bulelor din bere și atrăgător, clar precum spuma berii!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s