Cu veşnicia în faţă

Omul… este o creatură a mediului său. Privirea sa asupra vieţii va fi colorată de decorul în care trăieşte.

(Robert Louis Stevenson)

Când bunica soţului a văzut prima dată poza mea (prezentată de soţ), a exclamat :

-Dragul mâcăi, păi e leit sor-ta !

Privită dintr-un anumit colţ al ogrăzii, eu într-adevăr seamăn cu cumnată-mea. Dacă nu aveam metrică verde, în care e scris cu cerneala violet pe gri, în chirilică, că-s zamâslită în RSSM, iar cumnată-mea nu era botezată cu alai şi popă grec în Grecia, juram acum că unul dintre părinţii nostri au păcătuit în tinereţe.

Coincidenţa merge mai departe. Avem aceleaşi studii, gusturi, apucături. Numai că, cumnată-mea e versiunea mea îmbunătăţită. Pentru că eu, chiar şi în zilele mele senine, mai mult îs posomorâtă. După care mai sunt şi o fire solitară. Una-două şi repejor te concediez cu : „Ia lasa-mă, nu-mi respira aerul”. Viaţa lângă mine nu-i picnic la iarbă verde. Lângă cumnată-mea, dimpotrivă, îţi vine să te apuci să umfli baloane colorate. Totul în preajma ei respiră a vacanţă, a viaţă, a bucurie.

În a doua seară cu lună plină de august, am rămas amândouă acasă.

-Hai să dregem o masă în verandă, zic eu.

-Şi să privim o comedie veche grecească, continuă ea.

-Cu salată grecească …propun eu.

-Cu vin roşu…adaugă ea.

-Cu pâine cu unt şi sare…

– … Cu citronadă sau portocaladă?

Vântul flutura perdeaua din verandă ca pe-un văl de mireasă, ţârâiecii îşi ieşeau muzical din minţi, luna ne supraveghea din culisele albastre ale infinitului, noi mâncam cu poftă şi râdeam la episoadele cu carismatica actriţă greacă, Rena Vlahopoulou (nu găsesc un analog de măiestrie nici în filmele vechi sovietice).

-Iaca aşa vreu să îmbătrânesc…, oftez între două muşcături de pâine cu unt.

-Vezi că eu am loc destul ! râde cumnat-mea amuzată, vino când vrei! (iaca o frază pe care nimeni nu riscă s-o audă de la mine). Apropo, continuă, ştiu că-ţi place să fotografiezi case vechi. Dacă vrei, te duc mâine la casa lui frate-mio, de care el nici nu vrea să audă, evident, dar tu ai să găseşti multe lucruri interesante acolo.

„Ce bine e când cineva ştie ce cauţi”.

A doua zi păşeam ca o fantomă pe scândurile putrede ale unei casuţe. Casa a murit demult, dar ce ruine frumoase a lăsat : doi lei de piatră,  încleştaţi într-o luptă, de-asupra uşii, pereţi trainici de juma de metru, o vatră în care cândva gospodina cocea pâine, ferestre cu ochi albaştri, dând spre mare. În stânga – o bisericuţă cu clopot, în dreapta – stânca cu piatra lui Homer.

Ne-am făcut loc pe pragul colbăit şi eu încep pe ton visător:

-Dacă om ajunge voioase pe la 60+ de ani, am să dreg aici o terasă cu muşcate roşii. În fiecare a doua seară cu lună plină am să te aştept.

Râde cumnat-mea în cascade, apoi zice:

-Eu am să aduc vin roşu…

-Dar eu am să întind cu mâini tremurânde untul pe felii de pâine, apoi am să le presor cu feta.

Vom privi marea printre ramurile de măslini.

Vom asculta ţârâiecii, vântul, clopotul şi … veşnicia.

–

Vedere de la fereastră