Publicat în Amintiri din Grecia

Veșnicia s-a născut sub măslini

Lângă o mâță care alăptează.

Lângă o livadă de mandarini, cu trunchiul văruit.

Lângă un nucar.

Lângă mușcate.

Oriunde sufletul ajunge să se odihnească de măștile lumii.

Regiunea Cambos, insula Chios, Grecia.

^3B660F8FE7BEA3A433427155242AB57CCDFF2F28544F9A7E27^pimgpsh_fullsize_distr

Cambos3

Citește în continuare „Veșnicia s-a născut sub măslini”

Publicat în roman

Nimfele si furculitele

DSC_0407

Mama soacra are multe lucrari brodate in casa. Atat de fascinante si fine, incat m-au inspirat pentru cateva pagini din romanul Sub constelatia Lyrei.

Intr-o zi, am gasit un magazinas de broderii, in portul Chios. Mi-am ales o panza cu nimfe si mi-am zis: „A venit timpul sa-mi incerc dibacia mainilor. De ce n-as broda si eu, macar o lucrare?” Cand i-am aratat mamei soacre nimfele mele, ochiul ei expert a mijit de cateva ori si a zis: „Nu e usoara lucrarea pentru o debutanta, dar am sa te ajut.”

Cat a stat  in martie la mine, toate serile ne-am buchisit amandoua de-asupra lucrarii. Mai mult ea, eu cu cascatul gurii.

Si mi-o inchipui de pe acum atat de frumoasa, atat de vie, atat de fascinanta lucrarea asta… Chiar daca nu e gata. Pana atunci mai este, dar eu de pe acum ii croiesc destinul:

-Maria, o vom pune intr-un cadru si tu vei avea amintire de la mama si bunica. Sa nu-ti treaca cumva prin cap s-o vinzi la iarmaroc.

Citește în continuare „Nimfele si furculitele”

Publicat în Amintiri din Grecia

Cu veşnicia în faţă

Omul… este o creatură a mediului său. Privirea sa asupra vieţii va fi colorată de decorul în care trăieşte.

(Robert Louis Stevenson)

Când bunica soţului a văzut prima dată poza mea (prezentată de soţ), a exclamat :

-Dragul mâcăi, păi e leit sor-ta !

Privită dintr-un anumit colţ al ogrăzii, eu într-adevăr seamăn cu cumnată-mea. Dacă nu aveam metrică verde, în care e scris cu cerneala violet pe gri, în chirilică, că-s zamâslită în RSSM, iar cumnată-mea nu era botezată cu alai şi popă grec în Grecia, juram acum că unul dintre părinţii nostri au păcătuit în tinereţe.

Coincidenţa merge mai departe. Avem aceleaşi studii, gusturi, apucături. Numai că, cumnată-mea e versiunea mea îmbunătăţită. Pentru că eu, chiar şi în zilele mele senine, mai mult îs posomorâtă. După care mai sunt şi o fire solitară. Una-două şi repejor te concediez cu : „Ia lasa-mă, nu-mi respira aerul”. Viaţa lângă mine nu-i picnic la iarbă verde. Lângă cumnată-mea, dimpotrivă, îţi vine să te apuci să umfli baloane colorate. Totul în preajma ei respiră a vacanţă, a viaţă, a bucurie.

În a doua seară cu lună plină de august, am rămas amândouă acasă.

-Hai să dregem o masă în verandă, zic eu.

-Şi să privim o comedie veche grecească, continuă ea.

-Cu salată grecească …propun eu.

-Cu vin roşu…adaugă ea.

-Cu pâine cu unt şi sare…

– … Cu citronadă sau portocaladă?

Vântul flutura perdeaua din verandă ca pe-un văl de mireasă, ţârâiecii îşi ieşeau muzical din minţi, luna ne supraveghea din culisele albastre ale infinitului, noi mâncam cu poftă şi râdeam la episoadele cu carismatica actriţă greacă, Rena Vlahopoulou (nu găsesc un analog de măiestrie nici în filmele vechi sovietice).

-Iaca aşa vreu să îmbătrânesc…, oftez între două muşcături de pâine cu unt.

Citește în continuare „Cu veşnicia în faţă”

Publicat în Amintiri din Grecia, Fata tatei, Lumi paralele

Criza grecilor şi teatrul

Într-o lună de şedere în Grecia fata mea a fost de 4 ori la teatru. În fiecare vineri. Când mi-a spus soţul prima dată că a dus-o la spectacol şi că seara nu mai putea s-o adoarmă din cauza impresiilor preabucuroase, m-am mirat de două ori. Unu, că fetei  i-a plăcut spectacolul, chiar dacă încă nu cunoaşte greaca în nuanţe, doi, că grecilor le arde a teatru în cele mai grele timpuri.

Bizari grecii ăstia. Cu mare, cu soare, cu yacht-uri, cu smochine şi lămâi în grădină mai caută teatru. Iaca la noi lumea…

În ultima vineri am însoţit-o şi eu pe fic-mea la spectacol. Sala era în aer liber. Arhiplină şi cu oameni aşezaţi pe jos lângă scenă. În total o capacitate de vreo 300 de spectatori, dacă nu mai mult. Biletul 15 euro. Adulţi şi copii care urmăreau cu sufletul la gură acţiunea de pe scenă. O oră şi jumate. Fară întrerupere.

O urmăream şi eu pe fic-mea cu o atenţie sporită. Mă cruceam în gând şi-mi ziceam că poate sunt eu o proastă de-mi pun întrebări de genul: „Cum se face că un copil care nu cunoaşte limba poate rămâne atât de atent la scenă?” Poate că aici se acunde formula unui actor de succes. Eşti un actor bun când reuşeşti să nu plictiseşti un copil (într-o oră şi jumate!), care nu-ţi cunoaşte limba şi întorsăturile ei.

-Dragul mamei, dacă te plictiseşti, poţi să-mi zici şi plecăm, îi şoptesc atent lui fic-mea la ureche.

La care aud un „Şşşşt! Mamă, dacă nu mă laşi să privesc până la urmă, data viitoare îl iau pe tata.”

Bizari grecii iştea…

Publicat în Amintiri din Grecia, Fotografii, Lumi paralele

Albastrul luxos de la Inousses

Înainte de a mă lăsa să trec check-in-ul pentru zborul spre Grecia, aud cum îmi zice soţul repejor:

-Stai că era să uit. Dacă nu ţi-a trecut dorul pentru cimitire, să iai într-o zi vaporul spre Inousses. Cimitirul, bătut în marmoră, se află pe o colină, chiar în dreptul portului. Nu-ţi spun nimic mai mult. Vei descoperi singură.

Aşa că, odată ajunsă pe loc, în prima duminică mi-am luat rucsacul, fata şi cumnata şi ne-am îmbarcat pe vapor. Călători-turişti erau foarte puţini pentru că… insula e un pic specială. Turismul n-o interesează (ca pe alte insule greceşti), ca să nu zic că o irită. Aşa că localnicii fac tot posibilul ca să descurajeze gurile-cască de-al de mine. Insuliţa e populată de generaţii vechi de armatori greci, bogați și făimoşi în mediul naval internaţional. Soiul de mentalitate rar întâlnită la oamenii bogaţi: nedorinţa de a se afişa, de a-şi etala avuţia. Portul seamănă mai mult a un iaht club select şi închis.

Pe insulă poţi ajunge de două ori pe săptămână, pentru că nu există alt mijloc de transport decât naveta cu vaporul de pe insula Chios (joi şi duminica). Nu există spital, aeroport,hoteluri, baruri, plaje cu discoteci cu Justin Bieber. Doar o plajă mare, de o limpezime răcoros-cristalină, câteva bisericuţe, o şcoală şi… cimitirul cu faţa spre zări maritime, aşa cum au trăit o viaţă marinarii de pe insulă.

Despre cimitir.

Mi-am aduc aminte cu amărăciune de mormântul lui Eminescu de la Bellu. A visat poetul la marginea mării şi la somn lin, dar a ajuns cu billboard-uri de ţoape retuşate la cap şi un zgomot insuportabil peste gardul cimitirului. Tot ce şi-a dorit Eminescu am regăsit în cimitirul de la Inousses. Cu o tristețe adânca ca marea. Păcatul lui că nu s-a născut într-o familie făimoasa de armatori greci: Lemos, Pateras sau Chatzipateras.

Reportaj fotografic.

Citește în continuare „Albastrul luxos de la Inousses”