Publicat în Lumi paralele, Povestea de vineri

Fusta vișinie

IMG_4310-Edit

Nu-mi amintesc ce păr avea, ce ochi avea, ce buze avea, deși îmi vorbise ore întregi. N-o ascultam. Mă plictisea vocea ei monotonă. Țin minte doar o pată vișinie pe patul alb și steril de spital. Era fusta ei.

Mă văd uneori la Chișinău cu oameni din trecut, care, ajungând la momente de confidențe delicate, îmi suflă înduioșați: Lilia, îți aduci aminte când mi-ai spus asta sau cealaltă…? Nu țin minte. Cum așa? D’apoi cuvintele tale și acum îmi răsună în cap și datorita ție… Să lăsăm, întrerup eu tirada de mulțumiri ce-și face loc printre vorbe, dacă-ți zic că nu țin minte…

Pățesc și eu cu alții. Pentru că memoria fiecărui om funcționează după niște legi pe care nu le poți descâlci din prima. Memorăm deseori lucruri fără însemnătate, gen, un dop de plastic topit pe asfaltul școlii, dar uităm numele unui coleg, lângă care am respirat câteva trimestre.

Unii oameni descarcă în noi cuvinte, ca semințele în groapă. Uneori groapa e plina de pietre și atunci vorbele se lovesc de ele și nu încolțesc niciodată. Mor, se uită. Alteori rămân pe fund, ani întregi, risipite printre pietre, iar într-o primăvară, nu se știe de ce anume într-una anume, vorbele celea încep să încolțească. Iar omul care le-a semănat poate că nici nu mai răsuflă, nu mai calcă iarbă verde, poate singur e iarbă printre ierburi, însă vorbele lui prind viață, dau rădăcini, cresc, se cer afară, la lumina soarelui și a ecranului.

Vorbele femeii cu fusta vișinie, bolnavă de hepatită cronică, au intrat cu de-a sila în mine, doar pentru că eram priponită la perfuzie, într-un salon steril, din spitalul de boli infecțioase Toma Ciorbă. Eu eram internată, ea venea în fiecare zi, pentru două ore. Purta mereu fusta vișinie și vocea gri, monotonă, de om resemnat cu cele mai de neînchipuit mizerii de viață. În unele momente, inflexiunile vocii ei deveneau tânguitoare, de parcă îi revenea din senin o durere de măsele, însă dispărea repede, se topea fulgerător. Nu reușea nici măcar să-mi trezească curiozitatea, astfel încât să-i pun vreo întrebare. Eram tânără, absentă și crudă (de la cruzime). Cu mare greu îi suportam prezența în salonul unde erau două paturi ocupate de noi și, al treilea, gol, în așteptarea unei noi victime de hepatită A, B, C sau D.

Patul ei era lângă fereastră. Dincolo de fereastră, un castan. Luna aprilie sufla încetișor în muguri și eu urmăream în fiecare zi cum cresc și se umflă, ca sânii de femeie, dornici de vânt călduț și de atenție.

Eu observam mugurii, ea îmi vorbea. Multe am ratat din cele povestite de ea. Multe n-am auzit, pentru că n-am vrut să aud. Femeia însă avea nevoie de urechi. Chiar și de urechi surde. Durerea ei trebuia turnată undeva, diluată sau măcar împrumutată cuiva, pentru câteva minute.

” … și am venit cu el la Chișinău, în căsuța mamei lui, ridicată lângă calea ferată. Avea doar două odăițe. În una trăia maică-sa, în alta urma să trăim noi. Era unicul fecior, crescut fără tată, iar mama soacră spera la o noră mai înfiripată și desigur, una din oraș. N-a fost să fie. Am venit eu, o amărâtă. De cum m-a văzut, mi-a dat de înțeles să nu-mi fac planuri mari. Studentă? De la țară? Lasă că veți trăi câteva zile și o să vă treacă iubirea la amândoi. El lucra. Ea lucra. Eu învățam, deci reveneam mai devreme acasă, dar pentru că nu mi se încredința cheia casei, așteptam afară, până revenea unul din ei de la muncă și mă culegea de afară ca pe un câine a nimănui.

Uneori reveneau foarte târziu. Cel mai greu îmi venea să aștept în serile ploioase de toamnă târzie. Eram toată udă, înghețată, cu degetele murate în pantofiorii mei săraci. Ca să nu îngheț bocnă, mergeam pe șinele căii ferate, neîntrerupt. Am și acum între ochi bârnele celea orizontale. Le număram întruna, mii, mii, în fiecare seară, până ajungeam să mă văd cu picioarele vinete de frig în casă. Nu puteam pune dinte pe dinte încă vreo oră. Mi-e frig și acum când îți vorbesc despre asta.

În iarnă am răcit atât de tare, c-am ajuns la spital, iar soacră-mea mi-a spus să nu-mi treacă prin cap să revin la ei, căci lui fecior-său i-a trecut dragostea. Așadar, am rămas singură, fără casă, fără iubit și fără șansa de a putea naște vreodată (răcisem prea tare, cu complicații). Nu m-am mai măritat. Nici după zeci de ani. Acum trăiesc singură și-mi plimb anii ce mi-au rămas între spital, muncă și garsonieră…”

Când trec pe lângă vreun pod din Chișinău, sub care se întinde calea ferată, îmi răsare în minte o studentă, vânătă de frig, în pantofi uzi, cu bărbia proptită în gât, zgribulită, numărând bârnele sub pantofii săraci, ca să nu înghețe: 1567, 1568, 1569…

Mă tem că femeia s-a stins de mult din viață. Era prea dependentă de perfuzii și prea săracă în bucuriile care-ți adaugă zile. Fără o pereche de ochi care să te vadă și fără vreo pereche de urechi care să te audă e greu să supraviețuiești. La ce bun așa viață?

De ce mi-am adus aminte de ea acum? Despre femeia fără nume și fără chip. Despre ghemul de durere ce purta cândva fusta vișinie…

De ce vorbele ei au ales să încolțească anume în primăvara aceasta? După 25 de ani de așteptare în întuneric…

Încă nu știu.

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s