Publicat în Povestea de vineri, Recomandare de carte

Gura lumii

Kinderfüsse im GrasLa marginea unui drum creștea o Romaniță frumoasă. O coroană din petale albe îi împodobea căpșorul auriu, stropit cu raze de soare. Era firavă și slăbuță, dar plină de grație, și holteiului vânt îi plăcea să se joace cu petalele ei, legănând-o dintr-o parte în alta.

-Ești atât de gingașă, îi șoptea acela, și meriți să trăiești într-o grădină de flori.

Romanița tăcea modestă și nu dădea nicio atenție vorbelor vântului, deoarece îl știa de flăcău zbenguit, căruia îi trec numai nebunii prin cap.

Alături de ea mai creșteau doi măcieși rătăciți nu se știe de unde, o păpădie, o familie de brusturi și niște ciulini. Fiecare dintre ei se gândea în sine că veni-va o zi când lumea își va da seama de eroarea comisă și-i va invita să trăiască în florăria ce se vedea după gardul de peste drum. Erau ei îngâmfați cu toții și se uitau cu aere de superioritate unul la altul, ba chiar și la Romaniță, care era de felul ei o floare veselă, zâmbăreață și viața îi părea o sărbătoare chiar și aici, la marginea drumului.

Într-o zi a poposit prin părțile celea un Sticlete, care și-a făcut cuib într-o grădină. I-a plăcut și lui coronița albă a Romaniței, modestia de fată și, mai ales, zâmbetul galeș. Sticletele s-a îndrăgostit de Romaniță.

„E rudă cu soarele, își zicea el, și eu am s-o iau în grădina de flori să trăiască alături de mine”.

Romanița tocmai s-a îmbujorat de bucurie: i-a plăcut și ei penetul Sticletelui. „Iată că și frumusețea mea a fost observată, își zicea dânsa. Se prea poate că avea dreptate vântul”.

Dar gândurile florii au fost auzite de vecini. În băltoaca din șanț trăia un broscoi verde ca mucegaiul, care n-o suferea pe Romaniță. Nu-i plăcea câmpul, nu-i plăcea soarele, nu-i plăcea nimic în afară de băltoaca lui. Îi zicea Orăcăilă. El sărea din apă pe uscat, se apropia de Romaniță și mormăia:

-Ce te tot șușotești cu vântul, oac-oac! Cum de nu ți-e rușine la obraz să faci ochi dulci tuturora?

Romanița se intimidă și nu știa ce să-i răspundă:

-Dacă îi place să se joace cu mine, zicea dânsa roșind.

Dar Orăcăilă se zborșea și mai tare:

-Oac! Oac! Nu se astâmpăra el. Am să spun la toată lumea că ești o desfrânată. Uită-te, broscuța mea nu e mai urâtă ca tine, are ochi mari, frumoși, dar nu-i zâmbește fiecărei haimanale. Nici zănaticului cela de vânt nu-i trece prin căpățână să se joace cu dânsa.

Speriată, Romanița tăcea și nici nu se încumeta să se apere.

-Ar fi cazul să te discutăm la vreo adunare, oac-oac! continua Orăcăilă.

Familia de ciulini care trăia acolo din moși-strămoși s-a revoltat și ea.

-Asta e culmea! fâșiau ciulinii. O Romaniță prizărită să huzurească într-o grădină de flori!

Ei aveau trei odrasle ghimpoase care de-acum înfloriseră și nădăjduiau cel puțin pe una dintre ele s-o strecoare în grădină. Cineva din neamul lor trăise cândva, cică, în florăria de peste gard și tare se mai făleau cu asta! Dar a fost smuls și aruncat în drum.

Cu greu a scăpat de pierzanie neamul ghimpos al ciulinilor. Firește, după aceasta ei se străduiau ca măcar una dintre odraslele lor să se întoarcă pe vatra cu flori.

Apoi s-a mai revoltat și o lobodă, care de asemenea trăia alături.

-Florile mele poate nu-s atât de albe, în schimb eu sunt înaltă și zveltă, nu ca pipernicita de Romaniță care își ia nasul la purtare.

Și-a spus părerea și brusturele. El a amintit tuturor că și dânsul înflorește, că de n-ar da în floare, n-ar face nici scaieți. Iar fără de scaieți, i-ar veni nespus de greu să lupte cu toți gură-cască ce-l calcă în picioare, fără a-și da seama ce înseamnă o frumusețe adevărată.

Toată lumea vorbea de Romaniță. Că e amorală, că e ușuratică și, pe lângă altele, scandalagioaică. În cele din urmă, un troscot pe jumătate uscat tocmai s-a învinețit de ciudă:

-N-am s-o iert nici înainte de moarte!

Iar Orăcăilă a declarat într-o bună zi că Romanița e în stare, după dânsul, să facă moarte de om.

Atâta a fost de ajuns.

-Dacă așa stau lucrurile, ar trebui să cumpănesc serios, a zis Sticletele amorezat, care visa s-o ducă pe Romanița în grădina cu flori. Oricum, te pui cu gura lumii!

Nu-i plăcea Sticletelui să-și facă bătaie de cap din cauza altora.

De atunci a rămas Romanița la marginea drumului. Numai vântul o răsfăța și o alintă, numai soarele îi zâmbește, încălzind-o cu razele-i aurii, numai roua îi spală dimineața petalele.

Mihail Melnic

Reclame

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s