Publicat în Lumi paralele, Povestea de vineri

Fusta vișinie

IMG_4310-Edit

Nu-mi amintesc ce păr avea, ce ochi avea, ce buze avea, deși îmi vorbise ore întregi. N-o ascultam. Mă plictisea vocea ei monotonă. Țin minte doar o pată vișinie pe patul alb și steril de spital. Era fusta ei.

Mă văd uneori la Chișinău cu oameni din trecut, care, ajungând la momente de confidențe delicate, îmi suflă înduioșați: Lilia, îți aduci aminte când mi-ai spus asta sau cealaltă…? Nu țin minte. Cum așa? D’apoi cuvintele tale și acum îmi răsună în cap și datorita ție… Să lăsăm, întrerup eu tirada de mulțumiri ce-și face loc printre vorbe, dacă-ți zic că nu țin minte…

Pățesc și eu cu alții. Pentru că memoria fiecărui om funcționează după niște legi pe care nu le poți descâlci din prima. Memorăm deseori lucruri fără însemnătate, gen, un dop de plastic topit pe asfaltul școlii, dar uităm numele unui coleg, lângă care am respirat câteva trimestre.

Unii oameni descarcă în noi cuvinte, ca semințele în groapă. Uneori groapa e plina de pietre și atunci vorbele se lovesc de ele și nu încolțesc niciodată. Mor, se uită. Alteori rămân pe fund, ani întregi, risipite printre pietre, iar într-o primăvară, nu se știe de ce anume într-una anume, vorbele celea încep să încolțească. Iar omul care le-a semănat poate că nici nu mai răsuflă, nu mai calcă iarbă verde, poate singur e iarbă printre ierburi, însă vorbele lui prind viață, dau rădăcini, cresc, se cer afară, la lumina soarelui și a ecranului.

Citește în continuare „Fusta vișinie”