Invitaţie la vals

„Cine raţionează în iubire e stăpînul ce­luilalt.”

Când te joci cu sentimentele unui om, mai devreme sau mai târziu, singur nimereşti în capcană. Dacă te prinzi devreme, poţi zice că ai noroc. Dacă mai târziu, ajungi inevitabil la un sfârşit dramatic. Poate ca în romanul lui Mihail Drumeş „Inviaţie la vals”.

În orice meserie, dacă eşti un pic psiholog, poţi conta pe succes. Mihail Drumeş, nu numai că a avut un stil savuros și inedit de a scrie, dar a fost și un scriitor cu o bună cunoaştere a fiinţei umane. Faptul încântă, dar şi sperie. Omul care caută adevăruri e asemeni unui nefericit care valsează pe un teren minat. Da, este excitant, euforic, dar al naibii de periculos.

Toate dramele omeneşti se trag de la frici. Frica de a iubi prea mult, frica de a fi înşelat, frica de a rămâne singur… frica de…şi de.  Scandalos de simplu. Inevitabil şi trist.

Citate din romanul „Invitație la dans”, de Mihail Drumeș.

„Pasiunile fug de lumină ― lumina le omoară”.

„În definitiv, ce e dragostea decît o taină pe care o ascund îndrăgostiţii şi o poartă în umbră, de frica luminii? îndată ce taina se dă pe faţă, dragostea vestejeşte, îşi pierde frăgezimea, vraja, devine ceva obişnuit, de toate zilele”.

„Numai lipsa unui obiect ori a unei fiinţe, care ne-a aparţinut o dată, ne pune la lumină adevăratul preţ”.

„Bogăţia nu constituie o superioritate, e un bun temporar. Adevărata bogăţie e a creierului”.

„E de neînchipuit cum nu-şi dă seama femeia că dragostea nu-i decit drumul care duce la cucerire, după cum filozofia nu-i decît drumul pînă la aflarea adevărului. De aici încolo, se sfîrşeşte lupta şi urmează supunerea. S-a dus farmecul necunoscutului, ne­cunoscutul devine pe zi ce trece tot mai cunoscut şi dragostea sucombă roasă de repetiţie, obişnuinţă, saturaţie”.

„Marile dureri nu dor la început. Sînt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă”.

„Ce însemna oare ştiinţa dreptului, ce noimă aveau disciplinele filozofice şi toate celelalte ştiinţe pe lîngă marea ştiinţă a dragostei?”

„Era de preferat iadul cu o femeie deş­teaptă, decît paradisul cu una proastă…”

„De fapt, marile pasiuni rămîn necunoscute, se consumă în anonimat”.

„Numai dragostea şi creaţia fac viaţa vrednică de a fi trăită şi, totodată, de a fi părăsită fără regret”.

„Iubirile mari sînt tocmai ace­lea de care te îndoieşti mai mult”.

„Paradisul n-are numai un şarpe, ci mai mulţi. Vrei să te muşte şarpele geloziei, al infidelităţii sau al abandonării? Veninul lor e rău, cîteodată chiar mortal. Du-te şi caută altă femeie, mereu ia-o de la început. Nu sorbi prea însetat din fericire, căci fericirea e in­saţiabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cît bei, cu atît îţi creşte setea. O fericire egală e plictisitoare sau mai bine zis nu e feri­cire”.

„Dragostea e foamea de femeie unică, şi dacă această femeie se pricepe să nu dea prea mult bărbatului ca să-l sature, ci dimpotrivă îl lasă mereu flămînd, iată secretul lui Polichinelle care ţine iubirea proaspătă. Şi Mi­haela cunoştea acest secret, de care multe din semenele ei vîrstnice şi cu experienţă n-aveau habar”.

„Oare marea artă în iubire nu e să rupi cînd eşti pe culme? De ce să aştepţi descompunerea simţămintelor, inevitabilele certuri, înjosiri, invective, care scoboară în mocirlă cerul dragostei? De ce să aştepţi muşcăturile înveninate ale şerpilor de care pomeneam adineauri şi să nu isprăveşti în plină strălucire?”

„Femeile învinse de viaţă au uneori o sete nebună de a cădea tot mai jos, chiar simt o voluptate de a-şi distruge ce a mai rămas curat în ele.”

„Nici o răzbunare nu e mai cum­plită ca aceea care izvorăşte din dragoste„.

„Nu ştiu ce mă durea, muzica sau dragostea? Parcă o mînă duşmancă îmi spintecase pieptul ca să-mi smulgă de acolo inima, cu fibrele tremurinde. Şi pe aceste fibre treceau, nemilos, arcuşurile viorilor… Plîngeam cu toată fiinţa… Tot ce rămăsese viu în mine plîngea angrenat într-o dezlănţuire ce nu mai putea fi stăvilită. Şi, ciudăţenie, plînsul acesta îmi făcea aşa de bine! Găsisem un sîmbure de fericire chiar în lacrimi”.

„Oricine ştie că sinuciderea e o boală a sufletului, că nimeni nu-şi curmă zilele înainte ca ea să fi ajuns la sfîrşitul evoluţiei”.

„Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis „superior”, se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catas­trofală”.

„Ceea ce ştiu însă, cu toată luciditatea, e că inteligenţa mea a dat un greş formidabil. Credeam că ştie să-mi arate drumurile, să-mi descurce încurcăturile şi să-mi pună la îndemînă soluţiile cele mai bune. Ce-i drept, luminile ei m-au ajutat deseori, însă numai în lucruri mărunte, de suprafaţă. Pe cele importante, marile răscruci şi cotituri ale vieţii, e neputincioasă să le rezolve. Îţi dă numai iluzia că le-a rezolvat. E neputincioasă prin însuşi rostul funcţiunii, pentru că se află în serviciu comandat, slujind acelui uriaş inconştient unde se fermentează orice gînd şi faptă, unde se face legătura cu morţii şi, pe deasupra lor, ou însăşi soarta ome­nească”.

„Din păcate, rar ne uităm unii la alţii cu ochii deschişi”.