Unele lucruri au suflet şi caracter. Certamente. Nu aveam eu timpul ca să observ amănuntul, căci eram tânără şi cu think globally în cap. Acum totul e locally şi microscopically. Îţi pot compune şapte vieţi numai deasupra unei petale de romaniţă sau a unei nuci de castan căzută accidental pe creastă.
Am o bicicletă albă şi delicată ca o mireasă. Cu roţi mici, elegante, câteva viteze (uau!), două frâne (cool !) ! Ei, şi când ţi-o mânam la deal şi la valeeeee ! Numai vântul îl mai auzeam vâjâind prin urechi (din principiu nu ascult muzică). Până într-o zi… când am pierdut controlul de la prea mult elan şi extaz (eu presupun că şi ea se simţea bine sub commando-ul meu) şi am căzut ambele ca din pod. Urât, nu ştiu cum, am căzut. Dizgraţios. Despre amănunte povestesc mai la vale, acum vă spun numai că de la căzătura ceea brutală mireasa mea s-a transformat în cumătră cu nagâţ.
Eu am umblat şchioapă la lucru vreo cinci zile şnur, ocazie cu care mi-am exhibat în sfârşit ghetele noi. Pe care, desigur, nimeni nu le observa sub masă.
-Da ce-aţi păţit la picior? mă întreba a treizesi şi a şaptea oară cineva lângă ascensor.
-Ah, începeam eu cochet, întinzând piciorul stâng cu ghetuţa nouă înainte, se pare că nu-i nimic straşnic, aşa… o căzătură usoară, ştiţi, se mai întâmplă.
-Uou, uou, da cât aţi dat pe ghetuţe ?
În trei zile, toată clădirea, de la dg până la concierge, ştia cât am dat eu pe ghetuţe.
Mais quel beau coup de pub !
***
După recuperarea piciorului iar mă pornesc cu mireasa pe urlaţi. Parcă cu viteză. Dar parcă nu prea.
Hai că la deal dau din coapse ca egiptenii cu blocuri de piramizi în spate, dar la vale, la vale, oameni buni, dacă nu pedalez, stau ca proasta în drum. Cicliştii pe alături vjjjjj, vjjjjj, eu stau pe loc. Caricatură ! Pedalez la vale, de parcă opintesc la deal. Supărată mireasa mea ?
-Eu te rog, bubui eu din prag, cu ochii roşii de oboseală, spre soţ, verifică-mi bicicleta.
După 5 minute.
-Totul e în regulă. Ca de obicei. Da ce are?
-Hmmm. Ce are? Caracter are!
***
Când eram mică, de vreo 3 anişori, m-a lăsat mama pe câteva zile la nana. Mama avea sesiune, examene de stat, chestiuni administrative de rezolvat. Eu, ca orice copil mic, deşi demult înţărcat eram încă legată de poala mamei aşa că ea trebuia să plece fără ca s-o văd. Când m-am prins, era prea târziu. Fireşte că am început a scânci şi a plânge. Nana avea treburi gospodăreşti, nu avea ea când să mă dădăcească:
-Dacă plângi, te las singură, mi-a spus pe ton ameninţător.
Nu-mi pasă. Întâi, plâng că-s supărată pentru că am fost amăgită şi pe urmă, pentru că mai sunt şi ameninţată. La care ea încuie uşa şi mă lasă singurică. Sub fereastră aud cum spune cuiva :
-Lasă să plângă ! Cine s-o audă ? A obosi şi s-a linişti.
Ca orice copil abandonat, singur, ameninţat şi fără drept la apel am bocit cu sughiţuri şi lacrimi cât boghiţa de poamă, de puteai să le culegi în cană. Când omul e obijduit (pe nedrept, sunteţi de acord ?), curios lucru, memorizează foarte bine locul şi obiectele din jur. Odaia în care am plâns nu mai există azi. Dar eu pot să v-o desenez cu belşug de amănunte. Uzorul de pe perdele, desenul de pe tapete, forma lămpii şi culorile imprimate pe ea, numărul de becuri, mobila, cheiţa de la sertăraş…
Nana mea a fost una din miile gospodine moldovence pentru care lucrul a fost crezul vieţii, copii merg după. Asta nu înseamnă că nu i-a iubit. Mă rog, în felul său.
-Lilicika, dă nana să-ţi pună miere în ceaiul cu mentă. Mănâncă binişor! Mierea de albini e bună pentru stomăcel.
-Lilicika, dă nana să-ţi coase o rochiţică din material frumos cu liurex. Vino încoace să-ţi iau măsura.
-Lilicika, iaca nana o copt nişte păpănaşi, să-ţi pun de drum ?
Nana i-a dat Lilicikăi tot ce a avut mai rumen şi mai gustos, dar … i-a luat cred că ceva esenţial. Printr-o singură frază.
Lasă să plângă… Lasă.
***
În ziua când am căzut cu bicicleta lângă bisericuţa Chapelle De Boondael, nu era aproape nimeni în perimetrul accidentului. Aşa şi trebuia să fie. Lumea nu prea se plimbă pe drumuri seara. Mulţi erau plecaţi în vacanţă. Dar, nici n-am apucat să zic văleu ! văleu ! că văd cum aleargă spre mine un flăcău, vădit îngrijorat.
-Mademoiselle (aşa arăt eu fără machiaj, palidă şi ciufulită), staţi să vă ajut. V-aţi lovit tare ? Da poate chemăm ambulanţa ? Da poate …
Numai văd cum se opreşte şi o maşină în dreptul meu. Trage la dreapta. Uşa se deschide, ies o pereche de ciubote de cowboy, un corp de cowboy şi o pălărie din aceeaşi serie. Curat cinema. Pentru autenticitatea imaginii lipsea doar un nai pe fundal.
-Mademoiselle, face o voce gravă, de cowboy bătrân, dar în cea mai tonică formă, pot să vă fiu util cu ceva ?
Eu mă încreţesc de durere, strâng dinţii, dar fac un efort să zâmbesc :
-Vă asigur, Domnilor, că totul e bine. Mulţumesc, foarte drăguţ din partea voastră. Hai la revedere.
Ridic ochii de la bocancii de sport al primului şi de la ciubotele celui de-al doilea (neobişnuită senzaţie să priveşti lumea de la nivelul unui cerşetor) :
-Mulţumesc, le repet. Mă descurc singurică. Numai să mă odihnesc oleacă. Să mă adun.
Ăştia doi nu se urnesc din loc. Hai aşa, hai pe dincolo, hai cu binişorul, hai … oamenii erau sinceri. Probabil că arătam din cale afară de neajutorată.
Zeii şi Dumnezeii cui vă are ! Da lăsaţi-mă odată în plata Domnului ! Lăsaţi-mă sin-gu-ră cu jalea mea! Din cauza voastră nu pot să-mi permit să mă încreţesc de durere!
Ca să vă descriu disperarea la ăştia doi, îmi trebuiesc cuvinte speciale. De unde să le iau ? Cum să vă descriu eu omul care se simte victimă de pe urma faptului că nu l-am lăsat să mă ajute ? Doar e firesc aşa, e omeneşte să fiu ajutată, de ce refuz ? se gândeşte omul. De ce n-am încredere în el?
Abia după ce cotitura i-a înghiţit pe ambii eu am început a plânge cu poftă peste rana mea deschisă din care ţâşnea sângele, şi el, cu poftă. Iar într-un moment dat mi-am dat seama că nu plâng de durere, ci de indignare. Pentru comportamentul meu sălbatic faţă de oamenii pe care i-am îndepărtat. Nişte străini care îşi făceau grji pentru mine şi care mi-au adus aminte că eu… nu sunt ca ei. Eu nu am fost învăţată ca ei, din copilărie, să mă apropii de un om căzut, singur, neajutorat şi să-l întreb cu cel mai firesc aer din lume :
-De ce plângi ? *** Popas 
Blog de vineri 
imi place istoria…si imi pare rau ca ai cazut 🙂
ApreciazăApreciază
Asa si nu am ajuns la medic 🙄 , dar se pare ca am avut si o entorsa de glezna. Pe glezna stanga nu pot sa ma asez liber.
ApreciazăApreciază
Frumoasă disperarea celor doi 🙂
Aș vrea și la noi să văd așa ceva.
ApreciazăApreciază
Placuta, oricum, realizez deja dupa accident. Mie mi s-a reprosat de cateva ori pe aici (mai mult cu privirea, dar si cu vorba) ca „voi, esticii, sunteti prea prudenti”, a se citi, nu aveti incredere in oameni. Iaca asa 🙂
ApreciazăApreciază
Sunt progrese, odata ce ai zimbit. Ca la noi s-ar mai fi uitat cu suspiciune la cineva care se apropie sa ofere o mina de ajutor. Cica „ce mai vrea si asta de la mine”
ApreciazăApreciază
E drept ca zambesc mai des ca acasa (face parte si din meserie). La un moment dat ajungi sa intelegi ca se pierde bucuria vietii daca n-ai deloc incredere in oameni. Nu vreau sa traiesc printre roboti, deci exersez, fac eforturi 🙂
ApreciazăApreciază
asta tu acum ai cazut sau mai demult?
bine ca numai cu o entorsa te=ai ales. O cunostinta de-a mea a urcat prima data pe bicicleta acum cativa ani si a ramas cu mana in ghips (cu copil de 1 luna acasa). De atunci nu se mai urca pe bicicleta. Intre timp copilul a facut 6 ani si o tot intreaba de ce nu merge si ea pe bicicleta ca alte mamici. I-a povestit cum a cazut da el unde face ‘Mami, nu trebue sa iti fie frica, mai incearca’ 🙂
Stii, al meu copil e uneori prea sociabil si intra foarte usor in contact cu oamenii absolut straini, Numai ca eu am o doza exagerata de prudenta, pana la paranoia… nu stiu cum prea multe cazuri urate se intampla pe aici cu copiii. Si imi dau seama ca ii educ o hiper prudenta pana la frica de oameni straini da nu stiu cum s-o fac echilibrat, mai ales ca si unii si altii (cu intentii bune sau nu prea) au acelas zambet…
ApreciazăApreciază
Cam pe la sfarsitul lui iulie 🙂 eu schioapa cu piciorul in bandaje si fiica-mea cu capul spart in bandaje. Veselie mare pentru sot. Umbla de la una la alta cu dezinfectant si zicea ca chiar daca era sa aiba o echipa de forbal acasa tot nu avea atata de lucru cat cu doua fete :))
Cat priveste copii, eu ma gandesc ca pentru ei e important sa aiba incredere mai intai in cei mai apropiati, pe urma, cu timpul, in altii. Cand ma gandesc ca cel mai mediatizat pedofil din Europa s-a nascut cu doua cartiere mai la vale… imi piere orice zambet binevoitor.
ApreciazăApreciază
o fix asa cazatura am avut si eu in mai. doar ca am schiopait 3 saptamani si inca vreo 2 am evitat bicicleta. Dar nimeni nu m-a ajutat, nici sa ma ridice, nici macar sa imi propuna ajutor. Am mers cateva cartiere cu genunchiu ros , plin de sange pana am gasit o farmacie si direct prin gaura creata la genunchi , prin blugi, am curatit rana. Pana acu am cicatrice la genunchi (si nu numai acolo), dar nu ma rusinez sa port fustite si rochite 🙂
ApreciazăApreciază
uitat sa zic ca de atunci port protectie la genunchi sub pantalonii de ciclat 😀
ApreciazăApreciază
si o casca tot n-ar strica 🙂 cica mortalitatea e inalta printre ciclisti.
ApreciazăApreciază
Ooo, mie de cicatrici nu mi-e rusine. Eu as spune ca imi face cumva placere sa le colectionez, ca pe niste tatuaje 🙂 Dupa sangele vazut (demult nu mai vazuzem), parca am simtit cum pulseaza viata in mine, prea ma luasem cu virtualul si imi pare ca sunt vesnica 🙂 fara durere, fara accidente. Ei ba nu. Sunt o muritoare si o vulnerabila, ca toata lumea.
ApreciazăApreciază
mda, pe timpuri aveam impresia ca in occident oamenii sunt mai egoisti, fiecare pentru sine, fara scrupule (rezultatul spalarii de creieri cu privire la lumea capitalista). abia dupa ce am plecat din Moldova si in procesul adaptarii la noua tara mi-am dat seama ca noi, cei din spatiul post-sovietic, de fapt suntem exagerat de circumspecti si banuitori, pentru ca ne-am obisnuit ca cineva intotdeauna cauta sa ne traga pe sfoara, sa ne faca vreo „padla”, sa ne amageasca. din observatiile mele (fie si de la distanta) increderea in bunele intentii ale oamenilor in spatiul mioritic e in mare agonie…
ApreciazăApreciază
Eu asa si nu pot sa ma debarasez de compexul asta (care nu este unicul), sunt extrem de circumspecta, o ascund cum pot dupa zambet si vorbe blande, dar alarma interioara tiuie si omul o simte. Incerc sa ma relaxez, si uneori imi reuseste cu unii oameni, dar sunt constienta ca o astfel de atitudine poate strica orice relatie frumoasa. E fix ca in vorba ceea: o relatie fara incredere e ca un iPod fara muzica 🙂 Il porti cu tine, dar are vreun rost?
E clar ca nu poti avea incredere 100 procente in om, fiecare cu pacatele sale, dar cand din start oamenii se feresc unii de altii, societatea devine o jungla salbatica si intra in vigoare vorba lui Hobbes „omul este lup pentru om”.
ApreciazăApreciază
De indignare ai plâns când te-o Nana iară tăt din indignare după ce ai pupat caldarâmú. Hehehe, ‘ntindeai ghetuța să areți la care picioruș te-ai loivt. 🙂 Fain
ApreciazăApreciază
Am sa ma duc s-o vizitez 🙂 degraba. N-am sa-i spun nimic, ca nici eu nu-s o sfanta, pacatele mele. In schimb, am timp pentru mine sa trag unele concluzii si sa ma abtin la unele apucaturi cu copii care pot avea consecinte… de tot felul 🙂
ApreciazăApreciază
Ohoo, îți va trezi amintirile vizita. 🙂
Să-i reamintești faza Nanei. 😀
ApreciazăApreciază
Ei, pentru ce sa-i fac inima rea? 🙂 si asa la batranete toti parintii si matusele incep sa-si simta greutatea pacatelor. Exact asa o sa fie si cu noi. Unele lucruri le facem pentru ca asa dicteaza situatia sau pentru ca nu am vazut alte modele de comportament.
ApreciazăApreciază
Așa este Socriță. Acționăm în funcție de situație, mai mult automatic în tinerețe iar greutatea păcatelor le resimțim tot mai consistent cu-naintarea-n vârstă. Se coace mintea, sinapsele se-nmulțesc precum gandacii și când ne amintim de vreo fază făcută doar așa la fâlfâială în tinrețe nu știm cum s-o ascundem în interior. Ai dreptate, nu-i reaminti, în schimb sunt oamnei cu spiritul deschis care și-n bâtrâneți primesc bine clipele reamintite.
Ai grijă, nu te scăpa, ca nu cumva să te-nvhidă din nou! Heheheeh 🙂
ApreciazăApreciază
Acum nu mai poate sa ma inchida (ca-s nebuna, ies eu si pe fereastra), ci ma asteapta cu dor 🙂 (presupun)
ApreciazăApreciază
😆 „presupun”=nu eșt sigură :lol. Noá, îi bai atuncé! 😆 Casă fii pregătită-n orice situațiune, pregătește-ți un pachet cu merinde, cine știe cât o să te țié-nchisă. 🙂
ApreciazăApreciază
Am citit articolul tau si m-au incercat atatea stari. Cu toate ca am un bot de ani de cand „am iesit” inafara, realizez ca posed uneori un coportament de ratacita si salbatica pe deasupra. Nu prea am incredere in cei din jur si cu atat mai putin in intentiile lor nevinovate.
Geniala ca de obicei. O vinere frumoasa!
ApreciazăApreciază
Merci. Asta o sa dureze doar pana in momentul cand vei intalni macar o singura persoana care o sa-ti arate contrariul prin propriul comportament 🙂 si atunci toata lumea o sa se schimbe. O vinere frumoasa si tie! 🙂
ApreciazăApreciază
Mai pe scurt, am avut si eu o intimplare de asta. Numai ca eram fetiscana pe atunci, vreo 17 ani. Cocotata pe bicicleta mea noua, mergeam pe-o vale…pe unde se ridica la deal un consatean stabilit in Chisinau, de altfel acum mi-e bun prieten. Am aninat cu coltul volanului in cotul lui pe la juma de deal/vale si m-am insirat cit m-au tinut baierile prin pietris, ca se asfaltau drumurile atunci. Mi-am facut niste ratacane de toata frumusetea la coate si genunchi, el a tras citiva Dumnezei ca s-a lovit si el si ne-am despartit fara politeturi. Acum, peste ani, imprietenindu-ne, ne amintim taaare des patania asta…si de faptul cum nici macar nu si-a dat interesul sa vada cit de tare m-am lovit….viceversa a ceea cum s-a intimplat la tine…tu ai avut NOROC 😀
ApreciazăApreciază
Mde, gentleman…cred ca s-a speriat ca se ridiculizase destul :)) o cadere pentru barbat e mai dureroasa dpdv moral cred ca. Mai ales in fata unei fetiscane 🙂
ApreciazăApreciază
De ce blogul de VINERI?
ApreciazăApreciază
Public postari doar o data pe saptamana 🙂 Vineri.
ApreciazăApreciază
Eu mai alaltaieri – am calcat pe neprins de veste pe o parte si am cazut pe loc drept ce mai, pe loc uscat in magazin.
Si alaturi, stateau cativa flacai + fete, si unul din margine radea cu gura pina la urechi, rezemat de balustrada, cat timp eu in umilirea mea, cu un zimbet fortat pe fata, ma „chinuiam” sa ma ridic. Si iaca asa. M-am simtit aiurea, foarte aiurea si am disparut in primul butic, la prima cotitura. Si ma gindeam in sinea mea, ca „poate ar fi trebuit sa imi sara in ajutor”, pe urma alta voce launtrica imi spunea „ce sunt ei de vina ca tu te-ai impiedicat ca o cascata pe loc drept sau ce treaba au ei cu mine”; iata eu nu stiu cum as fi procedat, chiar nu stiu.
ApreciazăApreciază
Mda, imi pare rau 😦 Eu stiu deja cum procedez, e la nivel de reflex deja. Tresar si sar spre persoana. Chiar daca ii cade doar ceva din mana. Tot la nivel de reflex zambesc copiilor de pe drum. probabil ca imit societatea in care traiesc. Nu ma impun, nici nu constientizez macar (imi vine dupa), reactia vine de la sine, firesc nu stiu cum.
ApreciazăApreciază