(Povestire)
„Omul fără de noroc, degeaba-l caută ţiganca în ghioc.”
I-am studiat atent fotografia. Nu părea să fie frumoasă. Un profil tipic de ţigancă. Fața nu mă intriga deloc, doar aerul misterios pe care îl degaja. Ce naiba putea să am în comun cu femeia asta? Un mister pe care oglinda nu-l putea dezlega. Pentru că dacă ai căuta antipodul acestui profil de feminitate rebelă, atunci eu sunt cel mai reușit exemplar. Am ochi căprui, ten luminos, nas în vânt, aer bland… Și de la aerul acesta cuminte porneşte o minciună periculoasă. Cei care nu merg mai departe de aparenţe, riscă să trăiască surpriza vieţii lor. Rareori am întâlnit pe cineva care mi-a simţit năravul sălbatic din prima privire. Numai doar… ţiganii.
***
De mică nu mi-a fost frică de ţigani. Degeaba încercau părinţii să mă sperie cu „Dacă nu eşti cuminte te duc la ţiganii din dealul Sorocii”. Pffai de mine! Numai asta şi aşteptam! Când urcam în autobuzul nr.3 (troika) de la autogară spre dealul Sorocii, îmi lipeam nasul cârn de sticlă şi uitam să respir de admiraţie. Spectacolul era fascinant. De la decor până la personaje. Îmi plimbam privirea prin ogrăzile cu castele cocoţate pe dealul abrupt cu vedere spre Nistru, căutam cu ochii fustele înflorite ale ciuraritelor, fixam brațele harnice în mișcări zornăite de brăţări și inele, mă rătăceam prin cătăturile lor oacheşe, aerul rebel și o siguranță de sine intimidantă până la vulgar…
***
În clasa a treia, după lecţii, am condus până acasă o colegă ţigancă, moartă de frică. Se luaseră după ea nişte baistruci cu pietre. Nişte laşi, în fond. Se năpustesc ca şacalii doar în grup, şi asupra unuia. Când îs doi, se retrag. Mergând aşa agale spre casă unde simt că mă mănâncă limba:
-Fa Iulică (de la Iulia), tu doar eşti ţigancă, aşa-i?
-Îhî, mă priveşte speriată.
-Ap’ cum vine asta… eşti ţigancă şi te temi ? Eu iaca nu mă tem.
-Şi mama zice aşa. Cui, fă, semeni, faci neamul de ruşine.
-Da vrăji, ştii? Sau să ghiceşti în palmă ?
Blog de vineri 