Publicat în Povestea de vineri

Serile Pandorei (sfârșit)

Venus_Riding_a_Satyr

Până azi nu știu ce era să devenim noi dacă rămâneam împreună. Nu știu nici dacă am făcut bine să-mi respect promisiunea de a nu te mai căuta, după 31 august.

În mijlocul lui octombrie, am înțeles că dorul de tine mă va durea ca o măsea spartă, într-o dimineață cu ger. Ce puteam să fac? Să te caut? Cu ce drept? Oare nu m-ai fi urât pentru trădarea promisiunii? Ș-apoi ce era durerea mea pe lângă liniștea și fericirea ta? O lună mi-a fost destul să învăț cât de importantă era liniștea pentru tine. Și cuvântul dat.

Peste un an, te-am întâlnit într-o librărie. Te-am recunoscut după poza de pe coperta a patra. Pe o carte de eseuri. Eros în Povestea porcului. Ți-am aflat numele. Erai măritată și aveai o fată.

Treceau anii și dorul de tine îmi încărunți tâmplele. Îmi lipseai cumplit. Îți posedasem corpul. Aș fi dat orice să-ți pot poseda sufletul.

Într-o noapte rece, insomnia mi-a readus în minte remarca ta despre scriitorul Diavol. Cel care fură timpul cititorului. Oriunde s-ar afla cititorul. Oricine ar fi cititorul.

Eu n-am vrut să devin scriitor, eu am vrut să te fac cititoarea mea. Am vrut să ajung în sufletul tău. Să-l posed pentru o oră, pentru o zi, apoi să mă cuibăresc în el pentru totdeauna. Diavolul nu iubește femeile. El iubește o singură femeie.

M-am închis în apartament și am început să scriu. Cu râvnă, cu pasiune, cu îndârjire. Scriam pentru tine, cititoarea mea ideală. Pentru tine îmi brodam poveștile. Pe tine te vedeam în spatele fiecărui rând. Ochii tăi îi vedeam căutându-mă disperat printre cuvinte. Pentru respirația ta scriam, pe care doar eu o puteam modela pe fiecare pagină. Și dacă aerul inspirat depindea de voia mea… mai poate oare exista o formă mai perfectă a posesiei?

Despre ce scriam? Oh, asta a fost cel mai ușor. Nu-mi rămânea decât să deschid cutia Pandorei. Scriam despre mizeriile omenești, despre ceea ce merităm cu toții. Despre singurătate, disperare, nebunie, vicii, bătrânețe, pasiuni, infidelități, trădări, orgolii și uitare. Și moarte.

Știi că avem același debit de scriere? Se pare că l-am preluat de la tine, din nopțile noastre de august. Un fleac, ai spune, dar care mă face să uit de tine. Pentru că numai când scriu, te aud din nou, mă vad din nou lungit pe canapea. Nu mă mai gândesc la tine, pentru că te știu alături, mâncând bobițe de rodii.

Citește în continuare „Serile Pandorei (sfârșit)”

Publicat în Povestea de vineri

Serile Pandorei (IV)

Venus_Riding_a_Satyr

Serile erau ale noastre, nopțile pentru scris. Zilele nu știam ale cui erau. Nu aveam dreptul să știu.

Deseori nu-mi venea să plec de lângă tine. Întârziam lângă pianul de la intrare, găsind un motiv sau altul să mai rămân. Și atunci te îndurai:

-Bine, rămâi. Dar cu o condiție.

-Orice.

-Să-mi cureți rodiile de pe platou. Și să nu-mi vorbești.

Scriai, ciugulind bobițe roșii, dar eu nu mă săturam să te privesc. Buzele îți erau roșii, dinții, limba… dulce amăruie. Ce departe erai de mine! Nu cu mine vorbeai, nu cu mine îți împreunai gândurile, stările, plăcerile, frământările. Eram un spectator așezat în fața unui spectacol mut. Știam că niciun teatru din lume n-ar fi putut să-l monteze, oricât de genial ar fi regizorul sau actorii. Spectacolul pe care îl savuram era procesul de creație. În starea lui cea mai pură și firească. Ce privilegiu!

Amurgurile de august, se perindau, rând pe rând, în camera noastră, retrăgându-și lumina arămie de pe cotoarele cărților din bibliotecă. Vechi, prăfuite, cu amprentele oamenilor, plecați de multă vreme la Cimitirul Central. Păreau atât de părăsite, atât de ale nimănui, în liniștea înspăimântătoare a înserării, încât mă înduram și, pentru a le oferi ultimul sens, citeam câte o carte pe noapte, instalat pe canapeaua ce mai păstra căldura corpului tău. Tu scriai, eu citeam. Nopți la rând. Părea atât de firesc, atât de plin de sens tabloul nopților noastre, încât ne simțeam deja parte din veșnicie.

Într-o seară, după ce ai aprins lampa cu abajur, în formă de tub verde, ai rămas o vreme fără să miști un deget pe tastatură. Apoi, ai rostit:

-Un scriitor e ca Diavolul.

Am lăsat lectura la o parte:

-De ce?

Ai tresărit, dar nu te deranjase intervenția mea.

-Scriitorul fură timpul cititorului. Chiar dacă ultimul zăbovește o singură oră în cartea lui, în ora ceea cititorul i-a aparținut cu trup și suflet. Diavolul nu se joacă cu secundele sau minutele, cât ai răsfoi o carte. El vrea mai mult. El vrea ore, zile, luni. El este nesățios, el vrea să-si deposedeze cititorul de cât mai mult timp. Hrana Diavolului este timpul omului. De asta a învățat cum să-l ispitească cu cuvântul. Diavolul scrie al naibii de bine. Nu-și lasă cititorul până când nu-i sfârșește cartea. Cu plăcere, cu încântare și nesilit de nimeni. Altfel nu merge. Timpul oferit Diavolului e validat numai dacă e cedat cu plăcere de om. Diavolul adoră femeile. Ele citesc mult. Ele caută cărți. Ele vorbesc despre cărți. Cu plăcere, cu voluptate, cu patimă.

Nicio secundă nu-mi trecu prin minte că îmi citeai testamentul. Că vorbele tale erau foaia mea de drum. Că peste un timp voi deveni și eu un Diavol. De dragul tău. De dorul tău.

(Vinerea viitoare – ultima parte)

Publicat în Povestea de vineri

Serile Pandorei (III)

Venus_Riding_a_Satyr

O săptămână întreagă m-am străduit să scot din minte și de sub piele acele două ore. Știam prea bine că nu puteam conta pe un nou episod. Mi-ai dat lesne de înțeles că a fost o întâmplare și nu un abonament la sală. Ne-am întâlnit, ne-am satisfăcut poftele și ne-am despărțit ca doi adulți civilizați. Că a fost peste tot ce-și putea imagina corpul meu de satir, e puțin spus. Nu mai trăisem o asemenea experiență carnală și începusem să bănuiesc că ai fost primul și unicul meteor pe cerul sexualității mele.

Totuși, într-o noapte, insomnia mi-a pus lațul la gât și m-a dus ca pe un câine spășit sub ferestrele tale. Toate luminile din imobil erau stinse, numai ferestrele tale răspândeau lumină. Mă întrebam dacă ești singură sau cu cineva. Îmi părea straniu că te caut, fără să-ți fi știut măcar numele. Îți cunoșteam pielea cm cu cm, toate alunițele, mirosul din cele mai tainice locuri și cum ți se schimbă respirația, dar nu știam nicio literă din prenumele tău. Doar un email cu pseudonim pan.dora@gmail.com

Ce fac naibii aici? De unde pofta subită de a juca rolul lui Romeo sub ferestrele iubitei? Bine, el avea motive de insomnie, visa bietul măcar la un sărut candid, dar eu? Eu avusem totul dintr-odată. Totul la ce poate visa un bărbat cu cele mai drăcești fantezii.

Ce mai caut? Un pupic pe obrăjori?

N-am adormit decât după ce ți-am trimis întrebarea/nedumerire ce mă pârjolea de-o săptămână:

« De ce nu m-ai respins? M-am transformat cumva, în miezul zilei, din satirul strașnic într-un Adonis fermecător? »

Citește în continuare „Serile Pandorei (III)”

Publicat în Povestea de vineri

Serile Pandorei

Dyrk van Ravensteyn

 

 

Nu obișnuiesc să plec din oraș în luna august. E singura lună în care Chișinăul respiră ușor, arterele devin perfect fluide, aleile se aștern somnoroase sub pașii negrăbiți și visători ai trecătorilor. E luna cu cele mai senine și tihnite seri. Luna dorurilor albastre.

Mă întorceam de la un dineu soporific organizat în cinstea vedetelor capitalei. Un sfert de oră mi-a fost suficient ca să constat consecința unei invitații acceptate din grabă și imprudență. Repulsia față de sindrofiile luxoase, cu pretenții de evenimente culturale, m-au determinat să părăsesc fără reverențe incinta.

Ce mă făcuse să onorez invitația? Speranța. Firul cela de mătase subțire, dar trainic ca și iluzia mea că într-o zi voi da ochii cu tine.

Tu însă nu erai acolo. Absența ta m-a întristat și bucurat deopotrivă. Îmi venea ca o confirmare în plus că nu erai ca celelalte femei. Că nu te-ai schimbat. Că nu vei ceda ispitei de a defila într-o rochie scumpă pe un podium ornat cu flori vii, sau să pozezi cu un cocktail în mână, proptită de brațul unui bărbat, cu abdomen ras și cu tatuaje colorate sub piele. Continuai să rămâi singura femeie din viața mea care, deși a purtat o identitate inventată, n-a fost niciodată prefăcută cu mine.

Oprit la semaforul de lângă liceul Gheorghe Asachi, am pornit postul de muzică clasică. Susurul monoton al motorului, împletit cu un fragment din Impromptus-ul lui Schubert, îmi tulbură și mai tare spiritul, amintindu-mi de filmul Prea frumoasă pentru tine.

Nu trecură nici cinci minute când mă pomenii cu motorul stins în fața unui imobil cu patru etaje și toate luminile aprinse. Doar un singur apartament, cu patru geamuri, formând un unghi drept, aduna tot întunericul serii.

Omul caută să revină măcar pentru o clipă în locurile unde a fost fericit. Din nevoia de a atinge pereți, coloane, ruine – singurii martori tangibili ai fericirii sale pământești. Câți dintre noi nu s-au ales cu nedumerirea: Oare cum putu să se nască fericirea mea între niște pereți atât de banali? De ce a ales să se cuibărească anume aici? Unde s-a mutat acum? În ce castel? În ce bordei?

Mi-am fixat ochii între etajele unu și trei. Mă năpădi un parfum cunoscut. Aroma coapselor tale, atât de iute și pătrunzătoare, ghemuită pentru eternitate în straturile craniului meu. Mă bântuie și azi, ca o fantomă rătăcitoare, ca o migrenă ce vine și pleacă, dar nu uită niciodată de mine.

De 15 ani, luminile sunt stinse, când ajung aici. De 15 ani, geamurile n-au mai reflectat goliciunea corpului tău, iar pereții n-au mai auzit suspinele tale. Oare te mai țin minte? Oare și lor le este dor de tine?

Dor. Dora. Pandora. Cadoul blestemat al vieții mele.

Citește în continuare „Serile Pandorei”