Publicat în Recomandare de carte

Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva

Pe Anna Gavalda nu mai ştiu ce m-a stârnit s-o caut. Cred că mă încerca o plictiseală mai deosebită într-o vineri şi m-am pornit la cea mai apropiată librărie. Am ales cea mai subţire carte a ei. Eu sunt prudentă, mai întâi gust textul. Dar şi titlul m-a sedus. Lung şi visător. « Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva ». Ugum, cine n-ar vrea? O culegere de nuvele. Când le citeam aveam impresia că citesc o bloggeriţă. Prea uşor textul, ironic, fără pretenţii şi … fără angajament. Probabil că  acest sentiment al lecturii  constituie deliciul stilului ei deosebit.

Dar ăstea sunt nuvele, texte scurte. Ia să vedem cum ticluieşte un roman, îmi zic. Eu deci sunt prudentă, l-am ales iar pe cel mai suplu. Şi iar titlul a jucat un rol decisiv. “O iubeam”. O melancolie dulce la limita tristeţii şi a deznădejdii. Un text liniştit, croşetat în aburii resemnării. O resemnare romantică.

Înainte de a cumpăra romanul durduliu « Împreună » m-am documentat, în sfârşit, despre viaţa autoarei. Ce-a mai zis recent ? Ce zic cititorii ? Cum se descurcă cu succesul ? Totuşi e o scriitoare de milioane (de euro).

Impresia generală: o femeie inadmisibil de modestă. Apreciez disperat această calitate într-un om. D’apoi într-un om cu succes (nu numai binemeritat, dar ajuns la dimensiuni de basm). „Textele frumoase sunt mai de preţ decât cecurile frumoase” sau „Prefer să fiu prinţesă la o curte mică decât curtezană într-un palat măreţ” zice scriitoarea. Cum să nu fie frumos un om care gândeşte aşa? Şi nu numai gândeşte, dar şi acţionează ca atare. De două ori mai mult apreciez oamenii consecvenţi. Nu prea suntem alintaţi noi cu astfel de personaje publice.

Romanul « Impreună » l-am început în toamnă, pe o bancă însorită din parc. Apoi au dat ploile, frigurile, am marcat pagina cu un semn de carte şi l-am băgat în hibernare. Iarna prefer să citesc romane poliţiste sau … ceva compatibil cu dispoziţia de moment. Am reluat lectura săptămâna trecută, înainte de culcare, cu uşa de la balcon deschisă. În pocnetul conurilor de pin. (La căldură se desfac).

Citește în continuare „Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva”

Publicat în Recomandare de carte

Femeile care scriu şi respectul de sine

„Très courageuse quand elle tombe” *

Autoriii mei preferaţi sunt femei. De regulă, după ce sfârşesc un roman care m-a marcat cu ceva (poate fi construcţia unei singure fraze sau o interjecţie admirabil încadrată în context) caut biografia autoarei. Îmi place iluzia căutării la sursă. Eterna întrebare „cum a pornit” sau „ce a declanşat”.

În treacăt fie spus, biografia bărbaţilor scriitori nu prea mă mişcă. Pentru majoritatea dintre ei viaţa s-a scurs într-un clişeu umilitor de previzibil: nevasta spală colţunii şi chiloţii, creşte copii, închide ochii la amantele care inspiră, îi face ceaişor din ierburi… pe când ei scriu… doar scriu. E plină lumea literară de genii clădite pe umerii fragili ai consoartelor. De talente de masculi crescute şi înălţate pe cimitire de talente femeieşti.

Biografiile femeilor ajunse celebre prin talentul lor (multă vreme nebănuit) nu sunt niciodată la fel. Destinul lor e atât de plin de răscruci, piedici, dileme, tragedii, riscuri, curaj şi, mai ales, bârfe. Curios îmi pare că în lumea literelor, de bârfe s-au servit mai des bărbaţii.

În literatură n-ai ce căuta fără un respect de sine de oţel, care respinge tot ce e clişeu, regulă, cadru, obicei. Dacă nu vii cu ceva nou, nu ai curajul de a scrie ce gândeşti,  nu eşti sincer şi nu ai un respect de sine de nezdruncinat … degeaba scrii. Asta explică cumva de ce mediocrităţile cu îndrăzneală păşesc voios peste talentele cu capul plecat şi scuipat. Un talent fără respect de sine e ca şi un corp frumos fără sistem imunitar. Putrezeşte.

Franţa. Fiecare al treilea scriitor e femeie. Françoise Sagan – o mare moştenire a Franţei. De la cel de-al doilea razboi mondial literatura franceză n-a cunoscut un succes mai fulminant, mai scandalos. Acum câţiva ani citisem primul ei roman „Bonjour tristesse”. Să zic că m-a impresionat? Nu pot. Abia după lectura recentă a romanelor „Aimez-vous Brahms…” şi „La garde du coeur” am avut surpriza să descopăr inegalabila fluiditate a textului şi inteligenţa fermecător de simplă a autoarei. Însă detaliul care m-a determinat să-i caut biografia în librării e că primul şi cel mai vândut roman al ei Bonjour tristesse a fost scris la doar … 18 ani. Într-o Franţă care abia îşi revenea de după al doilea război mondial. De o adolescentă care se plictiseşte în luna august, la Paris.

După ce citeşti despre năzdrăvăniile ei din viaţă, nu ţi se întoarce gândul să spui că femeia asta a avut un destin (ceea ce presupune o victimizare), ci femeia şi-a avut din plin destinul. A jonglat cum a vrut cu el. Cu o mână fragilă şi delicată, ţinând o ţigară aprinsă, o carte deschisă sau volanul Jaguarului. A făcut ce-a vrut în viaţă, în stilul ei aparte de good bad girl cu aer blând, dar determinat, un stil imitat mai târziu de o lume întreagă obosită de război şi umilinţele lui. O aventurieră de o inteligenţă sclipitoare, o Miss No Limit (cum îi spuneau prietenii) cu un respect de sine autentic, inepuizabil, intact în orice situaţie a vieţii. Şi e rar când o femeie îşi apără interesele sau plăcerile, fără a face isterie. Sagan l-a purtat în sânge cu o nepăsare admirabilă faţă de şovăielile şi criticile din exterior, deşi încercări au fost destule, începând cu publicarea primei cărţi, când tatăl său i-a interzis s-o publice cu numele ei adevărat, Françoise Quoirez. „Nu vreau să-mi văd numele pe acest roman”.

O scriitoare cu talent care a pornit pe cărăruia literară fără a se gândi la faimă sau bani. A descris nemaipomenit iubirea şi a avut un succes de milioane, dar a crezut doar în prietenie.

„Uneori nu mai ştiu de ce scriu, pentru ce scriu, pentru cine scriu. Nu sunt sigură că pentru cititori. Cred că noi scriem pentru trei sau patru prieteni pe care îi iubim şi care ne consideră puternici atunci când suntem slabi şi care nici nu bănuiec că printr-un singur cuvânt ar putea să ne distrugă. Uneori lovitura e atât de dură încât totul în jurul nostru devine confuz”.

* E vorba de prietena de suflet a lui Sagan, Florence. Așa a caracterizat-o una din profesoarele sale. (din cartea „Sagan à toute allure”, de Marie-Dominique Lelièvre)

Françoise Sagan