Iubire la o mănăstire

Un text despre cum poţi arăta ca naiba şi să stârneşti sfinţii.

***

Zicea cândva Coco Chanel că o femeie care iese nemachiată din casă are prea multă încredere în sine. Eu, ca femeie nemachiată (din poveste) o completez : dacă femeia e celibatară, bolnavă şi nemachiată, apoi chiar are un tupeu scandalos.

Aveam pe atunci  tupeu cât pentru un o mănăstire de maici nefardate. Dacă nu mai mult chiar. Pentru că în perioada ceea precisă a vieţii mele, măicuţele se uitau totuşi în oglindă ceva mai des ca mine.

Mă aflam în plină convalescenţă.Tocmai scapasem de o boală lungă şi plictisitoare. Pentru o recuperare mai grăbnică, părinţii m-au trimis la un sanatoriu moldovenesc (să nu vă închipuiţi cumva covoare roşii şi apă caldă în cameră). Un sanatoriu vechi, din beton sovietic, lipit cochet de o mănăstire. Avea însă un avantaj frumos. Era situat strategic chiar în miezul codrilor. Belşug de oxigen, ţânţari, linişte împărătească… şi mâncare la ore fixe (atât de sănătoasă că într-o seară mai nu m-am cătăit cu salvarea până la Chişinău).

Per total, arătam ca un limbric ieşit din hiberbare. Lividă, sleită de forţe, fără zâmbet, cu o frizură eşuată (mi-am retezat scurt şi aiurea părul, numai fetele cu păr ondulat or să mă înţeleagă). 12 din 24 de ore purtam costum sportiv turcesc şi taflici de cauciuc care pocneau ritmic şi băbeşte pe cărăruia asfaltată până la izvorul de pe buza pădurii. Mă căram acolo de două ori pe zi. Îmi clăteam gura de sânge. Căci, să nu uit să adaug la portret, îmi sângerau ginginii. Aşadar, sex-appeal-ul meu se ascunse adânc în codrul moldovenesc, printre fragi şi mure. Iar chestiunea în sine mă lăsa rece. Sau, dacă vreţi, mă preocupa în aceeaşi măsură ca reproducerea  ţestoaselor din Galapagos.