Publicat în Copilărie sovietică

Zefir și mandarine

screen_5798495d12d42

Nu mă încumet să afirm că toate mamele sovietice coseau pentru odraslele lor deghizări de Anul Nou, a mea, însă, își petrecea câteva lungi seri de iarnă, cu acul în mână, la becul lui Ilici.

Mama era tânără, harnică, cu imaginație și cu un puternic simț al sacrificiului și al responsabilității. Un noroc pe care fata mea nu l-a avut, dat fiind că eu sunt lenoasă (a se citi emancipată) și trăiesc într-o țară unde sacrificiile materne au devenit demult prejudecăți ridicole. Dacă mai punem la socoteală și aspectul economic, te costă mai puțin să cumperi totul gata și de unică folosință. Generații întregi de aici au crescut pe lucruri strălucitoare, ieftine și numai bune de aruncat a doua zi de revelion. Abia acum se trezește o nouă generație, un nou vlăstar (însuflețit de ecologiștii, din ce în ce mai isterici) care propovăduiește economia și discernământul în apucăturile de consum patologic. Așadar, oricât de incredibil ar părea, oamenii printre care trăiesc acum, se cotilesc încetișor spre mentalitatea pe care o aveau mamele noastre (de voie sau nevoie, prin anii ’70-’80), recunoscută azi ca mentalitate sănătoasă. Orice firicel de ață, petic de pânză, piele, nasture era strâns cu grijă în cutii reutilizate, de Ivasi, și păstrat cu parcimonie în sertărașul bufetului. Iar jucăriile, hainele, mobila și încălțămintea erau duse la reparație de câteva ori, înainte de a fi depuse la gunoiște și numai după ce au fost epuizate toate șansele de recuperare.

Citește în continuare „Zefir și mandarine”

Publicat în Monoloage, Povestea de vineri

Iubire la o mănăstire

pissUn text despre cum poţi arăta ca naiba şi să stârneşti sfinţii.

***

Zicea cândva Coco Chanel că o femeie care iese nemachiată din casă are prea multă încredere în sine. Eu, ca femeie nemachiată (din poveste) o completez : dacă femeia e celibatară, bolnavă şi nemachiată, apoi chiar are un tupeu scandalos.

Aveam pe atunci  tupeu cât pentru un o mănăstire de maici nefardate. Dacă nu mai mult chiar. Pentru că în perioada ceea precisă a vieţii mele, măicuţele se uitau totuşi în oglindă ceva mai des ca mine.

Mă aflam în plină convalescenţă.Tocmai scapasem de o boală lungă şi plictisitoare. Pentru o recuperare mai grăbnică, părinţii m-au trimis la un sanatoriu moldovenesc (să nu vă închipuiţi cumva covoare roşii şi apă caldă în cameră). Un sanatoriu vechi, din beton sovietic, lipit cochet de o mănăstire. Avea însă un avantaj frumos. Era situat strategic chiar în miezul codrilor. Belşug de oxigen, ţânţari, linişte împărătească… şi mâncare la ore fixe (atât de sănătoasă că într-o seară mai nu m-am cătăit cu salvarea până la Chişinău).

Per total, arătam ca un limbric ieşit din hiberbare. Lividă, sleită de forţe, fără zâmbet, cu o frizură eşuată (mi-am retezat scurt şi aiurea părul, numai fetele cu păr ondulat or să mă înţeleagă). 12 din 24 de ore purtam costum sportiv turcesc şi taflici de cauciuc care pocneau ritmic şi băbeşte pe cărăruia asfaltată până la izvorul de pe buza pădurii. Mă căram acolo de două ori pe zi. Îmi clăteam gura de sânge. Căci, să nu uit să adaug la portret, îmi sângerau ginginii. Aşadar, sex-appeal-ul meu se ascunse adânc în codrul moldovenesc, printre fragi şi mure. Iar chestiunea în sine mă lăsa rece. Sau, dacă vreţi, mă preocupa în aceeaşi măsură ca reproducerea  ţestoaselor din Galapagos.

Citește în continuare „Iubire la o mănăstire”

Publicat în Autopsia cuplului

De ce aleasa n-am fost eu…

« M-am întrebat mereu,

De ce aleasa n-am fost eu.”

(Mădălina Manole)

Dragostea – cea mai gravă formă de discriminare.

Suntem oameni cu aceleași drepturi. Dar nu în fața dragostei.

Nu poți iubi pe cineva cu de-a sila, precum nu poți cerși de la cineva iubire.

Ea este. Dar nu pentru tine. Poate pentru cineva cu ochi ca mura. Poate ca cerul.

E ilegal să pretinzi, să ceri unui om iubire. Sau să-l hărțuiești cu iubirea ta.

Obijduitor? Teribil. Ia … nişte banalități dureroase.

Din neputință și indignare găsim o sumedenie de argumente contrafăcute. Le așternem în versuri sfâșietoare și le îngânăm în momente de criză:

„Tu n-ai avut curaj…”

„Nimeni n-o să te iubească mai mult ca mine…”

„Iubirea mea ajunge pentru noi…”

„Dacă mi-ai lăsa o șansă…”

***

Iubirea într-un singur sens umilește doi oameni. Unul TARE vrea și suferă. Altul TARE nu poate și se simte vinovat.

***

27

Publicat în Monoloage

Dorul înseamnă iubire?

Libertatea e tăcere. Dacă nu vrei ca alţii să ştie cât de des te gândeşti la ei, taci. Tăcerea e greu de contrazis. Greu de reproşat.

***

Mă gândeam într-o dimineaţă, la aer curat, că cea mai mare libertate şi putere pe care o are omul şi este tăcerea. O are şi nu o foloseşte. O folosesc proştii care vor să pară academicieni şi avocaţii jmecheri.

Şi tot pe aceeaşi bancă mă gândeam cu uşurare cât de bine e că încă mai trăiesc într-o lume în care tehnologia avansată nu are acces la gândurile mele. Mă cutremur în faţa ideii că alţii ar putea vizita memoria mea aşa cum o fac curioşii pe google şi odnoklassniki când verifică şi sparg „profiluri”. Mulţi oameni s-ar bucura descoperind că înca mă mai gândesc la ei şi totuşi n-ar înţelege de ce nu-i caut. Omul crede greşit că dacă celălalt îşi aminteşte de el, apoi, vezi Doamne că-i dor şi dă Doamne, să se mai chinuie. Iluzie deşartă. De-ar şti unii oameni cât de neînsemnaţi sunt pentru mine, deşi prezenţi în gânduri, m-ar urî din tot sufletul. M-ar blestema chiar.

Deseori femeile, cu imaginaţie generoasă (probabil pentru că citesc mai mult), sunt predispuse să cultive iluziile. Aşa cum cultivă ţăranii căpşuni şi ardei graşi. Altfel n-ar polei cu şifonul iubirile ruginite de pe odnoklassniki. Câte din ele (şi ei) se chinuie să prefacă toamnele în primăveri. Cu ce preţ. Cu ce născociri şi umilinţe.

Când un bărbat îţi scrie că s-a gândit în ultimii 15-20 de ani numai la tine, omiţând să precizeze şi momentele „când se culca cu alta”, „când o cerea în căsătorie de la tat-su”, „când îi punea ineluşul pe deget”, „când îi jura în faţa popii iubire”, „când planifica un copil”, „când îl planifica pe al doilea”,  când… şi când… te gândeşti ce bine e că omul ăsta niciodată n-o să ştie câtă greaţă încape în tăcerea ta de femeie. Şi iar o să te caute. Şi o să devină din ce în ce mai jalnic în „dorul” său neobosit, care , nu-i aşa, e sinonim obligatoriu cu iubirea.

Publicat în Creatie proprie, Povestea de vineri

Roşu stins

(Povestire)

Maşina a încetinit lăngă semaforul cu o inimă roşie: un decupaj negru, în formă de inimă, lipit pe ochiul aprins al semaforului. O glumă hormonală, născocită de studenţi, acum trei ani. Semafoarele din zona universităţii libere ardeau inimă roşie de ziua îndrăgostiţilor. De atunci, vântul şi ploile cronice de la Bruxelles au sfâşiat decupajul aproape de la toate semafoarele. În afară de semaforul A 012.

Ploaia de octombrie lovea cu stropi reci parbrizul. În colţul drept al sticlei zăreai ca printre lacrimi inima. Udă, rece, turtită de stropi de sânge. O aşteptare matinală, somnoroasă, resemnată.

Maşina din stânga, un Volkswagen Golf 4 negru, se legăna suspect. Mi-am mutat privirea înăuntru. Un cuplu de tineri se certa, gesticulând nervos. El, flăcău chipeş, brunet bine clădit, cu ochi roşii de oboseală, încerca să-şi cuibărească bărbia nerasă, abia stăpânită de emoţie, într-un fular împletit, gri. Ea, o fetişcană gălăgioasă şi prea energică pentru ora 7:40. Nici frumoasă, nici urâtă. Mai întâi îi simţeai prezenţa, abia după aceea te fermeca cu perechea de ochi verzi pierduţi într-un nouraş de cârlionţi negri. Un contrast formidabil.

N-aveam cum să le aud replicile, însă efervescenţa lor, tinereţea lor explozivă, aproape tiranică,  mi-a declanşat în minte două voci cunoscute. Până la un junghi în coastă.

***

Citește în continuare „Roşu stins”