(o poveste care putea fi de iubire)
Cum i s-a aprins în cap ideea cu însurătoarea, singur nu ştie. Nu era nici primăvară, să zici că l-a tulburat un mugur întredeschis sugestiv, nici vară, să zici că l-a hipnotizat luna (prea) plină.
Era toamnă de-a binelea, luna octombrie cu vânt rece şi o duminică în care lumea, culmea, mergea la miting. S-a gândit brusc să se aerisească şi el, repezindu-se spre antreu. Îşi înhăţă vestonul din cui şi auzi un poc suspect la podele. Îi sări un bumb. Şi nu oricum, dar mai întâi la sol, apoi acurat peste borta de pe colţunul negru din dreptul degetului mare de la piciorul stâng.
Îngândurat, Dl Papărău, profesor de limbă şi literatură romană la un liceu din capitală, a înţeles momentan că … s-a copt. Da, în sfârşit s-a copt, la ai săi 35 de ani, pentru însurătoare. O idee care nu trebuia nicidecum amânată.
Demult avea în capul său, doldora de infinitive şi gerunzii, imaginea unei femei drăgălaşe care se prenumea Viorela. Deja prenumele îl găsea straşnic de original. El, specialist al limbii, nu putea să nu aprecieze fonetica senzuală a unui prenume feminin care îl transporta … Dar să nu ne abatem de la ideea care nu trebuia amânată. Aşadar, Viorela, era candidata numărul unu. Tinerică, rotunjoară, cu faţa veselă şi proaspătă, îl saluta respectuos ori de câte ori Dl Papărău zăbovea pe lângă cabinetul de chimie, în care mireasa era laborantă, mereu şi graţios învălătucită într-un hălăţel alb imaculat, cu un lejer parfum de… viorele, evident. „Oooh, primăvară, nu femeie!” îşi zise dl Papărău şi ieşi precipitat din casă.
Blog de vineri 