Publicat în Amintiri din Grecia

Smochinele soacrei şi Esop

În fiecare dimineaţă de vacanţă, mă aşteptau pe tavă smochine culese de mama soacră.

Şi eu mâncam, nu mă ruşinam. Pentru că n-am aşa smochine la Bruxelles: vii (tocmai despărţite de ramură), parfumate, mustoase. Un deliciu.

Mâncam şi mă gândeam la Esop.

Încă de pe vremurile când nu apucasem să văd cu proprii ochi o smochină, nici măcar pe paginile Larousse-ului, auzisem o întâmplare din viaţa lui Esop, la o lecţie de literatură universală, la colegiul pedagogic din Chişinău.

Nimeni nu poate spune dacă a existat personajul cu adevarat (sclavul grec, deştept, dar nefericit, logic, pentru că era sclav), chiar dacă era fascinant ca ipochimen „Şi n-a fost numai rob, ci şi foarte urât, mai urât chiar decât toţi oamenii; avea capul ascuţit, nasul turtit, buzele negre (de unde-şi căpătase şi numele, căci Esop şi etiop, adică negru, totuna e), burduhos, adică cu pântecele prea mare, cu spata strâmbată în afară şi gârbov. Dar ce e şi mai rău, era gângav, aşa de gângav că foarte cu greu i se înţelegea cuvântul. Ci cu trupul aşa a fost Esop, însă cu mintea foarte înţelept era, şi spre toată tâlcuirea şi gândirea sprinten ». (Viaţa lui Esop, Poveşti)

Povestesc.

Odată Esop, robul lui Xantos (filozof grec cam snob de felul său), a fost învinuit de alţi doi robi că ar fi mâncat smochinele din tava gătită pentru stăpân. Xantos ţinea mult la Esop, pentru mintea lui ageră care nu o dată l-a scăpat din nenumărate belele şi l-a întrebat de ce făcu una ca asta fără măcar să-şi ceară voie. La care Esop îi răspunse sincer că nu el le-a mâncat.

-Minte, stăpâne! au strigat cei doi robi, care de fapt au făcut zămâslit un complot împotriva lui Esop. Noi am văzut cum le mânca pe ascuns.

Esop, pricepând treaba, l-a rugat pe Xantos să îngăduie puţin. A tras o fugă după un vas cu apă caldă, apoi a revenit şi a băut-o în faţa stăpânului. Şi-a vârât degetele în gură şi a vărsat toată apa, căci nu reuşise încă să mănânce ceva în ziua ceea. După care i-a propus lui Xantos să poruncească celor doi să facă acelaşi lucru.

Fraierii cei doi au făcut la fel, încercând în fel şi chip să nu provoace vărsatul, umblând cu degetele pe la măsele. Însă apa fiind caldă le provocă îndată greaţă şi cu ea a tras smochinele din stomac afară.

Citește în continuare „Smochinele soacrei şi Esop”

Publicat în Amintiri din Grecia, Fata tatei, Lumi paralele

Criza grecilor şi teatrul

Într-o lună de şedere în Grecia fata mea a fost de 4 ori la teatru. În fiecare vineri. Când mi-a spus soţul prima dată că a dus-o la spectacol şi că seara nu mai putea s-o adoarmă din cauza impresiilor preabucuroase, m-am mirat de două ori. Unu, că fetei  i-a plăcut spectacolul, chiar dacă încă nu cunoaşte greaca în nuanţe, doi, că grecilor le arde a teatru în cele mai grele timpuri.

Bizari grecii ăstia. Cu mare, cu soare, cu yacht-uri, cu smochine şi lămâi în grădină mai caută teatru. Iaca la noi lumea…

În ultima vineri am însoţit-o şi eu pe fic-mea la spectacol. Sala era în aer liber. Arhiplină şi cu oameni aşezaţi pe jos lângă scenă. În total o capacitate de vreo 300 de spectatori, dacă nu mai mult. Biletul 15 euro. Adulţi şi copii care urmăreau cu sufletul la gură acţiunea de pe scenă. O oră şi jumate. Fară întrerupere.

O urmăream şi eu pe fic-mea cu o atenţie sporită. Mă cruceam în gând şi-mi ziceam că poate sunt eu o proastă de-mi pun întrebări de genul: „Cum se face că un copil care nu cunoaşte limba poate rămâne atât de atent la scenă?” Poate că aici se acunde formula unui actor de succes. Eşti un actor bun când reuşeşti să nu plictiseşti un copil (într-o oră şi jumate!), care nu-ţi cunoaşte limba şi întorsăturile ei.

-Dragul mamei, dacă te plictiseşti, poţi să-mi zici şi plecăm, îi şoptesc atent lui fic-mea la ureche.

La care aud un „Şşşşt! Mamă, dacă nu mă laşi să privesc până la urmă, data viitoare îl iau pe tata.”

Bizari grecii iştea…

Publicat în Amintiri din Grecia, Autopsia cuplului, Limba soacrei

Zeiţe sau sclave

Poţi învăţa să ţinteşti, poţi învăţa să te baţi, dar nu vei găsi o armă mai puternică ca feminitatea. (Din filmul Nikita)

Rar când într-o vacanţă, un mascul ar putea să-mi ancoreze privirea. Numai dacă nu apare nud ca Apollon du Belvédère(prefer până la buric) şi eu după trei păhărele de ouzo. Fără ouzo, nu mi-aş încorda privirea nici măcar pentru 7 secunde. Grăiesc ca o babă la gura sobei, dar ce să-i fac dacă odată cu batrâneţea ochiul începe să trieze grâul de neghină. Caută esenţialul. Dacă-l mai găseşte…

Pentru că mă aflam pe o insulă aproape pustie, împânzită de curenţi maritimi, era firesc să mă agăţ de ceva mai nestandard, mai nelalocul lui, urmată de o reacţie tipică : « Bre, nu cred. Iarba nu-i aşa de verde cum pare. Eu îs născută într-o ţară, unde doar aparenţele contează. Nu mă nebuneşti tu pe mine cu un gazon verde de plastic ».

Stăteam întinsă, semiculcată pe două scaune de pe o terasă cu vedere edenică. Sorbeam alene un Perrier cu gheaţă şi priveam salba de yacht-uri luxoase ancorate egal, ca perlele pe gâtul turcoaz al portului din Inousses. Vântul sărat ciufulea busuiocul din ghiveciuri… În rest, peisajul se prăbuşea dulce într-o linişte infinită, albastră.

Nu mă grăbeam nicăieri. Nu mă aştepta nimeni. Mă legăna o senzaţie de eternitate împăcată.

Mai era să adorm cu paiul în gură când m-a trezit un scâncet de sugar. La depărtare de trei mese, un bărbat de vreo 35 de ani îi dădea sugarului apă din biberon. Alături, soţia vorbea cu o fetiţă de vreo 5 ani. Nimic deosebit. O familie de localnici greci. Probabil de armatori.

Dacă nu era să trândăvesc pe terasă trei ore şnur, poate că nu era să remarc implicarea excesivă (după standardele mele, căci bărbatul traia lucrurile firesc) în grija fetelor sale (între timp am auzit că sugarul era fetiţă). L-am întâlnit la veceu cu fiica de 5 ani (îi spăla mâinile), l-am văzut cum schimba pampersul sugarei, cum îi fredona un cântecel … cum una… alta. Tătic devotat şi aplicat. Mă rog.

Citește în continuare „Zeiţe sau sclave”

Publicat în Amintiri din Grecia, Fotografii, Lumi paralele

Albastrul luxos de la Inousses

Înainte de a mă lăsa să trec check-in-ul pentru zborul spre Grecia, aud cum îmi zice soţul repejor:

-Stai că era să uit. Dacă nu ţi-a trecut dorul pentru cimitire, să iai într-o zi vaporul spre Inousses. Cimitirul, bătut în marmoră, se află pe o colină, chiar în dreptul portului. Nu-ţi spun nimic mai mult. Vei descoperi singură.

Aşa că, odată ajunsă pe loc, în prima duminică mi-am luat rucsacul, fata şi cumnata şi ne-am îmbarcat pe vapor. Călători-turişti erau foarte puţini pentru că… insula e un pic specială. Turismul n-o interesează (ca pe alte insule greceşti), ca să nu zic că o irită. Aşa că localnicii fac tot posibilul ca să descurajeze gurile-cască de-al de mine. Insuliţa e populată de generaţii vechi de armatori greci, bogați și făimoşi în mediul naval internaţional. Soiul de mentalitate rar întâlnită la oamenii bogaţi: nedorinţa de a se afişa, de a-şi etala avuţia. Portul seamănă mai mult a un iaht club select şi închis.

Pe insulă poţi ajunge de două ori pe săptămână, pentru că nu există alt mijloc de transport decât naveta cu vaporul de pe insula Chios (joi şi duminica). Nu există spital, aeroport,hoteluri, baruri, plaje cu discoteci cu Justin Bieber. Doar o plajă mare, de o limpezime răcoros-cristalină, câteva bisericuţe, o şcoală şi… cimitirul cu faţa spre zări maritime, aşa cum au trăit o viaţă marinarii de pe insulă.

Despre cimitir.

Mi-am aduc aminte cu amărăciune de mormântul lui Eminescu de la Bellu. A visat poetul la marginea mării şi la somn lin, dar a ajuns cu billboard-uri de ţoape retuşate la cap şi un zgomot insuportabil peste gardul cimitirului. Tot ce şi-a dorit Eminescu am regăsit în cimitirul de la Inousses. Cu o tristețe adânca ca marea. Păcatul lui că nu s-a născut într-o familie făimoasa de armatori greci: Lemos, Pateras sau Chatzipateras.

Reportaj fotografic.

Citește în continuare „Albastrul luxos de la Inousses”