Publicat în C'est la vie

Despre oamenii care se simt nefericiți dimineața

-Prietenul meu castigă 300 mii de euro pe lună și zice că se trezește nefericit în fiecare dimineață, îmi povestește dentistul.

Îmi înghit saliva și-l întreb prudent :

-Ce meserie are ? E dentist ca și dvs ?

-Oh, nu, e proprietarul câtorva aziluri de batrâni și hoteluri de pe Coasta de Azur.

-Și ? De ce se simte nefericit ?

-Simplu. Pentru că ar putea câștiga mai mult.

Încetul cu încetul a ajuns să-mi vorbească despre vila lui de pe Coasta de Azur (omul chiar n-avea chef de lucru) și atunci mi-am spus : « Lilia, când un bărbat începe să-ți vorbească pasionat despre averea lui, e semn rău. Discuția riscă să ia o turnură neașteptată. Închide gura ».

Destistul bagă de seamă că nu-i mai susțin pălăvrăjeala și spune în sfârșit :

-Bine, să ne apucăm de lucru. Deschideți gura.

***

Mă gândeam la discuția noastră de mai sus, așteptând următoarea ședință la dentist. Claia de reviste împrăștiate pe măsuța din sala de așteptare nu mă tenta deloc. Curios, nu pot răsfoi sau citi reviste când am o problemă de sănătate. Stăteam pe gânduri ca mâța pe scânduri. „Măi, la ce viață am ajuns, îmi zic, incredibil.

Nu mai am job, dar continui să cheltui, asta e rău.

Am timp mult. Asta-i bine.

Dar de când am timp, numai pe la medici mă plimb. Asta e rău.

Discut însă cu mulți oameni. Medici tot îs oameni, nu? Asta e bine”.

Sunt ca un atom liber care a hotărât să sară de pe orbită și care stă spânzurat în aer, ca idiotul, cu dureri de măsele. Totuși e bine să nu-ți poți vedea viitorul. Dacă era cineva să-mi facă previziunile acestea acum un an, era să mă bage în depresie. Numai la gândul că n-am job puteam face o isterie. Un gând tot atât de idiot, în fond, ca și cel când crezi că dacă câștigi 300 de mii de euro pe lună, te trezești fericit în fiecare dimineață.

Or, eu încă mă mai trezesc fericită cu un venit de zero cenți pe lună. Oare de ce? Poate pentru că beau magneziu de câteva săptămâini sau poate pentru că îmbătrânesc și creierul are reacții încetinite.

Citește în continuare „Despre oamenii care se simt nefericiți dimineața”

Publicat în Recomandare de carte

Femeile care scriu şi respectul de sine

„Très courageuse quand elle tombe” *

Autoriii mei preferaţi sunt femei. De regulă, după ce sfârşesc un roman care m-a marcat cu ceva (poate fi construcţia unei singure fraze sau o interjecţie admirabil încadrată în context) caut biografia autoarei. Îmi place iluzia căutării la sursă. Eterna întrebare „cum a pornit” sau „ce a declanşat”.

În treacăt fie spus, biografia bărbaţilor scriitori nu prea mă mişcă. Pentru majoritatea dintre ei viaţa s-a scurs într-un clişeu umilitor de previzibil: nevasta spală colţunii şi chiloţii, creşte copii, închide ochii la amantele care inspiră, îi face ceaişor din ierburi… pe când ei scriu… doar scriu. E plină lumea literară de genii clădite pe umerii fragili ai consoartelor. De talente de masculi crescute şi înălţate pe cimitire de talente femeieşti.

Biografiile femeilor ajunse celebre prin talentul lor (multă vreme nebănuit) nu sunt niciodată la fel. Destinul lor e atât de plin de răscruci, piedici, dileme, tragedii, riscuri, curaj şi, mai ales, bârfe. Curios îmi pare că în lumea literelor, de bârfe s-au servit mai des bărbaţii.

În literatură n-ai ce căuta fără un respect de sine de oţel, care respinge tot ce e clişeu, regulă, cadru, obicei. Dacă nu vii cu ceva nou, nu ai curajul de a scrie ce gândeşti,  nu eşti sincer şi nu ai un respect de sine de nezdruncinat … degeaba scrii. Asta explică cumva de ce mediocrităţile cu îndrăzneală păşesc voios peste talentele cu capul plecat şi scuipat. Un talent fără respect de sine e ca şi un corp frumos fără sistem imunitar. Putrezeşte.

Franţa. Fiecare al treilea scriitor e femeie. Françoise Sagan – o mare moştenire a Franţei. De la cel de-al doilea razboi mondial literatura franceză n-a cunoscut un succes mai fulminant, mai scandalos. Acum câţiva ani citisem primul ei roman „Bonjour tristesse”. Să zic că m-a impresionat? Nu pot. Abia după lectura recentă a romanelor „Aimez-vous Brahms…” şi „La garde du coeur” am avut surpriza să descopăr inegalabila fluiditate a textului şi inteligenţa fermecător de simplă a autoarei. Însă detaliul care m-a determinat să-i caut biografia în librării e că primul şi cel mai vândut roman al ei Bonjour tristesse a fost scris la doar … 18 ani. Într-o Franţă care abia îşi revenea de după al doilea război mondial. De o adolescentă care se plictiseşte în luna august, la Paris.

După ce citeşti despre năzdrăvăniile ei din viaţă, nu ţi se întoarce gândul să spui că femeia asta a avut un destin (ceea ce presupune o victimizare), ci femeia şi-a avut din plin destinul. A jonglat cum a vrut cu el. Cu o mână fragilă şi delicată, ţinând o ţigară aprinsă, o carte deschisă sau volanul Jaguarului. A făcut ce-a vrut în viaţă, în stilul ei aparte de good bad girl cu aer blând, dar determinat, un stil imitat mai târziu de o lume întreagă obosită de război şi umilinţele lui. O aventurieră de o inteligenţă sclipitoare, o Miss No Limit (cum îi spuneau prietenii) cu un respect de sine autentic, inepuizabil, intact în orice situaţie a vieţii. Şi e rar când o femeie îşi apără interesele sau plăcerile, fără a face isterie. Sagan l-a purtat în sânge cu o nepăsare admirabilă faţă de şovăielile şi criticile din exterior, deşi încercări au fost destule, începând cu publicarea primei cărţi, când tatăl său i-a interzis s-o publice cu numele ei adevărat, Françoise Quoirez. „Nu vreau să-mi văd numele pe acest roman”.

O scriitoare cu talent care a pornit pe cărăruia literară fără a se gândi la faimă sau bani. A descris nemaipomenit iubirea şi a avut un succes de milioane, dar a crezut doar în prietenie.

„Uneori nu mai ştiu de ce scriu, pentru ce scriu, pentru cine scriu. Nu sunt sigură că pentru cititori. Cred că noi scriem pentru trei sau patru prieteni pe care îi iubim şi care ne consideră puternici atunci când suntem slabi şi care nici nu bănuiec că printr-un singur cuvânt ar putea să ne distrugă. Uneori lovitura e atât de dură încât totul în jurul nostru devine confuz”.

* E vorba de prietena de suflet a lui Sagan, Florence. Așa a caracterizat-o una din profesoarele sale. (din cartea „Sagan à toute allure”, de Marie-Dominique Lelièvre)

Françoise Sagan