Publicat în Recomandare de film

Femeile unui scriitor

31014„Tu mă iubești pe mine, eu pe Yan, Yan pe Galea, iar Galea pe Marga”.

Săptămâna trecută am terminat de citit cartea « Femeile care scriu trăiesc periculos », de Laure Adler și Stefan Bollmann. Deși constat nu pentru prima oară, curios îmi pare faptul că multe dintre femeile scriitoare, care au lăsat opere valoroase în literatura universală, fie că nu au fost căsătorite, fie că au trăit în cuplu cu o femeie (amantă cu caracter protector, cu funcții de secretară, infirmieră, psiholog, contabil, bonă etc). Rareori când scriitoarele se bucurau de o viață de familie clasică. Scrisul și familia greu se îmbină într-o viață de scriitoare activă.

Bărbații scriitori, dimpotrivă. Au avut alături o soție fidelă, răbdătoare, devotată, care rareori îi împărțea patul conjugal, în schimb, împărțea toate mizeriile, neplăcerile, isteriile, bolile, capriciile, crizele etc. De unele soții de scriitori, omenirea își mai aduce aminte, de altele nu se știe nimic, nici măcar cum arătau. S-au dizolvat în negura vremurilor, de parcă nici n-au existat, deși tocmai datorită sacrificiului uriaș al acestor femei anonime, literatura universală este mai bogată în opere geniale.

Am privit aseară filmul « Jurnalul soției sale » despre femeile lui Ivan Bunin, primul scriitor rus premiat cu Nobel, pentru romanul „Viata lui Arseniev”. E o ecranizare delicioasă, cu decoruri paradisiace din sudul Franței (orășelul Grasse) și decoruri omenești. Actori excelenți, scenariu savuros. O plăcere estetică, vizuală și emoțională.

Privid filmul tot mă întrebam : oare chiar viața lângă un scriitor nu poate fi altfel decât cu mari și dureroase sacrificii ? Până unde poate merge o femeie cu sacrificiile ? Cine e mai fericit : cel care le face sau cel care le acceptă ?

Viața unor scriitori poate fi mai interesantă decât opera lor. În cazul lui Ivan Bunin, amândouă au fost pe potrivă, dar curios, cu mici, foarte mici blițuri de fericire. Pentru că au fost prea multe sacrificii și prea puțină dragoste împărtășită.

Publicat în Autopsia cuplului, Recomandare de film

Despre fricile de azi ale amantelor de ieri

fluturiSau … despre fluturi.

Cum pică frunza la geam, pe blog răsar din nou vizualizări și comentarii sub articolul Psihologie de amantă. Probabil că melancolia tomnatică gâdilă niște răni mai vechi.

E un subiect pe care îl veți întâlni discutat pe forumuri anonime sau la bucătărie. Femeile știu bine de ce. Trăim vremuri când e imposibil să faci parte doar dintr-o tabără, căci altfel rămâi fără prietene. Nu cred că mai există vreo femeie care n-are în cercul ei de gagici, neveste și amante care au împărțit același bărbat banii și sexul. Hai să nu vorbim în articolul ăsta de dragoste, bun? că-mi vine a râde. În orice love story cu trei participanți, numai dacă nu e o orgie, toți sunt penibili. Mai ales, când afacerea este scoasă în public.

Pe mine nu m-au convins niciodată nici nevestele fericite și înțelepte care au cedat (asta e dragoste!), nici amantele care au luptat pentru fericirea lor (asta e dragoste!). Eu, pur și simplu, mă hurduc de râs când văd bărbatul dintre ele. Dacă e unul de vreo 25 de ani, mă opresc peste cinci minute. Dacă e unul trecut de 40-50, pot râde trei zile la rând. De ceva, eu am râs și de nunta lui George Clooney – clovn, parol. Dar să lăsăm, știți că eu am gânduri mai baroce față de erecții moi între țâțe vârtoase (natura își bate joc de noi cum poate).

Săptămâna trecută priveam filmul The Other Boleyn Girl și mi-am adus aminte de o discuție între amante, discuție veche de acum doi ani, pe un forum anonim. Habar n-am cum am ajuns în citesc topicul lor, dar nu mă miră, eu pot să mă bag în toate cotloanele, pentru că sunt un om care scrie, deci îmi antrenez empatia. Mă bag ca să înțeleg relațiile complicate dintre oameni vii (nu numai din cărți sau filme).

Citește în continuare „Despre fricile de azi ale amantelor de ieri”

Publicat în Recomandare de film

Țineți-vă pălăriile, domnilor !

melina-Unde ați învățat atâtea limbi ?

-În pat !

(„Niciodată duminica”, 1960)

***

Filmul  « Niciodată Duminica »  (1960) durează 1 oră și 32 minute. Mie mi-a luat vreo 3 ore ca să-l privesc.

De la primul până la ultimul cadru eu am vrut să cercetez TOTUL, dar, mai ales,  profilul personajului principal, jucat de Melina Mercouri, o femeie, considerată de mult o legendă în Grecia. O legendă care în filmul acesta a jucat rolul unei  curve « cu inimă de aur » dintr-un port grecesc. Și iată așa, de vreo câteva săptămâni, încă mă mai aflu sub farmecul unui personaj feminin care m-a făcut să pun pauză după fiecare gest, replică, apariție, privire, cântec, dans sau haină. După ce vezi cât de elegant se îmbracă o curvă în filmul ăsta, expresia « a se îmbrăca ca o curvă » poate fi considerat un compliment.

Câteva cadre din film m-au dus cu gândul la Hitchcock. Nu puteam să înțeleg de ce îmi aduce aminte de tehnici cunoscute. Vrika ! Regizorul filmului a fost asistentul lui Hitchcock. Totul se explică. Dacă lucrezi cu un profesionist n-ai cum să nu te molipsești de la el. Numai dacă ești o mediocritate. Dar Jules Dassin nu e. A făcut un film excelent.

Despre profesioniști. Când o persoană e profesionistă în meseria ei, apoi ți-e dragă s-o privești din toate părțile. Chiar dacă e prostituată. Ilya e o prostituată care cucerește fără strategii, fără tehnici speciale. Ea inspiră și seduce prin pofta ei de viață. Un soi aparte de poftă pe care numai în Grecia o poți întâlni.

Melina Mercouri are 40 de ani când joacă rolul Ilyei și asta explică sursa farmecului ei. O femeie poate fi atât de savuroasă, senzuală, suculentă și delicioasă într-un cadru, numai dacă are un capital experiență de feminitate trăită în toată gama de emoții, de la cele mai parșive la cele mai înălțătoare. E cea mai frumoasă curvă de 40 de ani pe care am văzut-o într-un film.

Cântecul « Ta pedia tou Pirea », interpretat de Ilya în film, a luat Oscarul în 1961.

Puteți viziona filmul pe linkul de mai jos (în rusă).

Publicat în Recomandare de film

Nu există două iubiri la fel

E curios și tulburător să urmăreşti filme sau să citeşti cărţi cu aceeaşi tematică pe care o descrii în cartea ta. De fapt, mai întâi m-am bătut cu capul de tastatură de ciudă şi am exclamat : „Lilia, ai întârziat ! Cartea ta e scrisă şi deja filmată. Poţi deam să-ţi bagi ideile şi personajele într-un loc! ”

Pe la jumătate de film am prins la curaj. Am apăsat pe pause şi am scos o sticlă de monbazillac din frigider. Am pus paharul asudat pe buric şi am apăsat iar pe play.

Mda, uneori e descurajant să realizezi că s-au găsit alţii înaintea ta să descopere ceea despre ce scrii tu şi te credeai megainspirată. Pe de altă parte, încerci să găseşti partea bună din partea rea. Te bucuri că subiectul e actual şi poate rămâne actual încă mulţi ani înainte. Pentru o carte e important ca subiectul să nu se demodeze într-un an sau doi. Lumea nu se schimbă uşor, yupiii ! Pe urmă, cel mai important coz din mânecă: nicio poveste de iubire nu seamănă leit una cu alta. Al doilea as din manșetă: iubirile internaționale e specialitatea mea. Un autor scrie mai bine despre ceea ce a trăit, respirat, digerat.

Filmul „Sub soarele Toscanei” e o poveste de (spre) iubire care o să va formeze un déjà vu când, dacă poate a da Dumnezeu, veţi ajunge să citiţi istoria de dragoste la care lucrez acum.

Vizionare plăcută!

***

« -Sunteţi o scriitoare bună ?

-Am fost cândva. »

***

« Am moştenit 10 000 de sticle goale, o bobiţă de poamă, o … »

***

« Frica te face prost »

***

« -Doamnă, vă rog, nu fiţi atât de tristă. Dacă continuaţi în halul ăsta, mă văd nevoit să fac dragoste cu dvs, şi eu niciodată nu mi-am înşelat soţia. »

***

Citește în continuare „Nu există două iubiri la fel”

Publicat în De pe internet adunate

Mai intrigantă ca o carte: Marina Vlady

mona

Aş privi aşa filme toată vara.

Aş consuma câte unul în fiecare zi. Ca pe cucurbitacee (harbuji în context).

Plăcere, sănătate şi bucuria maţului spălat. Asta pentru că omul cu digestie bună e pe jumătate fericit…

Nu vă ascund că varianta sovietică a filmului „Steaua fără nume” (1978) îmi place până la sughiţ. Ca la un îndrăgostit care nu se mai uită la alte fete pentru că şi-a găsit aleasa de nu-şi mai poate lua ochii de la ea.

Ştiam că exista varianta românească. Ştiam de mult. Dar tot tărăgănam vizionarea. De frică să nu-mi stric cheful, gustul dulce. Chiar şi pentru un cinefil debutant ca mine, pasajul de la un film excelent la unul …posibil mediocru… se digeră greu.

Merg pe scurtătură, l-am privit.

Superbissim! 85 de minute de extaz pur. Potrivit pentru un răsărit de weekend.

Marina Vlady în rolul Monei e superbă, diafană, senzuală. De fapt, fiecare personaj e o lume aparte. Extrem de bine conturat, expresiv, viu, pitoresc, unic. Citește în continuare „Mai intrigantă ca o carte: Marina Vlady”