Publicat în Creatie proprie, schite

O femeie cu cap

(Schiţă erotică)

Cel care nu-ți înțelege tăcerea

greu îți va înțelege cuvintele.

„Amelia dragă,amelia

Mă întrebai în e-mail-ul precedent cum a fost zborul…Tu, care ești cea mai devotată prietenă a mea, știi mai bine ca oricine că, spre deosebire de alţi muritori civilizaţi, îmi vine amarnic de greu să mă desprind de sol, pentru că… printre altele, mă consideram şi o femeie cu picioarele pe pământ. Vezi că am mutat verbul la imperfect? Nedumerită? Toată scrisoarea mea e o nedumerire. Pentru că, draga mea, în timpul zborului Bucureşti-Atena, s-a produs ceva, pe care o femeie cumpătată ca mine ar numi-o sminteală curată.

Cunoşti bine ritualul meu înainte de îmbarcare. Mă echipez premeditat cu o cărţulie menită să-mi sustragă atenţia. Mai ales, de la decolare şi aterizare. De obicei, iau cu mine un policier ironic în rusă. Lectura în rusă mă deconectează în mod deosebit. Citesc cu viteză supersonică, iar după vreo trei ore de zbor, nu mai am ce face cu cartea, o arunc la primul coş de reciclare din aeroportul gazdă. Aşa cum de data asta urma să decolez de la Bucureşti, uite că în librăria din aerogară îmi fură atenţia o cărţulie despre viaţa lui Caragiale. Chiar de la prima pagină mă las cucerită până în măduva oaselor. Până trec check-in-ul, până una alta, ajung s-o devorez până la jumătate. Deja nu mai aveam răbdare să ajung în aeronavă, să mă instalez comod şi s-o dau gata într-o răsuflare. Știi că o lectură captivantă e ca o mâncărime. Te obsedează până când n-o satisfaci.

Aşadar, iată-mă în colţişorul meu de lângă hublou. Cuibărită în mantou (mă prinse frigul şi umezeala de noiembrie când traversam pasarela cu ventuză) scot ochelarii de lectură, creionaşul cu cristal, cartea. Îmi lipsea doar un motan tărcat pe genunchi, zău. Degajam mai degrabă un aer domestic, decât de madamă în deplasare oficială. Deschid cartea cu un suspin de plăcere și reiau lectura sub tropăitul pasagerilor care-şi căutau locurile. Bag de seamă că avionul nu e plin nici pe jumătate: „Cu un pic de noroc, poate zbor fără vecini”.

Citește în continuare „O femeie cu cap”

Publicat în Creatie proprie, Nuvele

Amantul

(Nuvelă)

„O jumătate de  oră e prea mult pentru o femeie ca mine. Nu mai sunt adolescentă ca să-l aştept cu sufletul la gură oricât şi-ar dori. Mai zăbovesc cinci minute. Nici o secundă mai mult ! „. În scuarul mic, plouat cu frunze arămii, nu mai rămase nimeni. În afară de o femeie şi un parfum de femeie. Un amestec delicios de paciuli şi vanilie, încălzit de aburii unei respiraţii fierbinți.

Se însera vertiginos. Femeia oftă adânc, îşi îndreptă fularul alb şi se apucă să scormonească frunzele cu călcâiul escarpenului. Îi părea că fiecare clipă de aşteptare o umileşte. Mai presus ca orice nu-i plăcea să întârzie şi, cu atât mai mult, să aştepte. Nu le-o ierta nici amanţilor. Dar, stai, care amanţi ? Că doar cuvântul a mai rămas. Numai cel pe care îl aştepta acum putea cu adevarat face faţă statutului. Alessandro Cerretti. În afară de nume (ireal şi ăsta probabil), nu mai ştia nimic despre el. Nici nu căuta. Discreţia, împinsă până la clandestinitate, îi aranja pe ambii. La 38 de ani ştia bine că cele mai picante aventuri de alcov sunt cele despre care nu poţi spune din ce s-au născut şi când s-au sfârşit. Nimic nu-i lega în afară de dorinţa dezlanţuită a corpurilor. Nici măcar un număr de telefon. Orice întâlnire putea fi ultima, dacă nu se înţelegeau pentru o dată viitoare. În alt loc, la alt ceas…

Nu-i cunoştea meseria, dar îi (re)cunoştea talentul. Era un bărbat care ştia să facă dragoste. O specie tot atât de rar întâlnită ca Ailuropoda melanoleuca.

” Alessandro… ” Când îi pronunţa prenumele încerca un fior de voluptate. Şi de fiecare dată trebuia să caute un sprijin ca să-şi proptească ameţeala dulce…

Citește în continuare „Amantul”

Publicat în Autopsia cuplului, Limba soacrei

Cavalerii de altă dată

Când aud expresia candidă ah, unde-s cavalerii romantici de altă dată? răsturnată dintr-un oftat de domnişoară peste un mojito dublă porţie, dublu pai negru, mă simt de parcă mi s-a băgat o musculiţă în ochi. Clempănesc des din gene, apoi … tac. Ma simt oarecum cupabilă că n-am privit Sex and the city şi nu pot s-o alin cu vreo frază emancipată şi sexy.

Am cunoscut bărbaţi surprinzător de romantici. Chiar şi cei care se ţineau ţanţoşi, mari şi tari ajungeau să mă blocheze cu apucăturile lor. Noroc? Ei. Mai degrabă blestem pe capul lor. Sunt o femeie cu simţurile cladite pe romane … poliţiste. Eu căutam aventuri, ei îmi ofereau floricele, eu căutam senzaţii tari, ei mă plimbau sub stele. Eu vroiam sânge (de balaur probabil), ei îmi interpretau piese melancolice la pian. Mă plictiseam politicos, aştepând să se termine odată concertul, teatrul, scenariul în care substituiam temporar Dulcineea din capul lor şi … abia aşteptam să mă bag în pat cu o carte de nuvele poliţiste.

Ca să-mi pierd capul, n-am nevoie de un decor romantic : plajă caldă, şoapte senzuale ale mării sub cer senin cu stele şi ochiul securist al lunii şi alte variaţiuni din pachetele turistice de cinci luceferi. Sunt o femeie care şi-a început iubirile iarna, zgribulită, cu nasul turtit în fular şi pletele încâlcite de-un vânt aspru. Asta e tot romantismul meu. Rece, atât de rece… îmi pare rău.

Căpcăun cu parfum de toporaşi

Sună anapoda, însă deseori am senzaţia că bărbaţii au mult din gingăşia şi delicateţea florilor. Unii înfloresc o dată în an, alţii o singură dată în viaţă. Dar neapărat înfloresc.

Se întâmplă ca într-o discuţie cu un bărbat să simt un parfum concret de floare. La început primează tonul oficial, apoi temperat, respectuos, cald… şi simt petale care se desfac lent, una câte una, candid în faţa mea. Începe să-mi fie frică. O corolă desfăcută în mâinile tale e fermecător, dar eu nu uit ca sunt femeie şi, ca toate femeile, am apucături sadice. Corola ispiteşte satanic prin fragilitatea ei. O poţi strivi în orice secundă (chiar şi neintenţionat) şi e urât. Tac, zâmbesc cuminte, mă foiesc neîndemânatic, tac, zâmbesc şi mai cuminte. Dar cu cât mai mare e frica mea, tăcerea mea, cu atât mai mare e încrederea petalelor, răspândind un parfum unical.

În drum spre Château de Latour făceam un popas la o staţie de benzinărie ca să fac pipi civilizat. Mirosul de carfofi prăjiţi m-a făcut să zăbovesc pentru a-mi comanda o porţie. Aşteptând la tejghea aud că mi se adresează cineva. Scanez cu privirea laterală emiţătorul, apoi mă întorc şi compun un zâmbet sărbătoresc, de Crăciun. Citește în continuare „Cavalerii de altă dată”