Publicat în Copilărie sovietică, Lumi paralele

Gesturi demodate

gesturiCu vreo câteva luni în urmă făceam vălurele, împreună cu fic-mea, în piscina comunală. După vreun sfert de oră m-am agățat de bordul piscinei ca să-mi mai trag sufletul. Ochii mi s-au oprit peste picioarele unei doamne de vreo 70 de ani. Era în cabina de schimb. Pe jumătate îmbrăcată; doar partea de sus. De la buric în jos – în chiloți cu trandafirași roz și desculță.

Puteam s-o privesc fără jenă, căci ea era total absorbită de sine, privindu-se în oglindă. Am priceput de ce lăsase ușa cabinei deschisă. Avea nevoie de lumină. Își făcea prudent machiajul.

Când ajunse la buze, scoase dintr-un buzunar un tub, îl desfăcu până la capăt  și bagă un chibrit în el ca să scormonească rujul. Întinse o bucățică de ruj pe un obraz, apoi pe celălalt și începu să-i frece cu palmele. Mai scormoni o dată și cu restul rujului își rumeni buzele vestejite.

Erau atât de pitorești gesturile ei, încât am rămas o vreme cu ochii căscați în aer. Unde mai văzusem gesturile astea ? Da, măi, în copilărie, la o mătușă. În timpul deficitului sovietic. Și nu numai la o mătușă, de fapt. Erau mii de femei care, săracele, făceau economie de ruj. Pe vremurile celea nu aruncai tu rujul dacă nu-l mai puteau întinde pe buze. Pe urmă, rumeneala trebuia să fie de aceeași culoare ca rujul – regulă de aur.

Zilele trecute mi s-a terminat blush-ul de la Clinique. Rumeneala de obraji, cum ar veni. Colac peste papagal, aflu că la Clinique nu se mai produce blush-ul cu care mă deprinsesem în ultimii ani. M-am mutat la stand-ul de alături, la Yves Saint Laurent. Consultanta gravidă, după ce îmi ascultase oful, unde începe să-și cotrobăiască dulăpioarele până când dă de o sticluță. O deschide sub ochii mei, scoate o pensulă ca un chibrit lung și cu rujul de la capăt mă mânjește pe obraji. Freacă oleacă, apoi cu aceeași pensulă aplică rămășițele de ruj pe buze și îmi întinde oglinda. Rămân uimită de efect !

Acum, de fiecare dată când mă rumenesc, văd între ochi trandafirașii roz ai băbuței în chiloți și desculță.

Mare lucru sunt asociațiile din copilărie. Unele gesturi de femei nu mor niciodată. Indiferent de unde te mai aruncă viața.

Publicat în Monoloagele unei femei care scrie

Despre frământările unei femei care scrie

wonderful-oil-paintings-2

Inaugurez o nouă rubrică pe blog : monoloagele unei femei care scrie.

Poate unii din voi sunt curioşi să citească ce se face în capul unui femei care scrie un roman. Să urmărească stările, gândurile, ezitările, tâmpeniile, extazul sau deprimarea.

Un roman nu se scrie linear : îmi pun în poală laptopul şi-i dau bătaie pe taste. Realitatea e departe de imaginea asta idilică. Sau… hai să nu vorbesc de toţi, ci doar de mine.

Eu scriu mult în minte, fac notițe de pagini întregi pe hârtie şi doar după asta ajung în faţa ecranului, pe urmă, mai scriu când discut pe facebook cu cititorii blogului. Unii dintre voi îmi sânt complici, de asta caut vorbă cu voi, să ştiţi. Mai am o categorie de complici, complici pasivi : filmele şi cărţile. Filmele, în special. Vă deschid un secret. Pentru ca un roman să fie uşor de citit, adică dinamic şi fluid, autorul trebuie să scrie aşa cum ar vizualiza o scenă de film.

Cărţile joacă şi ele un rol. Mai ales după ce ai scris romanul şi îl laşi să se odihnească înainte de prima redactare globală.

Acum citesc o critică la romanele pentru femei. Cartea se numeşte « Romans d’amour », de Michelle Coquillat. E o autoare neaşteptat de ironică şi critică. Practic, a desfiinţat romanele din toată seria Harlequin, ştiţi voi, romanele celea ieftine, de gară, citite de milioane de femei. Pe mine mă amuză şi mă intrigă chestia în acelaşi timp. Se contrazice de nenumărate ori, ca orice femeie care critică alte femei. Cunosc solfegiul, reperez uşor notele false. Pentru a critica impecabil îţi trebuieşte pasiune, logică, argumente şi coerență. Dar să lăsăm…

Deci autoarea, indirect, mi-a demontat romanul. Dacă mă iau după critica ei, pot să-i dau foc (nu ei, să fim cuminţi, ci romanului), căci ceea ce am produs eu, e numai bun de publicat în Harlequin. Adică, manipulatoriu o sută de procente. Suceală de minți femeiești (poate și bărbătești, ar fi culmea). Lucru de care mă feresc, dar tot acolo am ajuns. Atmosfera, locaţia, ideea, conflictul, psihologia personajelor, culmea culmilor! chiar şi naţionalitatea lor, coincid. Probabil că pentru un debutant ca mine e descurajant. Nu-mi rămâne decât să mă dau cu capul de pereţi că mi-am pierdut timpul de pomană.

Pe de altă parte, Maică Precistă, ce intuiţie am avut ! cum am putut să intuiesc eu, femeie simplă, (staţi să mă mai uit o dată în oglindă şi să şuier de admiraţie) o strategie de scris, elaborată de experţi şi pus în practică de decenii întregi, care a ştiut să convingă milioane de femei să cum-pe-re ! Asta înseamnă că eu cunosc excelent psihologia a sute şi mii de femei. Neașteptată revelaţie !

Mai în glumă, mai în serios, mai hlizit, mai ursuz, asta sunt reflecţiile mele de moment.

Nu mă tem să ajung în categoria cărţilor în copertă roz. Mă încearcă cu totul altă frică la etapa asta de creare. Poate am să vă surprind, dar eu mă tem să nu mă pomenesc cu un roman prea filozofic, prea serios, prea greu de digerat şi plin de adevăruri absolute. Asta ar fi o catastrofă şi un eşec splendid.

Nu, eu nu vreau să produc o carte genială care se prăfuieşte într-o bibliotecă. Prefer un roman de gară, care să circule, să deconecteze, să miroase a drum şi aventură.

Publicat în Autopsia cuplului

De ce aleasa n-am fost eu…

« M-am întrebat mereu,

De ce aleasa n-am fost eu.”

(Mădălina Manole)

Dragostea – cea mai gravă formă de discriminare.

Suntem oameni cu aceleași drepturi. Dar nu în fața dragostei.

Nu poți iubi pe cineva cu de-a sila, precum nu poți cerși de la cineva iubire.

Ea este. Dar nu pentru tine. Poate pentru cineva cu ochi ca mura. Poate ca cerul.

E ilegal să pretinzi, să ceri unui om iubire. Sau să-l hărțuiești cu iubirea ta.

Obijduitor? Teribil. Ia … nişte banalități dureroase.

Din neputință și indignare găsim o sumedenie de argumente contrafăcute. Le așternem în versuri sfâșietoare și le îngânăm în momente de criză:

„Tu n-ai avut curaj…”

„Nimeni n-o să te iubească mai mult ca mine…”

„Iubirea mea ajunge pentru noi…”

„Dacă mi-ai lăsa o șansă…”

***

Iubirea într-un singur sens umilește doi oameni. Unul TARE vrea și suferă. Altul TARE nu poate și se simte vinovat.

***

27

Publicat în Autopsia cuplului

Când se lovesc două oale, se sparg amândouă

Când eram tânără, studentă şi blondă, nu aveam internet, în schimb aveam energie şi ceasuri libere. În consecinţă,  o dată pe săptămână, eram moderatoare la un club de dezbateri (de idei proaste şi mai puţin) pentru studenţi. În general, dezbăteam subiecte politice, my Lord, dar o dată, O ! Dumnezeule! m-a apucat de craci o idee djenială şi am invitat un psiholog pentru a discuta relaţiile dintre femei şi bărbaţi.

Ce să vă zic ? A trebuit să moderez nişte momente acurat ca în imagine.

După asta am zis: „Net, net, net ! Hai mai bine să discutăm/fantasmăm/visăm la integrare europeană. Să suflăm cu pasiune în direcţia steluţelor galbene, cocoţate pe cer senin şi naiv ca tinereţea noastră, decât să ne facem de râs în aşa hal.”

Ne-am întors toţi acasă cu limbile obosite.

Publicat în Autopsia cuplului, Limba soacrei

Totul în afară de sex

IMG_8822

„Intensitatea pasiunii e direct proporțională cu frica de a pierde partenerul”. (Stendhal)

Curios fenomen observ în ultima vreme. Apar articole, din ce în ce mai multe, în care femeile se plâng că barbaţii nu le mai doresc. Nu aşa de pătimaş ca internetul sau fotbalul, bunăoară. Ok.

Femeile au intuiţie bună. Ele ştiu să detecteze o problemă, dar nu ştiu s-o descrie şi să facă concluzii corecte. În consecinţă, să schimbe cărăruşa care duce în impas. Când plângi şi sughiţi de jale, dar nu vrei să-ţi schimbi cursul, pari cel puţin o netoată în ochii celor faţă de care te plângi. Drum bun pe troscot moale!

Ce face o femeie când înţelege că un bărbat preferă să-şi piardă ce are el mai preţios, timpul, nu cu ea, ci pe internet sau aiurea? Se supără. De acord. Mai departe. Cum foloseşte acest sentiment preţios – motoraşul schimbărilor? Cam aiurea.

Nu, ea n-o să-şi facă valizuţa în tăcere şi n-o să dispară din viaţa bărbatului care o ignoră. Asta ar fi primul şoc pentru orice bărbat, chiar dacă nu ţine la femeie. Chestiune de orgoliu. O femeie plecând de lândă el? În tăcere? Fără scandal? Fără reproşuri? Glumiţi? Azi practic n-ai să întâlneşti o femeie demnă de aşa gest radical. Sincer şi definitiv. Nu înscenare. 9 din 10 femei o să prefere să păstreze statu quo, încercând disperat să-i fâlfâie repejor pe sub nas un chilot dantelat. Barem s-o observe pentru vreun sfert de oră. Umilitor preţ.

Citește în continuare „Totul în afară de sex”